Al 23-lea gong

de Alexandru JURCAN

Da, e adevărat: festivalul francofon de la Arad și-a desfășurat a 23-a ediție, în timp ce alte proiecte se sting prematur, la câțiva ani. Asociația infatigabilă Amifran își datorează energia lui Florin Didilescu (Papa Didi), care coordonează un carusel artistic de proporții. Mașinăria e bine unsă, funcționează impecabil, numai că bănuim cantitatea de efort perfect mascată. Trupele au sosit în 24 octombrie și au plecat în 30, cu aceeași grijă ospitalieră, referitoare la transport, de data aceasta.
Scria Didi în broșura-program că trăim într-un secol agitat, războinic, amenințător, dar că teatrul poate determina vacarmul să tacă o vreme. Săptămâna petrecută la Arad te face să uiți complet de jocuri politice, catastrofe diverse, de xenofobii anacronice, mai ales că acolo se află trupe din diverse țări. Deschiderea festivalului a stat sub semnul unui in memoriam (Alain Sabaud – un fan de excepție al festivalului), servit cu profesionalism de amifranii generațiilor 2011, 2012, 2013, după un scenariu de Liana Didilescu.
Ca să ceri calitate participanților, e util să fii un exemplu pregnant , astfel că Florin Didilescu, pe lângă multipla sarcină de manager, creează și spectacole-model. Anul acesta ne-a răsfățat cu o fantezie umanitară de Jean-Michel Ribes – La petite O.N.U. – în care doar patru interpreți, înconjurați de o invazie de cutii de carton, demonstrează genial frontiera dintre fanfaronadă și satiră. Al doilea spectacol – Auto-psy – după Gérald Gruhn (prezent în sală și la festival) și Vasile Leac a reușit să dezbată valorile esențiale ale tinerilor, într-un carusel vertiginos, desemnat de regie drept simbol al reflecției empatice. Oare ce stă la baza acelor traumatisme? Cu siguranță, lipsa de iubire a părinților.

Trupa Dramatis Personae din Baia Mare vine mereu cu surprize artistice demne de invidiat. Nicolae Weisz iubește provocările și le aliniază într-un registru dramatic riguros. Spectacolul său (Tics bureautiques) cucerește prin actualitatea existenței rutiniere, iar actorii au o expresivitate facial-gestuală adecvată.

Ligia Clinciu cu trupa din Dej a prezentat piesa lui Yannick Rucelle – În vitrină. Jucăriile unui magazin devin un pretext propice pentru tema „toleranță-intoleranță”. Un spectacol special, cu mișcare scenică de mare clasă, unde nici nu există planul doi, totul fiind un fel de balet unitar. Trupa din Iași, condusă de Mira Cucinschi, a propus un Matei Vișniec (Marchand de temps) cu o regie tulburătoare, vizualul punctând ideile perene ale autorului. Trupa din Panciu a dramatizat romanul lui Mathias Malzieu – Mecanica inimii – în regia lui Cătălin Sfîrloagă, care știe să dezvolte planul doi, să orchestreze mișcările de grup, cu o naturalețe debordantă. Ilustrarea metaforei s-a dovedit o lecție de teatru veritabil.
Trupa Assentiment din Huedin a prezentat Rană albastră de Alexandru Jurcan (care semnează și regia). Prima parte constituie o oglindă a prezentului tot mai îndepărtat de poezie, de artă, însă partea a doua devine speranța, puțin utopică, în sensul că poezia va învinge kitschul existențial. Excelent spectacolul trupei din Moscova (Cântăreața cheală) în regia lui Roman Kiselev. Originalitate a montării, un absurd desfoliat spre umor spumos, o degringoladă tonică – iată o reușită cu majusculă.

Ar mai trebui scris despre trupele din Italia, Bulgaria, București, Slobozia, Franța, Bistrița, Târgu Jiu,Sighetu Marmației, Constanța, Cluj, Polonia… doar că spațiul nu ne permite, iar apetitul pentru festivalul de la Arad a fost marcat. Sperăm! Cum au trecut 23 de ani? Magia festivalului continuă grație lui Florin Didilescu.

Trupa „Amifran” Arad

Trupa Liceului „Octavian Goga” Huedin