Raportul fiinţă-om în „Sărmanul Dionis”

de Antoaneta TURDA

Eminescu_1S-au împlinit 165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, cel ce poate fi considerat şi în proză un inovator, fiind de fapt primul nostru creator valoros de proză fantastică.

Nuvela Sărmanul Dionis, una dintre creaţiile în proză cele mai reprezentative ale marelui nostru romantic, se înscrie în toate canoanele curentului în care a fost concepută, adică ale romantismului, deschizând prin ea, ca de altfel prin întreaga sa proză, drumul spre literatura fantastică unor nume de marcă ale genului, cum ar fi Gala Galaction, Vasile Voiculescu şi Mircea Eliade, cu acesta din urmă existând serioase similitudini.

Folosind motivul umbrei şi al migraţiei arhetipului (archeus-ului), nuvela porneşte de la mitul lui Dionysos, zeul sorţii şi al visului, autorul în construcţia nuvelei pornind de la ideea atât de clar enunţată şi demonstrată de Albert Béguin în cartea sa „Sufletul romantic şi visul. Eseu despre romantismul german şi poezia franceză” că viaţa poate fi percepută ca Absolut, spre care tindem cu toţii: „ Viaţa este Absolutul, Cauza unică. Sufletul şi trupul nu fiinţează decât în al doilea rând: ele sunt părţi ale unei realităţi mai profunde: Viaţa. Abia în urma căderii omenirea devine incapabilă să perceapă Viaţa în sine, şi aici se află obârşia oricărui rău. Nu se ajunge la perfecţiune decât prin reconcilierea sufletului cu trupul, redevenite ceea ce erau în nevinovăţia lor de la începuturi. De la starea de inocenţă, Viaţa parcurge un drum lung, trecând prin momentul căderii în Fiinţă şi Aparenţă şi până la reconcilierea în ea însăşi.”[1] Despre raportul suflet(fiinţă)-trup(om) şi despre fiecare dintre aceste noţiuni în parte, ideea aceluiaşi autor este următoarea: „Spiritul şi corpul formează cei doi poli opuşi şi absolut contrarii, spiritul fiind elementul divin impersonal care e în noi, iar corpul tot ceea ce în fiinţa noastră e perceptibil prin simţuri. Trupul şi sufletul se află între ele într-o altă relaţie care merge progresiv, trupul fiind principalul organizator al corpului, iar sufletul principiul etern al oricărei fiinţe.”[2] Aceste idei specific romantice sunt reluate de Eminescu în Sărmanul Dionis, după ce motivul umbrei pierdute cunoscuse deja câteva utilizări, asupra cărora se opreşte Eugen Simion în lucrarea Proza lui Eminescu, demonstrând că, după ce a pornit din literatura nordică, el a fost des folosit în perioada romantică (se cunosc mai mult de 50 de utilizări ale motivului) de scriitori cum ar fi Adelbert vov Chamisso, Johann Wolfgang Goethe şi Hugo von Hofmannsthal, aceştia dându-i o înfăţişare absolut remarcabilă în operele lor.

Nuvela este de fapt povestea de dragoste dintre Maria şi Dionis-Dan, iubirea fiind una din căile prin care personajul central trece pragul dintre om şi fiinţă, prin călătoria în spaţiul cosmic, deci prin evadarea din real a celor doi îndrăgostiţi, fragmentul respectiv fiind foarte sugestiv: „Sărutarea ei îl umplu de geniu şi de-o nouă putere. Astfel îmbrăţişaţi, aruncă neagra şi strălucita lui mantie peste umerii săi albi, îi încunjură talia strângând-o tare la pept, iar cu ceilaltă mână fluturând o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin aerul luciu şi pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, până ajunseră în lună. Călătoria lor nu fusă decât o sărutare lungă.”[3] Pentru ca trecerea de la om la fiinţă să fie cât mai evidentă, Eminescu foloseşte şi o anumită cromatică în care sunt prezente culorile contrastante negru-alb, între care se află luciul oarecum neutru al lunii şi al stelelor. Tot interesantă în privinţa cromaticii mi se pare şi combinaţia roşu-negru în episodul în care visul lui Dionis-Dan este dominat de oglinzi şi de o poartă închisă pe care cei doi n-au putut-o trece niciodată şi care avea „Deasupra ei, în triunghi […] un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri.”[4]. Remarc aici că motivul oglinzii, alături de cel al umbrei, apare şi în Archeus, nuvela care pune, ca şi Sărmanul Dionis, „problema apriorismului kantian”[5] şi Umbra mea (aceasta din urmă scrisă cu doi-trei ani înainte de Sărmanul Dionis), umbra fiind atotştiutoare şi reprezentând la Eminescu un „germen al tuturor reîncarnărilor”[6], iar dedublarea pornind de la „impulsul interior al spaţializării”[7]. În Sărmanul Dionis, umbra este asociată cu oglinda (este cunoscut faptul că şi în poezie Eminescu a elaborat, putem spune, un sistem de oglinzi folosit tot pentru a sonda cât mai bine sufletul omenesc) în procesul de transformare a individului, prezenţa lor fiind un mod de a dialoga cu propriul eu.

Redactată la Viena, în perioada în care Eminescu era fascinat de lecturi mai puţin obişnuite şi publicată în nr. 9 din 1 decembrie 1872 din „Convorbiri literare” din Iaşi, iar apoi în volumul editat de Vasile G. Morţun Proză şi versuri din 1890, nuvela bazată pe teoria apriorismului, aduce în faţa cititorilor săi o naraţiune care prezintă două aspecte tipice curentului romantic: primul este, aşa cum am văzut mai sus, problema subiectivităţii umane, care generează relativitatea timpului şi a spaţiului. Revelator în acest sens este pasajul în care Dan, după transformarea sa, percepe Pământul ca pe o mărgea pe care o adaugă salbei iubitei sale. Al doilea aspect este cel al a lumii ca vis, visul fiind, alături de magie, una din modalităţile de evadare din realitate şi de schimbare a raportului fiinţă-om în cazul aceleiaşi persoane, el fiind de fapt, aşa cum demonstrează şi pasajul citat mai sus referitor la călătoria imaginară a celor doi îndrăgostiţi, o călătorie iniţiatică, raportul vis-realitate-om fiind văzut astfel de Eminescu: „… În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu […]”[8]. În continuarea pasajului, un ochi atent poate depista rapid elementele filosofice atât de specific eminesciene din perioada în care scriitorul era influenţat de filosofia indiană şi magie: „Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putè trăi aievea în trecut şi am putè locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au perdut […]”[9]. Elemente de religie şi filozofie budistă apar şi în fragmentul care reliefează cel mai bine această transformare la Dan-Dionis, ultimul avatar al magului Zoroastru, personajul care, prin repetarea magică a formulei ce conţine cifra pitagoreică 7, îşi schimbă identitatea şi dialoghează cu propria-i umbră, căreia, pentru a dobândi veşnicia, i se vinde, la un moment dat, aşa cum se vânduse Faust diavolului: „«Tu ştii, cugetă umbra şi el îi auzea cugetările, ştii bine că sufletul tău din începutul lumei şi pănă acuma a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri din care azi nu a mai rămas decât praf. El singur n-o ştie, pentru că de câte ori s-a întrupat din nou, de atâtea ori a băut din apa fără gust şi uitătoare a Letei; şi nimeni nu l-a însoţit în uitata lui călătorie decât eu – umbra corpurilor în care a trăit el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormânt, cu fiecare naştere am stat lângă ele; am stat la leagănul, voi sta la mormântul tău. Sufletul tău, fără ca azi să şi-o aducă aminte, a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui, stă deschisă înaintea ta. […]»”.[10] Cartea, umbra, cifra 7 (cifra care semnifică pierderea armoniei cosmice şi imaginea vechiului model cosmologic platonician) şi flacăra roşie a lămpii (aceasta din urmă putând fi interpretată ca un foc purificator obligatoriu la un ritual atât de important), sunt aşadar elementele ce duc la transformarea personajului, care acceptă toate acestea prin prisma destinului pe care îl percepi ca pe o realitate pe care nu o poţi schimba: „Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte eternă şi una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. El întoarse şepte foi şi umbra prinse conturele unui bas-relief , mai întoarse încă şepte şi umbra se desprinse încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zâmbitoare, rostind limpede şi respectuos: / – Bună sară!”[11]

Nu puţine sunt şi influenţele preluate din filosofia schopenhauriană, chiar ideea de bază fiind împrumutată de la marele filosof german, şi anume aceea a unui individ „metafizic ce stăruie etern prin multiplicitatea formelor prin care trece”.[12] Tot schopenhaurian este privită existenţa, şi mai ales latura ei negativă, graţie învăţatului Ruben, cel care, deşi îi oferă lui Dionis toată taina înţelepciunii lumii şi care pare a fi un travesti al diavolului, care îl va influenţa prin învăţătura sa, cu toate că Dionis trăieşte toată viaţa cu aspiraţia către Divinitate, fapt atât de bine demonstrat mai ales după ce are loc transformarea sa în vis, Dan fiind „obsedat de imaginea templului lui Dumnezeu”[13]. Momentul în care Dan realizează propria transformare este extrem de sugestiv prin tânguirea eroului: „Te-ai dus, evreule… te-ai dus şi m-ai vândut chinuitorului de suflete […]”[14]. Analiza relaţiei Ruben-Dionis, este, alături de problema iubirii dintre Maria (personaj care însoţeşte eroul peste tot) şi Dionis, de care am mai amintit, poveste marcată şi de o scrisoare a lui Dionis către Maria, prin care acesta vrea parcă să-şi demonstreze lui însuşi „realitatea visului” şi în care ajunge la concluzia că „moartea-i un moment, desperarea e timp”[15], o altă cheie ce deschide drumul spre descoperirea raportului fiinţă-om în această nuvelă, raport ce duce, de fapt, la relaţia viaţă trecătoare-nemurire, deci şi la relaţia individual-general. Amintind aici de scrisoarea pe care eroul o adresează iubitei, menţionez că ea conţine toate zbaterile sale, scrisoarea fiind, ca şi în alte cazuri, la Eminescu, o modalitate de a dezvălui mesajul central al bucăţii literare în care apare.

Revenind la relaţia viaţă trecătoare-nemurire şi relaţia individual-general, observăm că şirul existenţial este creionat într-un succint dar foarte important dialog, în el aflându-se sâmburele acestei transformări, prin cuvintele ce le rosteşte, la un moment dat, Ruben: „În şir […], poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoţi… Şi asta-i deosebirea între D-zeu şi om. Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi, D-zeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic. Şi sufletul nostru are vecinicie-n sine – dar numai bucată cu bucată.”[16]

Eminescu_vol.Cei ce studiază mai aprofundat proza eminesciană pot observa că această nuvelă terminată apare înainte cu nouă ani de apariţia Luceafărului (menţionez în acest context că, pe lângă sursa folclorică ce a inspirat poemul, nuvela Sărmanul Dionis a fost unul dintre germenii care au făcut să răsară Luceafărul, între ele fiind multe similitudini) şi, după şase ani de la debutul poetului, deci după un „stagiu” destul de serios în poezie, fapt căruia i se datorează probabil şi puternicul lirism ce străbate de la un capăt la altul lucrarea, lirism ce poate fi exemplificat în descrierea fizică a personajelor (prezenţa ochilor albaştri şi negri, dar şi a feţelor pale şi ovale, tulburător de frumoase), precum şi a mediului în care trăiesc. Referitor la descrierea mediului, remarc că în Sărmanul Dionis Eminescu este primul scriitor român care aduce în peisajul nostru literar o imagine inedită a Iaşului medieval, creând atmosfera cea mai adecvată pentru a reda puterea miraculoasă a metamorfozei celor două personaje, studentul Dionis şi anticarul Riven. Iată, de pildă fragmentul în care Dan, „strivit sub greutatea cugetărilor lui”[17] cutreieră străzile Iaşului: „O negură deasă, cenuşie şi sclipitoare… apoi un cer de un etern şi albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopţii, cu nouri încreţiţi, cu aerul cald… şi iarăşi, iarăşi oraşul vechi cu stradele strâmte, cu casele închircite, cu streşinile mucigăite în lună, şi Dan trecea repede prin strade… luna mai arunca câte o dungă prin întunericul lor… el intră în casa lui deplin conştiu despre îndelungatele lui vise.”[18] Semnificativă este prezenţa lunii şi în pasajul în care Dan, după dialogul cu propria-i umbră, cutreieră oraşul: „[…] Dan îşi luă lunga sa manta de-a umere, stinse lampa […] şi când ieşi afară închise uşa după sine şi începu a merge încet, încet în lumina lunei, pe stradele lungi ale oraşului, cu ferestrele şi porţile închise, cu ziduri albe şi gălbenite de lună […]”[19]. Aceste pasaje vin să completeze, mai ales prin cromatică, culorile ce apar la transformarea personajului, ele compunând un tot unitar, specific eminescian, împreună cu cromatica legată de fizionomia personajelor.

Această nuvelă circulară, de un lirism tulburător, care îmbină perfect esenţa cu aparenţa (portretul tatălui este cel care realizează acest transfer) realul cu irealul (aici scrisoarea şi acea lungă sărutare fiind elementele ce constituie pragul dintre cele două noţiuni), graţie tehnicii echivocului, specific romantică, şi care dă imaginea finală de „vis în vis”[20] conţine, ca şi marile poeme eminesciene, problema existenţială strâns legată de cea a aspiraţiei cosmice, prin aceasta din urmă, Dionis atingând treapta supremă a Demonului, în două etape, după ce Dionis-Dan avuseseră o existenţă paralelă. Prima treaptă a metamorfozei eroului e marcată de timp, spaţiul fiind acelaşi, iar în a doua etapă timpul terestru fiind anulat, iar spaţiul fiind cel cosmic, acesta fiind de fapt momentul în care individul (omul) îşi pierde identitatea fizică şi devine geniu (fiinţă).

Nuvela are, ca şi celelalte bucăţi de proză fantastică, printre pilonii centrali, ideea că fantasticul constituie un element al cunoaşterii şi autocunoaşterii, dar şi o modalitate de a încerca o desluşire a misterului condiţiei umane, întrebarea pe care autorul o pune la sfârşit fiind revelatoare în acest sens: „Cine e omul adevărat al acestor întâmplări – Dan ori Dionis? […] / Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regizor a cărui esistenţă n-o putem esplica? Nu cumva suntem asemenea celor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, înconjură fondalul şi reapar iarăşi?”[21] Iată o întrebare care, chiar dacă nelinişteşte cititorul, nu rămâne fără răspuns, pentru că, după lectura acestei nuvele prin care Eminescu se apropie mult de literatura germană în care misticii medievali caută paradisul pierdut în propria persoană, realizează faptul că: „Întâmplările pe care le trăieşte călugărul Dan dovedesc că omul este sursa tuturor posibilităţilor, la fel cu o vioară în care sunt închise toate cântările. Este însă nevoie de o mână pricepută care să ştie să descătuşeze aceste virtualităţi, aceea a unui maestru spiritual.”[22]

BIBLIOGRAFIE
• Béguin, Albert, Sufletul romantic şi visul. Eseu despre romantismul german şi poezia franceză, Bucureşti, Univers, 1970.
• Călinescu, George. Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1976.
• Ciobanu, Nicolae, Structurile fantasticului narativ, Iaşi, Junimea, 1984.
• Codreanu, Theodor, Dialectica stilului, Bucureşti, Cartea Românească, 1984.
• Eminescu, Mihai, Proză literară, Timişoara, Facla,1987.
• Glodeanu, Gheorghe, Avatarurile prozei lui Eminescu, Bucureşti, Libra, 2000.
• Munteanu, Cornel, Lecturi neconvenţionale, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003.
• Perpessicius, Eminesciana, Iaşi, Junimea, 1983.
• Petrescu, Ioana Em., Eminescu, modele cosmologice şi viziune poetică, Piteşti, Paralela 45, 2005.
• Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964.
• „Steaua”, nr.11/1988.
___________________________
[1] Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul. Eseu despre romantismul german şi poezia franceză, Bucureşti, Univers, 1970, p. 130.
[2] Ibid, p. 132.
[3] Mihai Eminescu, Proză literară, Timişoara, Facla, 1987, p. 56.
[4] Ibid., p. 58.
[5] Perpessicius, Eminesciana, Iaşi, Junimea, 1983, p. 215.
[6] Gheorghe Glodeanu, Avatarurile prozei lui Eminescu, Bucureşti, Libra, 2000, p. 26.
[7] Theodor Codreanu, Eminescu – dialectica stilului, Bucureşti, Cartea Românească, 1984, p. 105.
[8] Mihai Eminescu, op. cit., p. 34.
[9] Ibid., p. 34.
[10] Ibid., p. 53.
[11] Ibid.
[12] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 233.
[13] Ioana Em-Eminescu Petrescu, Modele cosmologice şi viziune poetică, Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 139.
[14] Mihai Eminescu, op. cit., p. 67.
[15] Ibid., p. 61.
[16] Ibid., p. 48.
[17] Ibid., p. 65.
[18] Ibid.
[19] Ibid. p. 54-55.
[20] Perpessicius, op. cit., p. 211.
[21] Mihai Eminescu, op. cit., p. 69.
[22] Gheorghe Glodeanu, op. cit., p. 27.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: