Prof. univ. dr. preot Constantin Coman: „Boala şi suferinţa, binecuvântări nedorite care ne apropie de Dumnezeu”

COMUNICAT DE PRESĂ – Asociaţia „Salvează o inimă” ; Plus Communication

pr. Constantin Coman

pr. Constantin Coman

Când viaţa ia o turnură neaşteptată, iar sănătatea face loc bolii şi suferinţei, în suflet se naşte o avalanşă de întrebări dureroase: De ce mie? De ce acum? De ce copilului meu? Ce am făcut să merit asta? Pentru ce sufăr atât? Oameni din toate timpurile au încercat să dea răspunsurile potrivite, însă eforturile lor au fost zadarnice. Numai Dumnezeu cunoaşte raţiunea şi finalitatea lucrurilor şi doar El ne poate aduce liniştea şi vindecarea, chiar şi atunci când totul pare a fi pierdut. Aşa cum ne arată scrierile sfinte, dar şi istoria omenirii, seara necazului este urmată întotdeauna de dimineaţa bucuriei. Despre rostul suferinţei şi al bolii în viaţa fiecăruia dintre noi a vorbit Gabriel Tudor cu părintele Constantin Coman, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Comunicat de presa - Salveaza o inima - Interviu cu parintele Constantin Coman-page-001Gabriel Tudor (Asociaţia „Salvează o inimă”): În ultimele decenii, asistăm la o creştere alarmantă a numărului de bolnavi, în special copii. Dacă pentru un adult putem vorbi de consecinţe ale unor alegeri greşite, pentru copii nu putem vorbi. Şi atunci apare întrebarea: de unde vine suferinţa şi de ce?

Părintele Constantin Coman: Teologic vorbind, suferinţa şi boala sunt urmări ale păcatului. De ce suferă copiii care nu au păcat? Pentru că sunt născuţi în păcate, cum spune proorocul David, neînţelegându-se prin asta că faptul zămislirii şi al naşterii este păcat, ci faptul că atunci când se zămislesc copiii, cei doi părinţi sunt într-o anumită stare păcătoasă. De exemplu, o fire egoistă este o stare păcătoasă, o fire altruistă este o stare bună, virtuoasă. Dacă noi zămislim copii într-o stare egoistă, pătimaşă, duşmănoasă, evident că această moştenire se transmite copilului, care devine „beneficiarul” cauzelor ce generează mai devreme sau mai târziu o boală sau o suferinţă. Să nu mai vorbim de altele, mai grele: beţia, desfrâul, lăcomia, minciuna, hoţia, înşelăciunea, judecata celuilalt, ţinerea de minte a răului etc. Boala, suferinţa, ce sunt în fond? Disfuncţii mai mici sau mai mari ale legilor fiziologice, ale funcţionalităţii organismului uman, care are un suport spiritual, duhovnicesc. Lucrul ăsta ni-l spune şi medicina: la temeiul funcţionării organismului este informaţia, un set de legi duhovniceşti. Ni se confirmă mai mult pe zi ce trece că o anumită stare a omului favorizează sănătatea, iar o altă stare favorizează boala. Omul cu o anumită pace, linişte şi bucurie ţine departe boala. Omul aflat sub imperiul tristeţii, al depresiei şi regretelor favorizează boala, şi nu orice fel de boală, ci unele chiar foarte serioase, virulente, uneori incurabile.

Comunicat de presa - Salveaza o inima - Interviu cu parintele Constantin Coman-page-002Deşi poate aduce teribil de multă suferinţă, poate fi considerată boala o binecuvântare în anumite cazuri?

Trebuie să fim foarte atenţi! Aşa cum aflăm din istoria biblică, cea a Bisericii, din vieţile sfinţilor sau ale pustnicilor, o anumită stare de boală şi suferinţă poate fi convertită în binecuvântare. Boala şi suferinţa în general îl ajută pe om să se smerească, să-şi conştientizeze limitele, dependenţa de Dumnezeu, să iasă dintr-o existenţă şi mentalitate autosuficientă, autonomă şi să se deschidă Bunului Dumnezeu. Din acest punct de vedere, este o mare binecuvântare! Vorbim însă de oameni maturi, nu de copii… Experienţa ne spune că în starea de suferinţă, omul este mai aproape de adevăr decât în starea de confort şi de bine, pentru că, de obicei, binele riscă să-L concureze pe Dumnezeu. Omul se mulţumeşte cu starea de sănătate, cu bucuria împreună-petrecerii cu semenii lui, a unui pântece sănătos care-i permite să mănânce tot ce-i place, cu bucuria unei minţi sănătoase care poate să „mestece” toate ideologiile şi teoriile din această lume sau cu bucuria unui suflet care se poate îndulci cu tot felul de amăgiri, de iluzii… Toate acestea îl ţin pe om departe de adevărul lucrurilor, de adevărul propriei existenţe. Confruntarea cu suferinţa şi cu boala îl trezeşte, iar când se confruntă cu limitele posibilităţilor sale fiziologice, când organismul nu mai face faţă singur provocărilor, omul îşi dă seama că este o existenţă limitată. Abia atunci începe să se gândească serios dacă are acces la o resursă nelimitată, care este cea dumnezeiască. Iată cum suferinţa ne aduce mai aproape de Dumnezeu şi devine o binecuvântare!

Putem trăi în confort şi să fim în acelaşi timp aproape de Dumnezeu, sau aceste două situaţii sunt mutual exclusive?

Experienţa ne dovedeşte că sunt ferm exclusive. Cei care, fără să fi suferit, aspiră la împlinire, la desăvârşire – îi regăsim adesea în monahism, în ceata sihaştrilor – au ca prim demers lepădarea de confort, de lume. În Noul Testament, în literatura noastră filocalică şi în vieţile sfinţilor, găsim ca pe o teoremă că „prietenia lumii este duşmănie cu Dumnezeu”. Ceea ce spune tot sau rezumă tot.

Când suferim îndelung, avem tendinţa de a crede că am fost părăsiţi, ori că nu există Dumnezeu. Dacă totuşi există, nu este atât de bun pe cât pretinde, căci, nu-i aşa, ce Dumnezeu bun şi-ar lăsa copiii să sufere? De ce lasă cale liberă suferinţei în viaţa omului, mai ales a tinerilor şi a copiilor?

În pedagogia dumnezeiască, suferinţa este recuperată pozitiv. Bunătatea lui Dumnezeu converteşte starea negativă a omului în bine. Îngăduie suferinţa pentru că este o stare în care omul se poate apropia şi de semenii săi, şi de El. În suferinţă, omul este mult mai solidar şi înţelegător cu ceilalţi, decât în confort. Lucrurile nu trebuie Comunicat de presa - Salveaza o inima - Interviu cu parintele Constantin Coman-page-003văzute numai în perspectiva acestei vieţi, ci şi în perspectiva vieţii de dincolo de moarte. Din această perspectivă, asumarea suferinţei fără prea mare supărare sau respingere este un factor care îl apropie pe om de Dumnezeu, îl face să se întoarcă cu faţa spre El. În temeiul dreptăţii Sale, cine beneficiază de foarte multă suferinţă e posibil să primească o plată pe măsură, în termenii veşniciei, după cum citim în parabola din Evanghelia după Luca, cea cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr…

Când avem un stil de viaţă dezordonat sau facem alegeri greşite şi suntem conştienţi de asta, dacă ni se întâmplă ceva rău, ne este mai uşor să acceptăm. Cum privim însă un necaz mare atunci când ştim sigur că nu avem o vină directă?

Ne-ar ajuta foarte mult să înţelegem că existenţa noastră nu este una izolată şi singulară, ci este foarte solidară cu existenţa părinţilor, strămoşilor, neamului nostru, vecinilor noştri, contemporanilor noştri şi aşa mai departe. Aşa cum spunea părintele Stăniloae, firea umană nu este întreruptă între persoanele umane, ci este într-o continuitate. De aceea, ca în nişte vase comunicante, ceea ce se întâmplă bine în tine, trece şi în mine într-o anumită manieră, în funcţie de cât de consistentă sau subţiată este legătura dintre noi. Prin urmare, în temeiul acestei solidarităţi, omul ar înţelege mai bine lucrurile. Noi, ca preoţi, suntem confruntaţi frecvent cu situaţia de a le răspunde unor oameni de ce li se întâmplă lor sau copiilor lor anumite lucruri. Ne spun: „n-am făcut cine ştie ce în viaţă…”

„Am fost la biserică, am postit…”

Da, ăsta este un aspect şi deschideţi acum un alt subiect, şi mai important, al suferinţei celui nevinovat. Există o cauză a suferinţei, a bolii în păcat. Cine suferă pentru păcat, suferă ca plată, să spunem, care poate fi purificatoare. De ce suferă însă dreptul? Răspunsul pe care Îl dă Dumnezeu în Sfintele Scripturi pentru suferinţa dreptului este că ea este ispăşitoare şi pentru ceilalţi. Suferinţa unuia bun dintre noi are consecinţe pozitive asupra tuturor, aşa cum suferinţa lui Hristos, Cel mai drept dintre oameni, are un caracter universal şi cu consecinţe pozitive asupra întregului neam. Numai suferinţa dreptului are această iradiere pozitivă! Societatea românească a momentului mi se pare a fi una foarte bolnavă, foarte decăzută. Noi înşine ne săpăm groapa. Cei responsabili, care au administraţia centrală şi locală în mână, sunt oameni care subminează la modul propriu bunurile celorlalţi, sănătatea, educaţia. Nu se poate ca într-o astfel de societate lucrurile să meargă bine. Iar aceştia nu sunt căzuţi din cer, ci suntem noi: părinţii noştri, fiii noştri, fraţii noştri, surorile noastre, noi suntem! De aceea colcăie boala, pentru că este multă cădere, neascultare, fărădelege, multă nesimţire. Pe de o parte, vina e a făptuitorului, pe de altă parte, e şi complicitatea generalizată a celorlalţi. Majoritatea participă la rău, unii într-o măsură mare, alţii într-una mică.

Comunicat de presa - Salveaza o inima - Interviu cu parintele Constantin Coman-page-004Dar toţi suportă consecinţele…

Şi mai mult, sunt loviţi cei nevinovaţi!

Mai vindecă Dumnezeu astăzi aşa cum o făcea în vremurile biblice, indiferent de afecţiune? Vă întreb pentru că, în predici, ascultăm deseori vorbindu-se despre vindecarea sufletului, dar despre a trupului prea puţin.

E mai importantă vindecarea sufletului, pentru că, dacă am avea percepţia corectă asupra vieţii, am vedea că acolo e nivelul adevărat al vieţuirii. Din experienţa preoţească, vă spun că mâna lui Dumnezeu intervine nu aşa cum vrea omul, ci aşa cum vrea Domnul şi dă soluţii unor situaţii critice din punct de vedere al suferinţei, care se dovedesc a fi mult superioare însănătoşirii pur şi simplu. Am văzut şi minuni! Un tânăr cu ocluzie intestinală a fost trimis acasă pentru că nu se mai putea face nimic. M-a rugat insistent să mijlocesc pentru a se putea duce să moară la mănăstire, la Cernica. A ajuns acolo, s-a dus seara la moaştele Sfântului Calinic, s-a rugat cât a putut, apoi s-a culcat, şi dimineaţa s-a trezit sănătos. Se întâmpla acum 10-15 ani, azi e bine. O minune! Cred că se întâmplă foarte multe astfel de minuni, dar omul – sub dominaţia raţionalismului – caută mai curând o explicaţie firească a însănătoşirii, decât să creadă că Dumnezeu face minuni. Mai mult decât atât, omul când se face sănătos, uită că a fost bolnav! Nici nu bagă bine seama cum s-a făcut sănătos. Atât de mulţumit şi de confortabil se simte în starea de sănătate, că nu se mai gândeşte că e posibil ca bunul Dumnezeu să fi intervenit să-l însănătoşească, iar el să-I dea slavă şi să-I mulţumească. Ingratitudinea este o altă „calitate” a oamenilor şi a românilor.

Uneori, în ciuda tuturor eforturilor medicilor şi a rugăciunilor noastre, unii oameni pleacă din această lume. Putem vorbi de un NU clar şi răspicat al lui Dumnezeu la rugăciunile de vindecare a celui bolnav?

Nu neapărat! Logica momentului morţii rămâne o taină la fel de mare ca şi logica momentului naşterii cuiva. Nu stă în puterea şi nici în hotărârea omenească, ci stă în hotărârea lui Dumnezeu. Ca preoţi, ne confruntăm şi cu moartea tinerilor, şi cu cea a bătrânilor şi suntem nevoiţi de multe ori să vorbim la înmormântări, să dăm anumite mângâieri şi explicaţii. Eu cred că şi o zi de ar primi omul să trăiască, ar trebui să-I mulţumească lui Dumnezeu, pentru că este un dar. Însă omul este nemulţumit şi când moare la 70 şi la 80 şi la 90, pentru că se sfârşesc lucrurile, dar nu se uită în urmă că a avut darul unei vieţi de 70 de ani, sau de 30, 40 ori 50 de ani, care înseamnă totuşi ceva! Dacă ai conştiinţa minunii care este existenţa umană, dacă ai o anumită adâncire a lucrurilor, te bucuri că ai luat act de această existenţă. Trebuie să recunoaştem suveranitatea bunului Dumnezeu, în care nu există arbitrariu…

Comunicat de presa - Salveaza o inima - Interviu cu parintele Constantin Coman-page-005Deşi uneori aşa lasă impresia…

Nu, asta e erminia neputincioasă a oamenilor, care vine şi dintr-o foarte păcătoasă îndreptăţire de sine. Omul vrea să îşi găsească dreptatea insinuând nedreptatea lui Dumnezeu. El trebuie să înţeleagă că este o existenţă care îşi primeşte întru totul existenţa de la Dumnezeu. Spunea un mare teolog al zilelor noastre: „Omul are existenţa împrumutată!”. Păi, când ţi se dă totul, tu mai ceri socoteală? De ce aşa, de ce nu mai mult, de ce nu mai puţin? Am pierdut perspectiva suveranităţii lui Dumnezeu ca Alfa şi Omega, cauza creaţiei, de unde vine toată existenţa noastră. Dacă ne-a dat Dumnezeu un an, ştie El de ce. Dacă ne-a dat trei, ştie El de ce, are raţiunea Lui. Marea problemă a omului contemporan este o foarte atenuată conştiinţă de sine. Nu ştie cine este şi ce este. Nu merge la adâncimile sensului existenţei sale. Nu se întreabă cine respiră, cine merge, cine gândeşte în propriul organism. De unde vine, cine-l determină, cine îl defineşte, de ce este aşa şi nu altfel, de ce nu este altfel şi este aşa. Sub presiunea unor factori exteriori, dar nu fatali, am ajuns să trăim semiautomat, semiconştient, ca nişte necuvântătoare, şi din această stare rezultă foarte multe neputinţe.

Părintele Constantin Coman s-a născut pe 28 august 1953 în satul Albeşti din judeţul Buzău. A urmat şcoala generală acolo, iar apoi Seminarul Teologic din Buzău şi Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. În octombrie 1977, a fost admis la cursurile de doctorat, secţia Biblică, Specialitatea principală Noul Testament. Între anii 1977-1978, a urmat cursurile anului I de doctorat la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, încheiat cu susţinerea lucrărilor şi a examenelor de an, iar în perioada 1979-1983, a făcut studii postuniversitare la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, unde, la 8 decembrie 1983, obţinea titlul de doctor în teologie. Părintele Coman este autorul următoarelor cărţi: „Prin fereastra bisericii sau O lectură teologică a realităţii”, „Erminia Duhului”, „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, „Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului”, apărute la Editura Bizantină.

Asociaţia „Salvează o inimă” a fost infiinţată pe data de 17 decembrie 2012 şi îşi doreşte să reunească sub acelaşi acoperiş un număr cât mai mare de profesionişti din diferite domenii, oameni bine pregatiţi şi motivaţi, oameni de bine, oameni simpli, cinstiţi şi oneşti, oameni care cu suflet şi dedicare pot ajuta în campaniile şi proiectele noastre şi, astfel, împreună să ne atingem scopul final de a lăsa copiilor noştri o moştenire valoroasă, mărturie a faptului că noi, oamenii, comunitatea în ansamblul ei, suntem tot ce trebuie şi suficient pentru ca lucrurile să meargă într-o direcţie bună.
Persoană de contact
Vlad Plăcintă
preşedinte
Asociaţia „Salvează o inimă”
0752753540
Transmite
dr. Tănase Tasenţe
director general
Plus Communication
0725.465.508

One Response to Prof. univ. dr. preot Constantin Coman: „Boala şi suferinţa, binecuvântări nedorite care ne apropie de Dumnezeu”

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: