„Poate-i fost tu? Poate-i fost tu?!…” – EMILIA DAMIAN TUDOSE, 40 de zile fără timp

Emilia

Emilia Damian Tudose

(28 apr. 1937 – 13 nov. 2015)

Să fie oare o-ntâmplare? / Atrasă-n taină spre mormânt, / M-avânt pe tâmpla
de cărare,
/ Spre lespedea fără cuvânt (Emilia Tudose, Să fie oare o-ntâmplare?)

de Angela-Monica JUCAN

Emilia Damian, fata venită în lume în Miercurea Mare – ziua găsirii, după rătăciri, a Căii celei drepte, dar şi ziua vânzării pe 30 de arginţi –, a avut gravată în fire seninătatea Învierii şi destin bătut în nestemate sfinte de pelin, iubire, cruce grea şi iar iubire. Destin dus până la capăt cu credinţă, nădejde şi… iar iubire.

bucurii_ascunse_finalEmilia a trecut acum 40 de zile de piatra de hotar dintre văzutul şi nevăzutul existenţei. N-a mai stat, avea, trăiţi aici, cam 78 de ani şi jumătate – singura ei, poate, jumătate de măsură. A trăit primăvăratic, aprilin, deşi momente viscolite, demne de prestigiul unui Iov, a avut destule. Asumate şi purtate cu răbdarea, înţelegerea, înţelepciunea aceluiaşi model biblic. „Surâde cu blândeţe amărăciunii care / De-atâtea ori ne-ncearcă cu florile-i de spin! / Ai adunat în tine şi cuget, şi iertare. / Ce mai contează oare o cupă de venin?” (Emilia Tudose, Reverie – poezie dedicată surorii ei Elvira). S-a topit într-o zare de sfârşit de toamnă, vinerea, cu o zi înainte de lăsatul secului. Iar astăzi (ce obiectiv astăzi!) aprindem lumânări şi ne rugăm ca Dumnezeu „să aşeze sufletul ei în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”. Mâine seară, aprindem lumini la Naşterea Domnului şi colindăm despre un astăzi ideal. „Aş vrea să mă cufund în cosmos, / Să gust tăcerea lui divină, / Să pot privi cu ochiul liber / Pământu-albastru cum se-nclină” (Emilia Tudose, Ca două stele).

bob_de_rouaEmilia… Este fata cu raţele sălbatice recapitulate mereu în jurnalul intim al gândului, fata rămasă cu inima în anii ei paradiziaci petrecuţi în cartierul clujean Între Lacuri. „Noi am crescut lângă părinţi acasă, / Cu rândunici ce ne trezeau în zori / Şi cu perdele albe de mătasă, / Cu fluturi roi şi pastelate flori. / […] / Noi am crescut cu lacul lângă casă, / Cu simfonii de trestii ca în vis / Şi cu cireşul alb ca o mătasă / Şi cu grădina veşnic paradis” (Emilia Tudose, Paradis). Este fata cu copilăria prelungită până la pensionare şi mai departe de ea, fata retrăindu-şi copilăria la maturitate, alături de sutele de copii pe care i-a educat şi învăţat, ca învăţătoare, să scrie, să citească, să socotească, să se joace şi pentru care a măiestrit cuvinte-n versuri, din târziu, până-n târziu, până aproape de tragerea definitivă, pentru ea, a storului peste irisuri. Este domnişoara bucuroasă de tinereţea ei, nedespărţită de glasurile firii. „Fitilul lămpii se stingea, / Copilăria mea asemeni / Şi rândunicile cântau / De ziua mea sub streşini” (Emilia Tudose, De ziua mea). Neştiutoare însă într-ale răutăţilor „omeneşti”, prea încrezătoare şi fermecată de aparenţe, fata instruită, cu aleasă cultură şi de o sensibilitate aristocratic ascunsă a trebuit să se consume în nişte mariaje nefericite, ca abia după aceste experienţe să-şi descopere „sufletul-pereche” — „Era o Mircea Tudoseseară blândă, din cer ningea cu versuri, / În vălu-opal al ceţii sub umbre de amurg, / Mi-ai apărut în cale cu ochii plini de visuri, / Sclipind de fericire sub cerul unui burg” (Emilia Tudose, Sub umbre de amurg) —, în persoana scriitorului prof. Mircea Tudose, alături de care a stat la bine şi la rău şi i-a vegheat, până la moartea lui, şi bucuria, şi necazul. „Cenaclul nu e o soluţie pentru mine. Am fost de câteva ori. Mi s-a părut plăcut, interesant, instructiv şi recreativ, dar nu pot sta liniştită. Sunt mereu cu gândul acasă, la Mircea, să nu-i fie cumva rău în lipsa mea (de-acasă)” (fragment dintr-o scrisoare din 8 iunie 2007). Şi dincolo de moartea lui, în slujbe de pomenire, în amintire, în închipuire, în evocări, în colocviu dedicat lui (continua-va-l cineva, în noi ediţii, de-acum, pentru amândoi?), în versuri-memorie. „Şi totuşi, m-am visat în cer, deodată, / Crăiasa sufletului tău pribeag, / Sfinţiţi cu mir pentru a doua viaţă, / Legaţi de ceruri cu puteri de mag” (Emilia Tudose, Incertitudini). Iubit în real şi iubit în imaginar, Mircea Tudose cu siguranţă îi răspunde deja cu răspuns veşnic, aşa cum a visat Emilia: „Iar eu, pierdută-n univers, / Te voi chema la mine-ntruna, / Îmi vei răspunde printr-un vers: / «Eşti şi vei fi a mea întotdeauna!»” (Emilia Tudose, Şi dacă azi).

scrisoare_Emilia D. Tudose_8_iun. 2007

Născută cu vocaţia dăruirii, Emilia a fost o viaţă „soţia scriitorului”, neglijându-şi harul literar cu care şi ea a fost înzestrată de Dumnezeu şi de care era conştientă. Abia târziu a început să scrie mai intens, să publice, să intre în cercurile scriitoriceşti. „În puţinele momente de linişte aş putea scrie ceva, dar îmi lipseşte curajul să «ies pe piaţă» cu ceva care n-a primit girul unui expert… Şi sfârşesc prin a nu-mi finaliza dorinţele” – îmi spunea în aceeaşi scrisoare din 8 iunie 2007. Aşa a fost să fie. Viaţa ei s-a împlinit mai mult în sacrificiu. A preferat, ani mulţi, actului, un transfer către ea din personalitatea soţului: „Un glas născut doar pentru mine, / Să-mi poarte visul prin nămet, / Spre împlinirea care vine, / Damnatul spirit de poet” (Emilia Tudose, Bucurii ascunse).

Da. Vocaţia dăruirii, ziceam. În toate. Şi la fel era Mircea Tudose. Picai la ei, grăbit, pentru un minut, la 10 dimineaţa? – Emilia încălzea rapid… sarmale! şi întindea imediat masa, o masă tare încăpătoare, să aibă loc oricâţi ar fi venit pe pusă ori nepusă masă (se punea ea, cât ai fi clipit!). Nu te mai puteai grăbi, nu era admisă nici o scuză, anulai ce mai aveai planificat. Erai sechestrat, trebuia să te supui ospitalităţii amândurora. Nu era un supliciu, căci gazdele erau primitoare, conversaţia agreabilă, sarmalele grozave, aromindu-te cu stanţe de cimbru boem. Uitam de timp, de treburi, nu ne erau gata poveştile, când se făcea pe neobservate ora prânzului, şi… mai avea ceva Emilia de pus la cuptor, iar tu nu puteai face impoliteţea de a pleca, să le laşi „necaz în casă”.

Emilia Tudose_13 iul.1999Ani de zile mi-au fost amândoi punct sigur de bine, la ei era locul în care totul se detensiona. Îi neglijai? – Te aşteptau fără vorbă de reproş şi te primeau cu bucuria vizibilă de a te fi revăzut. Îi vizitam, de ziua lor, după o lună! Au fost prietenii cu care-mi permiteam să nu ţin protocol. Era însă o ceremonie a întâlnirii, peste dealuri şi văi, peste kilometri număraţi cu suta, a gândurilor noastre permanente de mulţumire, de întrebare, de grijă, de îngrijorare. Despre partea concretă însă, de-o vreme, eu am stricat echilibrul, am tot contat, nătâng, pe mâine, lăsând pe poimâine ce am neglijat astăzi, ieri, alaltăieri. Acum… „Se-aştern înnegurări amare… / Vin din senin, ca nişte nori de fum. / O!… glasul tău nu mai apare, / Oricâte imnuri îţi închin acum” (Emilia Tudose, Rătăcire).

Veşnică pomenire, Emilia.
Dumnezeu să-ţi dea iertare şi odihna binemeritată.

NOTĂ. Poate-i fost tu? Poate-i fost tu?!… este versul final al poemului Poate-ai fost tu… al lui Mircea Tudose (volumul Fluturi de seară).

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: