Scriu frenetic, scriu alert, adaug în galop metaforele vieții,
Ca fugărit de un destin ce poartă bici
Și să mă vadă poposind îi face greață.
Singurătatea, de un timp, îmi dă lăstari
Și lujerii de dor încep ca să mă doară…
Printr-un văzduh de așteptări
Mi-aș vrea simțirile rămase –
Cămări de suflete cu dor
O vreme încă să mă poarte;
Să-i fiu singurătății spin
Și gazdă sărbătorii cu zâmbetu-n obraz –
Iluzie, de nu credință, și tot încă
Nu-ți pare disperarea ca o stâncă.
M-oi duce dar – și nu îmi va păsa
Decât de ce-am zidit cu dragoste în viață,
Speranței voastre mână de-ajutor
Să fie stihurile-mi adunate-n cete;
M-or măguli vești de la voi, măcar părerea
Că îmi mai țineți încă poza pe perete.
Dar tot visez a câștiga o patrie de BINE,
Iar de m-oi risipi în lume –
Vor răsări oare muguri de mine?
This entry was posted on Luni, 2 noiembrie 2015 at 12:47 am and is filed under Arte, Literatură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
