Zgomot de pași prin spațiul sacru al tăcerii

de Octavian LUPU

Conference tableÎn jurul mesei rotunde se aflau dispuse circular mai multe scaune. Să fi fost douăsprezece? Nu îmi dădeam seama, dar cei care stăteau păreau absorbiți de spațiul gol delimitat de marginile de piatră ale imensului obiect sculptat în urmă cu sute de ani. M-am așezat pe ultimul scaun disponibil și am început să explorez lumina ce se revărsa de undeva, de sus, peste marmura albă a suprafeței superioare în care se oglindeau vitraliile multicolore ale cupolei centrale.

Nu era o biserică și nici vreun templu păgân. De fapt, nu înțelegeam deloc natura acelui loc desprins de spațiu și timp în care ordinea normală părea inversată după reguli mai degrabă intuite, decât cunoscute pe deplin. Priveam albastrul strălucitor al lămpilor de iluminat în interiorul cărora se jucau flăcări de culoare galben-pal în ritmul vântului care, în ciuda zidurilor etanșe, reușea să miște masele de aer din încăpere. Zgomotul estompat al ploii se adăuga sub forma unui fundal care reușea să risipească în fragmente eterice cugetarea.

Simțeam o senzație de somn cum mă cuprindea, dar mintea îmi era mai atentă decât de obicei. Îmi simțeam degetele cum receptau vibrațiile sonore ale apei ce se revărsa peste marginile bazinului în care se aduna din curgerea unui izvor subteran captat cu măiestrie prin nenumărate conducte ce lăsau ca particulele lichide să cadă de la o înălțime de un metru înainte de a se așeza zgomotos pe suprafața cutată a apei. Mirosul pădurilor înverzite se răspândea din acel havuz și mă purta pe tărâmul fermecat al copilăriei, când alergam pe coamele abrupte ale munților.

Tensiunile interioare ale corpului și minții ieșeau la iveală ca niște umbre venind din întuneric. Proiecția fantomatică a temerilor dădea târcoale în încercarea de a sparge zidul tăcerii așternut între participanți. Fiecare dorea să exprime prin vorbire și gesturi ceea ce simțea, dar de îndată ce acest lucru s-ar fi întâmplat, atmosfera cristalină a acelui loc s-ar fi spart în bucăți. Cu toate acestea, gândurile reveneau tumultuos, asemenea unor torente murdare ce urmează furtunii, dorind să se manifeste plenar în universul înconjurător.

Îmi era tot mai greu să mă abțin de la exprimarea lor. Secvențe năucitoare îmi treceau prin minte și mă subjugau prin atracție sau intimidare. Nostalgia timpului trecut și teama de cel viitor se uneau într-o confluență de energii distructive ce puneau la încercare digul gândirii raționale. Talazurile deveneau tot mai puternice. Furtuna izbucnea pe marea interioară a emoțiilor tulburate de uraganul incertitudinii. Aveam impresia că am rămas singurii supraviețuitori pe o insulă minusculă în mijlocul oceanului. Nimeni nu mai știa de noi, iar continentul, dacă mai exista, rămânea la mii de kilometri distanță de noi.

Involuntar, ne-am prins de mână toți cei care stăteam în jurul mesei de sidef auriu, fiindcă aspectul ei se schimba de îndată ce orizontul gândurilor se deschidea către o altă zare, dinspre care veneau ecouri diferite ale unor realități probabile, posibile sau imaginate. În mijlocul ei, observam conturul scoicilor răspândite pe o plajă pustie, emisari involuntari ai adâncului apelor trimiși să înștiințeze pământul cu mesaje despre trecut și viitor. Auzeam ecoul reflectat în peretele dur al materialului osos din care acestea erau constituite. Marea îmi vorbea prin sunete ce se adresau direct sufletului, iar interiorul îmi răspundea printr-o vibrație interioară ce îmi aducea bucurie.

Vedeam începuturile vieții și destinul luminos al tuturor ființelor ce traversaseră coridorul întunecat al pământului. Fragmente de experiență dispersate se reuneau conform unei logici evidente, ce reconstituia înțelesul originar al existenței. Dezordinea dispărea ca prin farmec și o arhitectonică de excepție se ridica, asemenea unui palat în locul cocioabelor murdare prin care trecusem de-a lungul timpului. Imediat, mi-am dat seama cât de minunată este lumea în care trăiesc și cât de albastru se reflectă cerul pe pământ.

Imaginar, m-am ridicat din țărână, și am azvârlit lanțurile ce mă țineau legat de lespezile de granit ale neliniștii și temerii. Am văzut frumusețea universului ce mă înconjoară și toate planetele au început să danseze în jurul mesei la care stăteam alături de ceilalți, pe măsură ce ne țineam de mână, iar gândurile ni se armonizau progresiv. Gustul libertății câștigate pe tărâmul gândurilor îmi atrăgea atenția. Amarul înfrângerilor suferite în nenumărate împrejurări mă determinaseră să mă consider un personaj înfrânt. Dar acum îmi dădeam seama că mereu a existat un luptător în interiorul meu, care nu s-a dat bătut indiferent cât de chinuitoare au fost obstacolele.

Coridoarele întunecate ale clădirilor prin care am trecut mă urmăreau cu foșnetul descurajării, ce mă făceau să tremur adeseori. Necunoscutul mi se înfățișa monstruos, asemenea unei taine de nedezlegat, menite să aibă un sfârșit tragic. Dar acum realizam că percepția îmi fusese deformată grosolan prin insinuări menite să mă determine să renunț la luptă și să abandonez cursa vieții. Glasuri batjocoritoare mi-au strigat încontinuu despre inutilitatea eforturilor mele.

Proiectele și planurile novatoare mi s-au prăbușit sub lama de buldozer a părerii celorlalți, care nu credeau nici în mine și nici în idealurile ce mă animau. Dar ele au continuat să existe la un nivel profund și m-au urmat răsărind mereu, chiar și de sub covorul betonat al uitării. Afecțiunile neîmpărtășite mi-au rănit trecerea și spinii trădării mi-au străpuns sufletul, dar, încăpățânat, am mers mai departe, până am ajuns în marele amfiteatru al speranței, în mijlocul căruia se află așezat spațiul sacru al tăcerii.

Am intrat cu teamă în imensului edificiu pe cea mai umilă dintre porți. Zdrențele pe care le purtam mi s-au transformat în haine strălucitoare. Privirea tulbure mi-a devenit clară. Orizontul minții s-a eliberat de norii îndoielii și am văzut în față suprafața luminoasă și mată a mesei rotunde, care, întâmplător sau nu, mai avea un loc liber. Atras de fascinația locului în care ajunsesem, am înaintat cu sfială printre rândurile de bănci de lemn masiv dispuse circular pe mai multe niveluri în jurul spațiului sfânt. Și, ajuns în dreptul acelui scaun, m-am așezat ca și cum dintotdeauna aparținusem acelei realități suprafirești.

Când am înțeles toate acestea, chipul mi s-a luminat cu un zâmbet de bucurie, fiindcă în sfârșit râul vieții mele își găsise adevărata matcă, iar taina universului mi-a apărut dintr-o dată strălucind cu puterea nemuririi și cu speranța nemărginirii. De la un capăt la altul, tăcerea îmi vorbise de fiecare dată prin cuvinte lămurite, dar pe care nu reușisem să le aud. Abia acum priveam și vedeam, auzeam și înțelegeam, gândeam și pricepeam. Timpul ignoranței trecuse și intrasem în cel al dezvăluirii tuturor lucrurilor. Mistere ascunse se deschideau, asemenea florilor în zori de zi, și o undă de fericire mă purta prin spațiul și timpul acestei lumi.

Dar, brusc, m-am trezit din reverie și mi-am dat seama că lumina soarelui bătea cu putere în acea dimineață de noiembrie. Furtuna de afară trecuse. Neliniștea ploii încetase. O nouă zi mă aștepta cu farmecul ei. Fusese un vis, sau chiar călătorisem pe tărâmul minunat al spațiului sacru al tăcerii? Nu mi-am dat seama, dar un sunet de claxon din stradă și zgomotul înfundat al pașilor grăbiți pe trotuare mă aduseră imediat la realitate. Cu toate acestea, încă îmi mai stăruia în față imaginea fascinantă a mesei rotunde din mijlocul amfiteatrului grandios ce înconjura acel spațiu sfânt al libertății, ce nu poate vreodată să fie smulsă din conștiința niciunui om.

București
27 noiembrie 2015

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: