ESEU. Invazia imbecililor

pledoarie pentru necesitatea lecturii

de Nicolae IUGA

Nicolae IugaO găselniţă de dată recentă, cu un fals aer de înţelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulţi autori care împărtăşesc această părere. Alegaţia poate fi adevărată, dar numai la modul pervers.

Dar să revenim la cea mai veche şi mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1], psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) şi voinţa (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după Platon, în ştiinţa psihologică a secolului XX domină această concepere a sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv şi volitiv. Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la senzaţie şi percepţie, niveluri de cunoaştere pe care le avem în comun cu animalele, până la reprezentare şi gândirea abstractă, gândirea fiind o formă superioară de cunoaştere, specifică omului şi exclusiv umană.

Imaginea, chiar şi atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului percepţiei şi reprezentării individului, nu intelectului şi raţiunii, deci se adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepţie şi reprezentarea, nu cu intelectul şi raţiunea. Sigur, o imagine şocantă poate să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea care nu vehiculează neapărat un conţinut al gândirii. În schimb, pentru oamenii care gândesc, afirmaţia este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini, practic cât o infinitate potenţială de imagini, deoarece imaginile obiectelor care se pot subsuma unui concept – ca să folosim o expresie kantiană – nu sunt nici numărabile şi nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul dacă omul gândeşte sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot şi nici nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele.

Imaginea provoacă mai curând emoţii, poate sta la temelia afectivităţii, nu este un element de construcţie pentru intelect sau pentru raţiune. Imaginea nu este destinată pentru cei care gândesc, ci ea este pentru cei care reacţionează visceral. Imaginea este ideală pentru manipulare. Prin imagine, individul subintelectual poate fi manipulat incomparabil mai uşor, mai mult şi mai eficient, decât prin raţionamente abstracte, ipotetice, care stimulează gândirea critică. Consumul preponderent sau excesiv de imagine, prin informare cvasiexclusivă pe calea audio-vizualului, combinat cu deficitul de lectură, duce la scăderea bogăţiei vocabularului şi a nivelului intelectual general, aşa cum seceta duce la scăderea pânzei freatice şi la veştejirea universului verde al vieţii.

Eminentul politolog american S. P. Huntington, autorul celebru al teoriei despre Ciocnirea civilizaţiilor, a explicat într-un simplu articol de ziar (în „Washington Post” nr. din 8 martie 1992) cum anume se face educaţia politico-ideologică a adulţilor americani, de inteligenţă medie, cu ajutorul imaginilor. Pe o hartă a lumii, care apărea frecvent pe ecranele televizoarelor timp de decenii înainte de 1989, era reprezentat „răul metafizic” sau „diavolul” de la Răsărit, sub forma unei uriaşe pete roşii, cuprinzând Europa de Est şi nordul continentului asiatic, adică URSS şi ţările satelite. Astfel, americanii de rând înţelegeau mai uşor cine este duşmanul Americii, unde se află situat şi cât este el de mare. Dar după prăbuşirea fostei URSS şi sfârşitul războiului rece, iată că poporul american risca să rămână fără un duşman permanent uşor de reprezentat vizual, care să inspire teamă şi care să justifice anumite măsuri de politică internă şi de înarmare. Aşa se face că Islamul a devenit candidatul cel mai adecvat pentru a prelua rolul fostei URSS şi locul petei roşii de pe hartă. Noul inamic a început să apară şi mai frecvent pe ecranele televizoarelor, ca o pată verde alungită enorm pe harta lumii, pe la mijlocul globului, de la Gibraltar până în Indonezia. Şi asta cu zece ani mai-nainte de înscenarea atentatelor din 11 septembrie 2001. Spre a putea fi demonizat mai uşor, Islamul mai avea şi avantajul că putea fi prezentat ca şi comunismul: mare, anti-occidental, întemeiat pe sărăcie şi pe ură. Fără îndoială că Islamul s-a radicalizat teribil din 1990 încoace, dar nu putem ignora faptul că această radicalizare a fost cauzată în primul rând de agresivitatea anti-islamică fără precedent de care au dat dovadă SUA şi statele aservite lor din Europa. Şi astfel cercul vicios se închide aici, ca să se reia după 2014 cu o nouă demonizare a Rusiei, de astădată nu a URSS, ci a Federaţiei Ruse.

Spre deosebire de nivelul inferior al imaginii, gândirea propriu-zisă nu are nevoie de aparenţa colorată a lumii senzaţiilor. Geometria euclidiană ne dispensează de referenţialul obiectelor empirice, pentru că nicăieri în experienţă noi nu am întâlnit cercuri perfecte, triunghiuri perfecte ş.a.m.d. Iar geometria analitică, începând de la Descartes încoace, face un pas încă şi mai departe, renunţând complet la orice reprezentare figurativă, inclusiv la figurile geometriei euclidiene. În geometria analitică, după cum se ştie, figurile sunt gândite ca ecuaţii scrise cu simboluri abstracte.

Prin urmare, gândirea nu are culoare, ca să zicem aşa, sau dacă are una aceasta nu poate fi gândită decât prin comparaţie, ca un amestec optic din non-culori, adică un amestec din alb şi negru, ceea ce dă evident cenuşiul. Procesul gândirii ca pură raportare la sine face abstracţie de aparenţa colorată a lumii, la fel şi obiectul exterior la care se raportează gândirea este unul non-empiric şi ne-colorat. Este ceea ce îl va fi făcut pe un gânditor de talia lui Hegel să afirme sugestiv că „gândirea pictează cu cenuşiu pe cenuşiu”[2].

În altă ordine de idei, trebuie să avem în vedere că – aşa cum prea bine a spus E. Cassirer – omul nu trăieşte într-un univers pur fizic, ci într-un univers de simboluri. Limba, mitul arta, religia, formează o ţesătură simbolică[3] atotprezentă şi atotputernică. Astăzi se vorbeşte despre limbaje, la plural (limbajul cinematografic, al artelor vizuale, al semnelor, al simbolurilor etc.), dar toate aceste limbaje au la bază limbajul fundamental şi unic al cuvântului, care prezintă particularitatea şi prioritatea că este singurul limbaj cu care omul poate discuta cu sine însuşi. Este, poate alături de limbajul oniric, cea mai veche formă de limbaj. Limbajul verbal este anterior şi originar, celelalte tipuri de limbaj sunt ulterioare şi derivate. Limbajul verbal poate să subziste prin sine însuşi, celelalte tipuri de limbaj pot să persiste numai în măsura în care sunt verbalizate până la inefabil, numai în măsura în care sunt traduse în limbajul-cuvânt, numai în măsura în care sunt transpuse în limbaj verbal interior. Un orb, dezvoltat normal din punct de vedere intelectual, poate gândi despre obiecte pe care nu le vede, spre deosebire de un văzător imbecil, care poate vedea un film fără să poată gândi nimic despre el. De altfel, şi mitologia religioasă cea mai respectabilă ne spune că una dintre primele sarcini importante pe care Dumnezeu a dat-o omului proaspăt creat, spre a fi dusă la îndeplinire, a fost un puternic exerciţiu onomatologic, adică l-a pus pe Adam să dea nume tuturor vieţuitoarelor, „şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, aceasta aşa se va numi” (Fac., II, 19). Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu puterea de simbolizare a limbajului-cuvânt, instrument divin cu care Dumnezeu Însuşi, se spune, a creat lumea în întregul ei.

Au existat nişte salturi deosebite în istoria comunicării între oameni: se inventează tiparul pe la jumătatea secolului al XV-lea şi cu acesta – vorba lui M. McLuhan – intrăm în „Galaxia Gutenberg”: apare presa scrisă. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea se inventează telegraful şi telefonul şi, ceva mai târziu, radioul. Posibilităţile de comunicare cresc exponenţial, dar comunicarea rămâne totuşi una prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mijloc de comunicare, ci şi un instrument al gândirii. Omul primeşte informaţii prin cuvânt şi, tot prin cuvânt, este nevoit să gândească asupra lor, altfel nu poate să înţeleagă nimic.

Schimbarea cu adevărat radicală în defavoarea gândirii, aşa cum arată Giovanni Sartori[4], se produce odată cu apariţia televiziunii, în a doua jumnătate a secolului XX. Abia acuma comunicarea se face preponderent prin imagine, nu prin cuvânt, vocea care însoţeşte imaginea trece în plan secundar şi imaginea în cel principal, iar imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai un mijloc de comunicare, fără a fi şi un instrument al gândirii. Omul se transformă, treptat, dintr-un animal care şi gândeşte, într-un animal care doar vede, în homo videns. Astfel, ajungem să trăim într-o lume de „văzători”, fără a avea însă şi clarvăzători. Simplificând, omul posedă două forme de cunoaştere, cunoaşterea sensibilă şi cunoaşterea inteligibilă. Şi timp de mii de ani, progresul cunoaşterii la scara întregii omeniri a fost de la sensibil la inteligibil. Asta până la apariţia televiziunii, care a inversat această tendinţă istorică fundamentală. Televiziunea ne duce îndărăt, de la inteligibil la sensibil.

Păcatul mare şi impardonabil împotriva Spiritului este că se produce o confuzie gravă, totală, între a vedea şi a gândi. Consumatorul exclusiv de programe de televiziune, precum şi producătorul de programe TV, pot să ia locul intelectualului şi gânditorului pe scena publică, pot să treacă drept gânditori, ba chiar se pot pune pe sine, în imaginarul colectiv, mai presus decât gânditorii reali, consideraţi demodaţi.

După cum s-a arătat, cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie[5], pentru că televiziunea nu are termen de comparaţie şi nici nu este o simplă extindere a instrumentelor de comunicare care au precedat-o. Televiziunea răstoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea în favoarea verbului din urmă. În televiziune, de regulă explicaţiile verbale nu sunt suficiente în sine, ci au sens numai în funcţie de imaginile derulate pe ecran. Televiziunea vine să creeze un ceva ce nu au reuşit nici creştinismul primitiv şi nici dictaturile secolului XX, anume „omul nou”. Copiii mici şi lipsiţi de discernământ moral văd scene de violenţă la TV şi le asimilează ca pe un model de succes. Şi aceasta este doar o parte a problemei. Partea cea mai gravă este alta. Copilul format într-un univers centrat pe vizual nu devine niciodată matur cu adevărat, la maturitate şi de aici până le senectute şi senilitate va fi un individ uman care nu va avea nici exerciţiul, nici obişnuinţa şi nici plăcerea lecturii, ci pe aceea a jocurilor video. Bineînţeles, diferenţa dintre vârsta mintală şi cea cronologică va creşte continuu. El va rămâne toată viaţa un video-copil, incapabil de gândire critică pe cont propriu şi de raţionamente abstracte. Cultura „omului nou” înseamnă declasificare la sub-cultură. Reiterând, păcatul împotriva Spiritului este că acest om nou, infantilizat prin imagine şi atrofiat cultural, îşi alienează astfel cea mai mare parte a culturii universale, a literaturii universale, depozitată în cartea tipărită.

Lui Umberto Eco, un foarte important scriitor, semiotician şi filosof italian contemporan, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţi din Torino în iulie 2015, ocazie cu care scriitorul a ţinut disertaţia obişnuită în astfel de împrejurări, în care a criticat în termeni duri aşa-numitele „reţele de socializare” de tip facebook[6].

După afirmaţiile lui Eco făcute cu acea ocazie, reţelele de socializare sunt nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spaţiul public unor imbecili, care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăuneze unor colectivităţi mai extinse, în timp ce acuma au acelaşi drept de cuvânt ca şi un laureat al Premiului Nobel[7]. La această remarcă a lui Eco ar mai fi încă multe de adăugat.

S-ar putea face bunăoară o comparaţie utilă cu Televiziunea, în sensul că apariţia reţelelor de socializare şi a obiceiului ca foarte mulţi indivizi să-şi deschidă pagini aici, nu au făcut decât să agraveze psihopatologia vieţii cotidiene declanşată de televiziune, să cronicizeze ceea ce anterior se afla doar în fază acută. Atât la televiziune cât şi pe internet poate să apară în principiu oricine, inclusiv prostul satului, dar problema este că apare în calitate de pretins purtător al adevărului. Orice individ, oricât de redus ar fi din punct de vedere intelectual, la televiziune sau pe reţelele de socializare poate să aibă un adevăr al său pe care să îl enunţe şi să aibă adepţii proprii. Televiziunile promovează indivizi care atrag audienţă, indiferent de calitatea lor intelectuală. Pe facebook, încă şi mai grav, oricine se poate promova pur şi simplu pe sine, îşi poate deschide o pagină, în anumite condiţii, unde poate să posteze în principiu orice. Bineînţeles că aici predomină aspectele vieţii personale, numai în mică măsură sunt abordate probleme intelectuale sau mediatice de interes general. Oricine poate reacţiona la postări, arătând că-i place sau nu şi, eventual, postând la rândul său comentarii. Când ating limitele proprii ale (in)suficienţei de limbaj, membrii reţelei pot posta aşa-zise „emoticoane”, imagini prefabricate potrivite pentru vârsta mentală a copiilor, fără să mai fie nevoiţi să facă eforturi intelectuale de a elabora expresii verbale proprii. Facebookul este un fenomen aflat în expansiune, cifra utilizatorilor săi apropiindu-se de un miliard de persoane[8]. Dar latura benignă a socializării cu persoane cunoscute şi a posibilităţii de a face cunoştinţe noi la scară globală nu este singura. Există şi o latură malignă, prin care practica păcătuieşte împotriva Spiritului.

S-a arătat că facebookul ar prezenta pericolul divulgării către terţi (servicii secrete etc.) a unor informaţii care ţin de viaţa privată a utilizatorilor. Nimic mai neadevărat. Majoritatea utilizatorilor şi mai ales a utilizatoarelor de facebook profită de oportunitate ca să-şi etaleze de bunăvoie viaţa intimă şi să-şi pună poalele în cap. La fel cum pe site-urile de matrimoniale de exemplu unii beneficiari îşi expun la vedere totul, inclusiv organele genitale, tot astfel pe reţelele de socializare utilizatorii îşi prezintă propria viaţă cotidiană pas cu pas, fără să-şi pună problema dacă este relevantă sau nu, pentru că până la urmă tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în literatura propriu-zisă, de ficţiune, ar fi imposibil. Dacă într-un weekend au ieşit să servească masa la un local cu o anumită persoană, fac poze cu telefonul şi le pun pe facebook. Oamenii nu mai au viaţă personală şi nici enigme sufleteşti. Se produce o nivelare şi o uniformizare devastatoare.

Această nivelare a vieţii personale ar rămâne în definitiv o problemă personală a celor care o practică, dacă nu ar conduce şi la o confuzie gravă în ceea ce priveşte Adevărul în genere, la ştergerea oricărei diferenţe între adevăr şi fals. Pe de o parte, utilizarea reţelelor de socializare devine obligatorie şi pentru omul creator pentru că, în caz contrar, el riscă să fie eliminat din cursa pentru comunicarea Adevărului. Cărţile, tipăriturile în general, nu mai sunt citite de nimeni. Dar pe de altă parte, Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a internetului, îşi pierde mesajul, unicitatea şi relieful, riscă la modul cel mai serios să treacă total neobservat, să fie acoperit şi sufocat de o sumă foarte mare de foarte mici nimicuri. Mai ales că omul format la şcoala unei culturi televizuale, acel homo videns al lui Sartori, care reprezintă o majoritate tot mai mare şi mai covârşitoare în lumea de azi, evident nu va putea face diferenţa între mesajele importante şi cele neimportante, între adevăr şi fals în sens larg, ci dimpotrivă, va prefera să pună lucrurile nesemnificative dar mai apropiate de înţelegerea sa, mai presus decât acelea cu adevărat semnificative. De aceea omul cotidian mediu (care în definitiv constituie şi Dasein-ul lui Heidegger) va fi mai curând complice cu neadevărul, se va manifesta solidar cu neadevărul, nu cu adevărul, care este prea dificil pentru înţelegerea sa. La o adică, acesta va lupta de partea neadevărului şi împotriva adevărului. În atari condiţii, scriitorul autentic, cel care ar avea cu adevărat ceva de spus, se simte descurajat şi demobilizat. Vede cu claritate că scriitura sa este inutilă.

De altfel şi breasla scriitorilor şi-a modificat mult statutul social şi mentalul propriu în ultimele vreo trei-patru decenii. În regimurile dictatoriale, scriitorii – aşa cum erau ei, puţini, dezbinaţi şi cenzuraţi – aveau o notorietate reală şi o influenţă socială foarte puternică. Nu erau încă la concurenţă cu vedetismul gol de azi. De aceea, pentru a-i ţine sub control ideologic, la adresa lor reprezentanţii puterii combinau băţul cu zăhărelul, reprimarea cu promovarea politică, ameninţările cu privilegiile. Azi nu mai este necesar ca scriitorii să fie marginalizaţi sau cumpăraţi de către putere. Într-o lume a confuziei totale şi a păcatelor multiple împotriva Spiritului, influenţa lor este practic nulă. Cred că sunt foarte puţini acei scriitori care îşi mai fac iluzii că ar avea o influenţă care ar trebui să nu-i lase indiferenţi pe politicieni. Mai degrabă cu facebookul se poate realiza, uneori, o mobilizare electorală sau protestatară eficientă. Unele ţări din nordul continentului african au fost destabilizate prin manifestaţii convocate pe reţele de socializare. Numărul scriitorilor consideraţi ca atare a crescut în continuu, în proporţie inversă cu numărul cititorilor lor. S-a ajuns şi la punctul critic, ca scriitorii să se citească şi să se asculte numai între ei, dar balamucul este că lucrurile nu s-au oprit aici. Au trecut şi dincolo de acest punct, nu se mai citesc nici măcar între ei. În absenţa unei critici care să trieze valorile, impostura a proliferat şi în lumea scriitoricească, încât am ajuns să avem inclusiv scriitori analfabeţi. Sunt unii care scriu numai din vanitate patologică şi în perspectiva, destul de nesigură de altfel, că Uniunea de profil le va da cândva o pensie.

_______________________

[1] Platon, Opere, vol. V, ESE, Bucureşti, 1986, p. 226.
[2] G. W. F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, trad. rom. Virgil Bogdan şi Constantin Floru, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 20.
[3] Ernest Cassirer, Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 47.
[4] Givanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziue şi post-gândirea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 20 şi urm.
[5] Idem, p. 25.
[6] http://www.gazetaromaneasca.com/societate/societate/web/umberto-eco-lreelele-de-socializare-dau-cuvantul-unor-legiuni-de-imbecilir.html
[7]
Ibidem.
[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Facebook

4 Responses to ESEU. Invazia imbecililor

  1. […] reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1], psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) şi voinţa (epithymia). […]

  2. vasilegogea spune:

    Atentă şi „ascuţită” analiză, bună şi necesară pledoarie! Dar cum s-o scoatem din „bibliotecă” în „agora”?
    Iată, eu o „prelungesc”, dar tot în spaţiul virtual (blogul nu e, totuşi, chiar o reţea de socializare, în felul în care este FB):

    https://vasilegogea.wordpress.com/2015/10/29/invazia-imbecililor-un-eseu-de-nicolae-iuga/

  3. Reblogged this on Colțul Cultural and commented:
    Un manifest pentru consolidarea gândirii.
    Structura imaginii trăiește în simbioză cu gândirea, ajunge, treptat, să o sece, pe prima, de vlagă… Gândirea văzută ca mușchi, iar percepția, unul dintre cele mai false procese psihice ale omului actual.
    Gândește, pentru a-ți continua statutul de om! Garanția expiră odată cu încetarea cugetului.
    Află câteva perspective cu privire la acest subiect dintr-un articol de mare clasă scris de prof. dr. NICOLAE IUGA.

  4. araoimi spune:

    Rațiune !
    Lipsa rațiunii ne prăbușește …
    Este o cădere, degradare a spiritului.
    Mulțumim !

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: