Un tablou de Dupré

„Copie după Dupré” (Ion Georgescu-Muscel)

de Ion GEORGESCU-MUSCEL

Împletită-n trei, şi-mpletită-n patru,
Şuviţa vieţii-şi pierde din elanuri,
Din rosturi, gingăşie şi din sacru.
Apare la Dupré, mai des, cârdul de vaci,
Bărbatul încruntat, femeia tandră şi docilă –
Dar mai ales, tabloul cu-o copilă-n fruntea ciurzii:
Vaca de sfoară, şi-un braţ de fân la subsuoară;
În urmă, roi de vaci venind pe ulicioară;
Alături, mai în spate, cu ochii toropind-o,
O mamă ofuscată, cu-alură mic-burgheză –
Pare că-i zice „toantă!”, că s-a sculat târziu, că merge rău cu şcoala…
Fetiţa-nghite totul, spăşită-naintează,
Cu trandafirul feţei aproape ofilit…
O fur cu-nchipuirea ca să mi-o cresc în gând,
Şi peste ani, cu timpul, să mi-o fac mie soaţă;
Iar cum voi fi făcând, nu-mi bat acuma capul –
Finalul îmi surâde să mi-l imaginez…
Când frate-meu, din Viena, de unde-a fost la studii
(Şi n-a fost de pomană: şi-a luat licenţa şi un master în germană)
Va fi venit la noi, la casa părintească,
Privindu-mă de sus, dar şi c-un scurt oftat,
(Căci are un divorţ pe rol, neterminat)
Mă-ntreabă cu fereală, să n-audă ai casei:
„Cu asta cum o duci, de faci pe fericitul?”
„Vezi, obosit, eu, seara, când mă întorc cu trenul,
Se mai întâmplă să se ia curentul,
(C-aşa, de la o vreme, ne fac ăştia trampa)
De la a ei zâmbire, când blândă, când voioasă,
Mai-mai că pot aprinde lampa…”

Baden, 2009