Dacă vântul ar bate dinspre tine,
Viaţa ta s-ar amesteca printr-a mea;
Şi petalele surâsului tău mi s-ar lipi de gene.
E aşa de tânăr sufletul în mine,
Cum netedă, nuiaua de alun
Se-ngeamănă pe-o ramură mai veche!
Precum un ceas, de-am potrivi al nostru vis de noapte,
Ne-am întâlni-n seninuri, făr’ să ne ştie lumea.
Mă uit pe geam să văd cum trece timpul;
În gările lui am lăsat uneori câte-o iubire…
Cu mâna, nu, dar cu privirea
Mă pot sprijini şi pe nori;
Să mă caţăr să aflu gânduri uitate
Sau vise de noapte pierdute în zori.
Amândoi avem slujbe cuminţi:
Tu-mparţi pâine prin porturi,
Eu şterg parbrize de suflet.
Briza trece prin sălcii mari de plumb
Şi răsfoieşte, pe-alocuri, pagini argintii.
Nostalgică şi tristă, prin ’nalte bălării
Şi-ncâlcituri de tufe – o crâşmă părăsită…
Prin ea, şi Tata Mare poate-a trecut, pe vremuri…
De-ar mai trăi acuma, aş da şi eu un rând.
This entry was posted on Luni, 19 octombrie 2015 at 8:28 pm and is filed under Arte, Literatură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.