Anuca lui Pintea

Dedicată soţiei mele, Victoriana Viorica Oros

de Milian OROS

Milian Oros

Milian Oros

Plesnitura plumbului o simţi ca pe o arsură. Sabia şi pistolul îi alunecară din mâini şi, în timp ce-şi cuprindea gâtul cu palmele, să oprească şuvoiul de sânge, auzi ca prin vis vorbele unui ortac: „L-o-mpuşcat, mă, pă căpitan…, Pintea-i mort!”, apoi se prăbuşi. Ochii i se împăienjeniră, iar chipurile celor din jur începură să se învârtă într-un dans haotic, din ce în ce mai înverşunat, totul pierzându-se într-un vârtej de ceţuri albicioase. Deodată, nu mai simţi nicio durere, iar ceţurile, împinse ca de un vânt necunoscut, se risipiră şi, înaintea ochilor minţii, îi apărură chipuri şi imagini clare, pe care le recunoştea uşor, căci făcuseră parte din viaţa lui… Timpul s-a oprit o clipă în loc acolo, la poarta cetăţii, pentru ca imediat să-şi reînceapă curgerea, după alte legi şi într-un alt spaţiu. S-a recunoscut uşor în elevul de pe băncile gimnaziului calvin din Arad, bolborosind cuvinte-n latină, germană, ori desenând din memorie hărţi ale unor ţinuturi cuprinse în braţele lacome ale imperiului austriac. Şi, de parcă ar fi fost cu totul altă persoană, i-a venit să se aşeze lângă el, să-l mângâie, dar alte şi alte imagini şi chipuri au năvălit peste el, unele provocându-i durere, altele bucurie. Deodată, după un timp fără dimensiune, dintr-o râpă aflată pe muntele Gutâi, îi zâmbi bătrânul Nichifor, căzut acolo, sub izbitura unui plumb nemeşesc. Părea că stâncile Gutâiului îi oferă adăpost şi-l protejează, dăruindu-i ceva din puterea lor. Cu bătrânul Nichifor şi cu Sava, prietenul său din copilărie, urzise planul acela îndrăzneţ de a fugi din armata împăratului şi de a lua drumul haiduciei. Un vânt primăvăratic îi aduse în nări miros de praf de puşcă, iar în urechi auzi clar cântul murmurat de Sava:

„Foaie verde siminic
Asta-i viaţa de voinic
Că n-ai teamă de nimic
Nici de nemeş, nici de dracul
Trăiască codrul săracul…”

Apoi, deodată, primăvara parcă s-a mutat în alt timp şi loc, lăsând în urmă munţii falnici ai Maramureşului, apropiindu-se de apele repezi ale Trotuşului, la Ghimeş…

***

Lumea pestriţă, adunată în curtea lui Cucu Mihali, părea agitată şi în acelaşi timp curioasă să asculte ceea ce avea de spus bărbatul de lângă gazdă, un tânăr cam la treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-un dolman cu guler din blană de lup şi nasturi din argint auriţi, cu pantaloni strâmţi, încălţat cu cizme cu carâmb şi pinteni şi purtând pe cap o căciulă de jder.

– Ăsta-i Pintea, haiducul din Ţara Maramureşului! spuse cineva.
– Îi zice Pintea Viteazul, că se bate ca un leu cu nemeşii şi grofii!…
– Poate şi prin părţile noastre ne-ar trebui unul la fel…
– Fain bărbat!…
– Când te uiţi la el, aşe cum îi îmbrăcat, ai zice că musai e un nemeş sadea!…

După o vreme, văzând că oamenii s-au mai liniştit şi sunt dornici să-l asculte, căpitanul Pintea, la îndemnul lui Mihali, începu să le vorbească:

– Oameni buni!… Abia am scăpat de jugul turcilor, că altul şi mai greu ni s-o aşezat pe grumajii noştri, cel habsburgic… Diploma împăratului Leopold nu aduce nimic bun pentru naţia noastră română. Pentru împărat nu suntem decât o naţie tolerată… Nici pentru fraţii noştri unguri şi saşi lucrurile nu stau cu mult mai bine… De un timp, însă, lucrurile au început să se schimbe… Principele Rákóczi s-o hotărât să facă dreptate pentru toţi trăitorii din Transilvania, dar pentru asta trebuie să punem mâna pe arme şi să nu mai răbdăm picior de habsburg la noi acasă!
– Aşa-i cum spune domnia ta, dar tare ne temem că, la sfârşit, măritul principe va uita de noi, cum au făcut-o şi alţii înaintea lui, după ce s-au văzut cu sacii-n căruţă… Nu la noi se gândesc grofii şi nemeşii, la ei se gândesc, la binele lor! se făcu auzit glasul unui bătrân care, după îmbrăcămintea purtată, părea oarecum mai înstărit decât cei din jurul lui.
– Apoi, bădie…
– Gorun îmi spune lumea, domnia ta, deşi numele meu e Petru!…
– Apoi bădie Gorun, dacă principele şi grofii lui nu s-or ţine de cuvânt, i-om ajuta noi să se ţină! Pentru început însă trebuie să scăpăm ţara de necazul cel mare, iar pe celelalte mai mici, le-om lua pe rând şi le-om lămuri, i-a răspuns Pintea, învăluindu-l cu o privire cercetătoare. În sinea lui, însă, îi dădea dreptate, înţelegându-i neîncrederea, căci de-a lungul timpului, rare au fost înţelegerile cu nemeşii, ori cu grofii, când aceştia şi-au ţinut cuvântul dat.

Abia acum o luă în seamă pe tânăra ce stătea în dreapta bătrânului şi care-l fixa cu nişte ochi uimitor de verzi. Câteva clipe nu-şi dezlipi privirea de pe chipul ei, părând să desluşească ceva… ceva doar pentru el. I se păru tare mărunţică, aşa înfăşurată în cojocul din piele de oaie, ce avea cusut pe el petice din piele de culoare neagră, alcătuind motive florale. Îşi continuă apoi dialogul cu oamenii adunaţi în faţa lui, dar acum, îndemnul adresat acestora de-a i se alătura parcă îşi pierduse din importanţă. Ce făcea, ce nu făcea, privirea i se oprea mereu pe chipul tinerei.

***

Era trecut demult ceasul prânzului şi lumea se risipise. Pintea, alături de prietenul său, Mihali, se omenea cu o ulcică de vin în casa acestuia. Era tăcut şi dus pe gânduri.

– Căpitane, aş putea jura că acum gândurile ţi se învârt în jurul unor ochi verzi, râse Mihali, răsucindu-şi mustaţa între degete.
– Cucule, ce bine cunoşti tu sufletul omului! intră în joc Pintea.
– Aprigă fată, cât o vezi de mărunţică! Tot greul casei pe ea a căzut de când Gorun s-a întors chilav din războiul cu turcii.
– Deci nu-i măritată!…
– Roiesc feciorii în jurul ei, dar nu şi-a dat inima niciunuia până acum. Dar, cine ştie, situaţia se poate schimba! zâmbi cu subînţeles Mihali.
– Unde locuieşte?
– Urmezi malul stâng al Trotuşului, spre pădure, apoi, după primul cot al râului, la nici o mie de paşi, dai peste casa bătrânului. E singura casă în acel loc… Vezi însă că Gorun ţine nişte câini daţi naibii, adevăraţi lupi, sar fără milă pe nepoftiţi.
– Toată viaţa am luat seama mai degrabă la lupii cu două picioare, dragă prietene, îi răspunse căpitanul, oarecum trezit din amorţeala de care păruse cuprins mai înainte.

***

– Bună seara, Anuca! Badea Gorun e acasă?
– Acasă, dar îi pe picior de plecare la stâna din vale! spuse fata dintr-o suflare, roşindu-se toată, potolind apoi cu vorbă poruncitoare lătratul şi mârâiala câinilor uriaşi, cu blană lăţoasă, cenuşie, care abia se împăcau cu faptul că un străin le călca în ocol.

Era surprinsă şi bucuroasă în acelaşi timp că-i spusese pe nume, dar îşi întoarse repede capul într-o parte, încercând să-şi ascundă emoţia.

– Pofteşte în casă, domnule Pintea! îl invită Gorun, care, auzind lătratul câinilor, îşi făcu apariţia în pragul uşii.
– Cer iertare de deranj!…
– Vai de mine, ce deranj?! Mă gândisem ca mâine s-o caut eu pe domnia ta, dar uite, s-o potrivit altfel… Haide, pofteşte de intră!

Aplecându-şi puţin capul, Pintea a intrat pe uşa scundă a tindei, surprins oarecum de vorbele bătrânului, care-i stârniseră curiozitatea. Odaia mirosea a gutui, şi gândul îl duse la casa părinţilor din Măgoaja. Îşi aminti de obiceiul mamei Mălina de a aşeza pe stelaje şi pe credenţ gutui mari şi frumoase, neatinse de lovituri, care umpleau odaia cu arome îmbietoare.

S-au aşezat pe lădoiul lung, de lângă perete, acoperit cu câteva blănuri de oaie. Ca din întâmplare, Gorun a ridicat ochii spre Anuca. Fără să aştepte vreun alt îndemn, fata se grăbi de aduse pe masa din faţa lor un ulcior cu vin, două căni de lut şi o bucată mare de caş afumat, pe care-l tăie într-un blid întins, în felii de grosimea unui deget. Apoi îşi făcu de lucru pe lângă cuptorul mare, văruit în alb, în care prinseseră a juca flăcările focului. Din când în când, privirile ei se încrucişau cu cele ale musafirului şi, în acele clipe, îşi simţea sufletul cuprins de-o nelinişte tulburătoare.

Nici cu Pintea lucrurile nu stăteau mai altfel. Până atunci îşi trăise viaţa aspră, marcată de griji pentru cei obidiţi, de zbateri şi lupte, fără să pună preţ pe iubirea vreunei femei. Prin braţele lui trecuseră multe muieri şi fete bune de măritat, dar nu-şi simţise niciodată sufletul tulburat. Dar acum simţea că în sfârşit găsise ceea ce căuta de mult, femeia pe care o purta, fără să ştie, în mintea şi în sufletul lui, femeia care să-i fie alături întreaga viaţă. Ar fi vrut să-i spună măcar o vorbă din cele multe la care se gândise pe drum, dar ştia că încă nu era momentul. Îl treziră din visare vorbele bătrânului Gorun.

– Apoi, domnule, eu l-am cunoscut pe tatăl dumitale, pe Ioan… Tare mult m-o ajutat… Amu, no, de asta doream să te caut mâine, să aflu din gura domniei tale ce mai face, cum o duce cu sănătatea…

O vreme, Pintea a lăsat să-i alunece privirea undeva într-un punct nedefinit al odăii, apoi, cu o voce abia auzită, în timp ce vărsa din cana lui câteva picături de vin pe duşumea, zise:

– Nu tare de mult a lăsat greutăţile ăstei lumi pe umerii altora… Dumnezeu să-l ierte!

Bătrânul îl privi oarecum surprins, apoi repetând gestul tânărului, grăi cu voce joasă:

– Ierte-l Dumnezeu, că o fost om tare de treabă!

După o vreme, ca şi când ar fi vorbit mai mult pentru sine decât pentru musafir, continuă:

– Uneori, când aveam de dat piept cu osmanlâii, ne întărea cugetul şi credinţa povestindu-ne despre icoana Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni de la mănăstirea Nicula, ctitorită de neamul domniei tale. Cu multă dragoste ne vorbea şi de domnia ta, de învăţătura pe care o primeai prin cele şcoli… De ce boală o suferit?
– O rană veche… Un plumb căpătat în ultima bătălie cu turcii, care după spusele doctorilor, i-ar fi lăsat un plămân chilav…
– Bun la inimă şi viteaz om o fost… Şi bag de samă că dumneata îi calci pe urme.
– Cu inimă deschisă a fost pentru toţi din jurul lui… Tatălui meu nu i se poate aduce decât o singură vină: prea se încredea în vorbele stăpânirii. Abia mai către sfârşit a început să vadă ce era de mult de văzut…

Au povestit multe, căci multe le era dat să trăiască şi să rabde în vremurile grele ce se abătuseră peste Transilvania. Apoi, pe când ulciorul se pregătea să-şi dea obştescul sfârşit, bătrânul îl întrebă dintr-o dată:

– Da’… Să-mi fie cu iertare, nu te-am lăsat să spui cu ce treabă ai venit domnia ta la mine…

Pintea îl privi pe Gorun în ochi pentru un timp, fără să clipească. Apoi, adunându-şi curajul, zise:

– Bade, uite cum stă treaba…. La noi, în Ţara Lăpuşului, există obiceiul ca feciorii să umble seara la fetele de măritat, bunăoară… cum e Anuca…

Peste faţa bătrânului se aşeză un zâmbet. Abia de-şi termină Pintea vorba, că se ridică de pe lădoi şi zise cu vorbă domoală:

– Obiceiul acela-i şi aici, însă doar Anuca ştie de-i de măritat ori nu!…

Tăcu preţ de câteva clipe, apoi, căutând cu privirea spre fiică-sa, continuă:

– S-o făcut târziu şi ar fi trebuit să fiu de mult la stână! Tu Anucă, nu ştiu dacă m-oi întoarce în noaptea asta acasă!
– Bine tătucă, da să laşi pe unul dintre câini să te însoţească!…

Apoi, privindu-l lung pe Pintea, îi zise:

– Numai Cel de Sus ştie de ne-om mai vedea şi rogu-te ia-mi vorbele ca pe cele ale unui părinte… Sunt încredinţat de cugetul şi cinstea domniei tale, dar nu uita ce ţi-oi spune amu… Nu te încrede în stăpânire şi-n oamenii ei, oricine or fi!…
– N-ai uitat, văd, reproşul adus tatălui meu, râse Pintea, ridicându-se de pe lădoi. Apoi, în timp ce-i strângea mâna bătrânului, adăugă:
– Mă bucur că am reuşit să ne cunoaştem mai bine şi că mă preţuiţi ca pe propriul fiu!…

***

Nu mai ştiau numărul ceasurilor scurse de când stăteau de vorbă.

– Ai să râzi de mine, dar, deşi atunci nu-ţi cunoşteam cu adevărat chipul, te-am visat vara trecută, în noaptea de Sânziene, spuse abia auzit Anuca.

Pintea o privi curios şi, cu braţul drept, o trase, uşor, mai aproape de el.

– Bănuiesc că în acea noapte ai cules şi floarea albă de ferigă, iar acum îmi cunoşti gândurile!…

Anuca îl privi uimită, neştiind ce să creadă, cu inima cuprinsă de multe întrebări.

– Vrei să fii soţia mea? o întrebă el cu o voce abia auzită, încât fetei i se păru că vorbele lui fac parte dintr-un gând, dintr-o închipuire a ei.

Prin ochiurile mici ale ferestrelor lumina zorilor năvălea în odaie. Sub puterea ei, chipul tinerei îşi dezvăluia limpede trăsăturile. Frumuseţea lui din acele clipe îl impresionase profund pe Pintea, dar cu toate astea, în acelaşi timp, un al şaselea simţ îi dezvăluia şi zbuciumul de care era cuprinsă fiinţa din faţa lui.

– Vreau! şopti ea, apoi, speriată de îndrăzneala ei, i se ascunse la piept.

S-au pierdut amândoi într-o îmbrăţişare în care tăcerea avea puterea a mii de cuvinte.

***

Anuca îi mângâie uşor fruntea, apoi, într-o joacă, şi-a trecut degetele mici şi subţiri prin pletele lui, împrăştiate pe pernă. Tremurul lor, însă, îl făcu pe Pintea să-şi dea seama că zbuciumul din inima ei încă nu se risipise. Se întoarse încet spre ea şi o privi clipe în şir. Cu o voce care părea că nu-i a lui, îi zise:

– De când mi-am luat ibovnică Moartea, n-am avut timp să cuget la viaţa mea… M-am aruncat fără de frică asupra împilatorilor, îndreptând, cât s-a putut, răutăţile nemeşilor şi ale grofilor. Nu m-am gândit niciodată că pot fi omorât, nu m-am gândit niciodată să m-adun de pe cele drumuri, să-mi fac o familie a mea, până acum…
– Acolo, în curtea lui Mihali, am auzit pe unii spunând că moartea fuge de tine, că nu poţi fi omorât!…
– Lumea vorbeşte vrute şi nevrute, uneori mă aseamănă cu cineva dintr-o legendă veche, cu unu de-i spunea Ahile…
– Şi cine o fost Ahile ăsta? se arătă ea curioasă.
– Cum să-ţi spun… un mare luptător grec din vechime, care nu putea fi ucis decât dacă era rănit în călcâi… Anucă dragă, eu sunt om ca toţi oamenii şi pot fi ucis ca oricare om…
– Pentru mine, nu eşti ca oricare!…
– Nici tu pentru mine! Vreau să fii femeia mea şi, când s-o termina războiul cu habsburgii, oi veni după tine, ş-om face lucrurile cum se cuvine!

Anuca i se prinse de gât şi, cu un glas tremurat şi abia auzit, îi zise:

– Te-oi aştepta… oricât!

Sărutul care a urmat a fost ca o pecetluire de legământ.

Se făcuse târziu şi trebuia să plece. Înainte să iasă din casă, Pintea scoase din chimir câteva monede de aur şi i le dădu, spunându-i:

– Uite nişte bani!… Tata Gorun să pregătească ce-i de pregătit pentru tine până m-oi întoarce.

***

De pe buzele rănitului alunecau vorbe abia rostite, greu de înţelese. Unul dintre haiducii întemniţaţi alături de Pintea îşi apropie urechea de buzele lui. Ascultă cu atenţie, dar, de înţeles, nu înţelese mare lucru:

– Anucă!… Nu mai pot veni, moartea nu mă lasă…. Ne-om vedea pă cealaltă lume, soţia mea dragă….

***

Într-o dimineaţă de august a anului 1703, după o judecată sumară, la presiunea lui Dessi István, proconsul în magistratura oraşului Baia Mare, soarta lui Pintea a fost pecetluită. A fost scos din temniţă şi dus în piaţa mare a oraşului unde, fiindcă era slăbit, căci pierduse mult sânge, a fost legat de un stâlp. Un preot a rostit o rugăciune scurtă, apoi o trupă de soldaţi, la comandă, şi-a descărcat armele în trupul lui.

***

Vestea morţii lui Pintea Viteazul a impresionat multă lume, şi până la urmă a ajuns şi la Ghimeş.

Într-una din zile, bătrânul Gorun îşi luă fiica de după umeri şi, cu o voce pe care încerca să şi-o controleze, îi zise:

– Anuca tati, mai lasă şi tu lucru cela, să mai stăm şi noi o ţîră de vorbă…

Anuca îl privi bănuitoare şi, în timp ce se aşeza pe marginea patului, îl întrebă:

– Tătucă, eşti bine, e ceva cu dumneata?
– Cu mine-i bine, fata tatii, dar cu…
– S-o întâmplat ceva cu Pintea!… Simt asta!… De-o vreme îl tot visez înconjurat de o apă neagră, noroioasă, din care nu poate ieşi…
– Draga tatii, Pintea-i mort!… L-o omorât nemeşii, bătu-i-ar Dumnezo, cum a şti El mai bine!…

Anuca simţi că totul se prăbuşeşte în jurul ei, că sufletul, sfâşiat de durere, era gata să-şi ia zborul, părăsindu-i trupul. Un plâns greu o cuprinse, potolit după mult timp, când lacrimile din ochi îi secaseră de tot, lăsându-i înroşiţi, pierduţi în găvane.

După vreo şapte zile de la aflarea veştii, făcu o prescură în care înfipse patru lumânări, le aprinse şi apoi îi dădu drumul pe apa râului din apropierea casei.

– N-am să te uit niciodată, suspină ea, ştergându-şi lacrimile. Jur în faţa Celui de Sus, chiar dacă nu ai apucat să mă duci la altar, că alt bărbat în viaţa asta n-oi ave!…

Legenda spune că Anuca a murit fată bătrână, la vârsta de 80 de ani, cu gândul la cel pe care şi-l dorise drept soţ.

Baia Mare, octombrie 2015

One Response to Anuca lui Pintea

  1. Traian Rus spune:

    Frumoasă poveste, ca toate poveştile lui Milian Oros. O simbioză reuşită între dragoste şi istorie, între istorie şi viaţă. În acest mod şi povestea este mai frumoasă, dar şi istoria neamului. M-a mângâiat pe suflet.
    Traian Rus

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: