Eseu. Distrugerea Cărţii ca depozitar al Spiritului

de prof. univ. dr. Nicolae IUGA

  1. Distrugerea directă a Cărţii prin ardere

Nicolae IugaProblema cred că ar trebui abordată doar după clarificarea răspunsului la întrebarea: dacă inventarea scrierii a fost un lucru bun sau un lucru rău. Sau, mai exact, în ce măsură a fost un lucru bun şi în ce măsură un lucru rău? Bineînţeles, pentru omul de bun-simţ întrebarea poate părea ciudată, pentru că acesta va crede că inventarea scrierii a fost un lucru necondiţionat bun, dar în istoria filosofiei întrebarea a fost pusă cu claritate, chiar în aceşti termeni, de către Socrate, într-un binecunoscut dialog platonic (Phaidros, 274d-275e).

Socrate repovesteşte, în felul său, vechiul mit egiptean[1], potrivit căruia scrierea ar fi fost inventată nu de către muritori, ci de către Zeu. Toth era la vechii egipteni un zeu selenar, aşadar un zeul al luminii puţine şi ambigue, reprezentat ca un om cu cap de pasăre cu vedere pătrunzătoare, zeu civilizatoric personificând cunoaşterea în genere, ştiinţa şi înţelepciunea, el este totodată inventatorul geometriei, astronomiei şi al scrisului, patronul scribilor şi călăuza sufletelor morţilor. Deci, zeul Toth se prezintă cu invenţia scrisului la Faraonul care domnea atunci la Theba. Îi zice: priveşte, mărite Faraon, ştiinţa scrisului îi va face pe egipteni mai înţelepţi şi mai cu ţinere de minte. A fost găsit leacul împotriva uitării. În schimb, Faraonul îi spune că mai întâi trebuie să judece asupra a ce este folositor şi ce este păgubitor în invenţie. Faraonul susţine că, totodată, inventarea scrisului va avea şi efecte păgubitoare, că scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care îl vor deprinde şi le va slăbi ţinerea de minte, prin lipsă de exerciţiu şi lenevie.

Punându-şi speranţa în scris – continuă Faraonul – oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor semne străine, nu dinăuntru, prin efort propriu. Scrisul nu este făcut spre a întări ţinerea de minte, ci dimpotrivă. Cât priveşte înţelepciunea, oamenii vor afla o mulţime de lucruri de prin cărţi şi vor socoti că sunt înţelepţi, când de fapt cei mai mulţi dintre ei nu vor avea nici un gând care să fie al lor. Despre texte, despre gândurile scrise, acestea pot să vorbească numai atunci când sunt însufleţite de spirit. Dar dacă le pui vreo întrebare, vrând să te lămureşti asupra vreunei afirmaţii, textele nu îţi răspund decât un singur lucru, mereu acelaşi. O cuvântare, odată ce a fost scrisă, are aceeaşi înfăţişare pentru totdeauna, şi pentru cei care o pricep, şi pentru cei cărora nu le spune nimic. Este literă moartă, care nu ştie în faţa cui se cuvine să vorbească şi în faţa cui să tacă. Iar dacă este contrazisă pe nedrept, scrisoarea nu se poate apăra singură, fără ajutorul autorului său. Acesta este, în rezumat, conţinutul mitului repovestit de către Socrate.

Este evident că vorbirea, oralitatea, ca formă de comunicare este mai veche decât scrierea şi este de presupus că cele mai vechi forme de scriere au fost pictogramele sau ideogramele. O pictogramă reprezenta un obiect concret, semnificantul avea un semnificat, dar este îndoielnic că ar fi existat reguli de legare a unor pictograme între ele, ceva în genul unei protogramatici, care să urmeze legăturile reale dintre obiecte, spre a constitui o propoziţie[2]. Adevăratul salt în istoria scrierii s-a produs doar atunci când s-a realizat trecerea de la scrierea pictografică la alfabet, de la un foarte mare număr de imagini iconice ale unor obiecte, respectiv de la echivalentul unui mare număr de cuvinte, la un număr foarte mic de semne, menite să redea câte un singur sunet elementar pe care îl poate scoate aparatul fonator al omului, un fonem. Semnul, în loc să indice un obiect, reprezenta un sunet. Aşa s-a ajuns la sisteme de alfabet având doar în jur de treizeci de semne, şi aşa s-a ajuns şi la posibilitatea de a exprima nu numai cuvinte, ci şi relaţiile dintre ele, corespunzător relaţiilor dintre obiecte, adică la o structură gramaticală.

Această veritabilă revoluţie s-a petrecut în Mesopotamia în urmă cu aproximativ cinci mii de ani[3], scrierea în speţă numindu-se „cuneiformă”, pentru că „literele” se imprimau pe tăbliţe de lut cu un băţ tăiat oblic, care lăsa urme în formă de cui. Apoi tăbliţele de lut erau întărite prin ardere şi acoperite cu încă un strat protector de argilă drept „copertă”, ceea ce a făcut ca multe dintre acestea să se păstreze intacte, în adevărate „biblioteci”, printre ruinele acoperite cu nisip ale vechilor civilizaţii sumeriene, până în zilele noastre. În Egiptul antic, după cum se ştie, existau două feluri de scriere, o scriere hieroglifică, având la bază pictograme sau ideograme, şi o alta numită demotică, o scriere alfabetică. Aceste două tipuri de scriere au coexistat în cultura egipteană până târziu, în perioada ptolemeică, pentru că hieroglifele (literal: limbă sacră) denotau un complex de entităţi religioase şi metafizice, care nu puteau fi înţelese decât numai în urma unui laborios proces de iniţiere, în timp ce scrierea demotică de tip alfabetic, aşa cum îi arăta şi numele, era destinată unui larg public profan.

Apoi, cu aproximativ o mie de ani înainte de Christos, probabil din combinaţia unui mai vechi alfabet cuneiform ugaritic cu cel linear fenician, apare alfabetul aşa-zis fenician, în baza căruia se formează toate celelalte tipuri de alfabet – ebraic, grecesc, latin, chirilic – uzuale până în ziua de azi. Astfel textul scris, Cartea în sens larg, devine un important depozitar al Spiritului, scrierea capătă „funcţia de tezaurizare a memoriei umanităţii”[4].

Mai întâi au fost fixate în scris izvoarele religioase şi normele etico-juridice. A fost Codul de legi al regelui babilonian Hammurabi (1728-1686 î.H.), care se păstrează în „originalul” scris în alfabetul cuneiform, săpat pe o stelă de marmură neagră, aflată în prezent la Muzeul Louvre din Paris[5]. După aceea, vreo cinci secole mai târziu, avem Decalogul lui Moise, care a fost de asemenea scris pe două stele de piatră, „Tablele Legii”, din păcate pierdute în urma distrugerii Ierusalimului şi a Templului de aici de către romani, pe la anul 70 d.H. Şi, în fine, la aproximativ o mie de ani după Hammurabi, avem textele celebrilor legiutori greci, Solon în Athena şi Lycurg în Sparta, precum şi Legea celor XII Table la Roma. Aşadar, prima mare utilitate a scrierii s-a manifestat în formularea dreptului, a reglementărilor juridice. De acuma înainte, legile nu mai sunt nescrise, ci scrise, textele legilor sunt afişate în public şi accesibile oricărui om cunoscător al scrisului, cunoaşterea legilor de către cetăţean devine o obligaţie şi este prezumată datorită publicării legilor, iar publicarea devine o condiţie sine qua non a intrării lor în vigoare.

Fixarea unor idei în scris şi cunoaşterea tot mai răspândită a scrisului a avut consecinţe importante asupra societăţilor arhaice, a însemnat trecerea la o civilizaţie a scrisului, a Cărţii, şi a modificat în plan individual şi social evoluţia cunoaşterii, a memoriei şi a limbajului. Faptul că iniţial scrisul a fost utilizat pentru fixarea normelor juridice, care trebuiau să fie unicate bine delimitate şi concise, nu a permis din start manifestarea inflaţiei în ceea ce priveşte scrisul, respectiv mulţimea scrierilor. Stilistic, un text de lege nu admitea consideraţii exterioare sau expresii parazite. O inflaţie a scrierilor – şi prin aceasta o lezare şi o diluare a Spiritului depozitat în texte – a avut loc abia după ce au început să apară în public scrierile cu caracter literar şi după ce a apărut obiceiul ca să fie fixate în scris discursurile cu caracter politic.

Spre a învedera importanţa Cărţii în genere în ansamblul civilizaţiei contemporane, celebrul filosof al ştiinţei Karl Raimund Popper ne propune să facem un experiment mental. Anume, să ne imaginăm două cataclisme posibile, care să afecteze semnificativ suprafaţa întregului pământ. În cazul primului cataclism, dacă am presupune că toate elementele civilizaţiei actuale (unelte, maşini etc.) ar fi distruse şi informaţia cognitivă din memoria oamenilor s-ar şterge, însă dacă ar supravieţui cărţile, revistele, bibliotecile şi capacitatea oamenilor de a citi, civilizaţia umană şi-ar putea relua cursul în câteva decenii, şi încă de la un nivel acceptabil. În al doilea caz, dacă am presupune că, printr-un cataclism, dispar complet cărţile, revistele şi bibliotecile, atunci capacitatea de lectură a omului s-ar dovedi inutilă, iar relansarea civilizaţiei ar avea nevoie de mai multe milenii, spre a atinge din nou nivelul actual[6].

Revenind la mitul povestit de către Socrate cu privire la inventarea scrisului, trebuie să vedem mai întâi în ce măsură un text este literă moartă şi în ce măsură el conţine şi un spirit viu. Textul în sine „tace”, cum scrie Platon. El iese din tăcere abia atunci când interacţionează cu spiritul cititorului. Pentru un cititor cu handicap cultural sever (ca să zicem astfel), textul nu spune nimic. Pentru un astfel de cititor, nu există nici o diferenţă – vorba lui Petre Ţuţea – între un ziar banal şi Critica raţiunii pure; ambele sunt nişe obiecte confecţionate din hârtie şi impregnate cu cerneală. Abia atunci când cititorul vine cu spiritul său în actul lecturii, textul capătă viaţă, „comunică”, îşi dezvăluie treptat adâncimile de spirit pe care autorul său le-a pus în el. Lectura autentică se realizează în fapt ca interacţiune vie şi evoluţie conjugată, prin mijlociri reciproce, a „fenomenologiei” particulare a două spirite, al autorului şi al cititorului. Totuşi, spiritul autorului depus în text are din start două neajunsuri importante. Întâi, textul nu poate purta un dialog cu cititorul în sens propriu, ca alternanţă de întrebări şi răspunsuri, aşa cum o pot face oamenii vii, prin viu grai. Şi în al doilea rând, „tăcerea scrierii este echivocă”[7], pentru că ea semnifică de fiecare dată un singur lucru, mereu acelaşi, după cum poate să nu semnifice nimic. În schimb, cititorul are în permanenţă în sufletul său limbajul interior, „tăcut”, care constituie gândirea, o gândire prezentă, in actu. Iar scrierea nu are apanajul acestui fel de tăcere. Când ambii tac – atât scrierea, cât şi cititorul –, ei tac de fapt tăceri diferite.

Există scrieri, Cărţi mari, care pot provoca nelinişti, mişcări şi dislocări ale Spiritului, care se pot solda cu schimbări sociale mai mult sau mai puţin profunde şi violente. De exemplu, o astfel de schimbare socială majoră şi violentă a fost Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, produsă după cum se ştie sub înrâurirea Iluminismului. Fostul rege al Franţei Ludovic al XVI-lea a fost detronat de către revoluţionari, a fost declarat simplu cetăţean sub numele de Louis Capet, a fost judecat, condamnat la moarte şi executat. În jumătatea de an scursă de la arestarea sa şi până la execuţie (august 1792 – ianuarie 1793), în detenţie, cetăţeanul Capet a avut răgaz şi a citit câteva dintre scrierile lui Voltaire. A murit cu convingerea nestrămutată că „omul acesta a distrus Franţa”[8].

În genere, marile schimbări sociale, întemeietoare sau distructive, au fost cauzate şi călăuzite de către Cărţi, de asemenea mari. Spiritul din Cărţi a irupt în exterior, în acţiune. „Legea” conţinută în Pentateuh-ul atribuit lui Moise a condus la teritorializarea triburilor evreieşti în Canaan şi întemeierea unei noi civilizaţii. Textele scrise de către Mahomed şi grupate în Coran au provocat iniţial, în primii zece ani, doar o luptă ce părea lipsită de importanţă între două triburi arabe, soldată cu fuga profetului de la Mecca la Medina, dar ulterior au cauzat expansiunea fulminantă a Islamului, în mai puţin de o jumătate de secol, pe distanţe de mii de kilometri, din Peninsula Arabică până la Gibraltar. În Europa Occidentală, într-un Ev Mediu al anarhiei provocate de popoarele migratoare, a apărut un „model sociologic” de succes, Cetatea lui Dumnezeu, carte elaborată de către Sfântul Augustin în Spiritul Evangheliilor, iar viaţa oamenilor a fost organizată mental în conformitate cu aceasta. Cruciadele şi constituirea Bisericii Catolice ca organizaţie situată deasupra statului secular sunt consecinţe ale acestei mentalităţi.

Au existat şi Cărţi care nu doar au determinat la acţiune şi expansiune, ci au contribuit şi la formarea şi menţinerea unităţii etnice a unor popoare în întregul lor. Civilizaţia greacă antică a fost deosebit de fragmentată, politic şi geografic vorbind, fiind divizată în cetăţi autonome, unele având chiar şi divinităţi proprii, împrăştiate pe două continente, în insule şi în colonii, dar a avut un element unificator puternic, o Carte. A fost Cartea care conţinea epopeile homerice. Iar civilizaţia iudaică a reuşit să-şi menţină unitatea culturală şi identitatea etnică într-o diasporă care a durat în linii mari două mii de ani, tot datorită unei Cărţi, Cartea în care era conţinută Legea, Profeţii şi exegezele lor. Epopeile greceşti şi Biblia iudaică sunt Cărţi depozitare ale Spiritului, care au îndeplinit, pentru popoarele lor, funcţii istorice asemănătoare.

Este adevărat, cărţile pot fi şi primejdioase pentru ordinea socială în ceea ce are aceasta „natural” în ea, stabil şi inconştient, este şi firesc pentru că Spiritul conţinut în Cetate, în cultura şi instituţiile unui stat este conştiinţa constituită, iar Spiritul conţinut în Cărţi este conştiinţa constituantă. De aceea sistemul de represiune al Cetăţii va căuta să pedepsească uneori pe autorii cărţilor, precum şi Cărţile înseşi. Şirul personalităţilor ucise pentru ceea ce s-a numit „delicte de opinie” este imens, la fel, şi lista cărţilor distruse şi interzise este impresionantă.

Să ne reamintim doar că Biserica Catolică, prin organismul său numit Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, succesoare a fostei Inchiziţii, a desfiinţat lista cărţilor interzise, Index librorum prohibitorum, abia în anul 1966, în urma Conciliului II Vatican. Această listă neagră conţinea peste patru mii de titluri de cărţi, adunate în timp de şase secole, iar printre autorii interzişi se numărau sute de nume de gânditori, filosofi, teologi şi scriitori de celebritate şi recunoaştere universală, care au făcut faima culturilor europene din toate timpurile. Dintre cei mari, erau puşi la Index practic toţi gânditorii, mai puţin Toma d’Aquino. Bineînţeles, toţi erau periculoşi, într-un anume fel. Biserica a consacrat chiar o formulă lapidară de condamnare pentru acest tip de delict: opus igne, autor patibulo dignos („opera este vrednică de foc, iar autorul de spânzurătoare”!).

Totuşi, nu Biserica Catolică a inaugurat un astfel de procedeu represiv la adresa Cărţii, ci, oricât ar părea de curios, prigonirea cărţilor şi a autorilor lor a apărut cu mult mai înainte, în democratica cetate Atena din antichitate. Despre filosoful Protagoras din Abdera (487-420 î.H.), contemporan cu Socrate şi Pericle, se ştie că a scris o carte intitulată Despre zei, care începea astfel: „În ceea ce îi priveşte pe zei, nu pot să ştiu nici că există şi nici că nu există, căci multe sunt cauzele care împiedică cunoaşterea, dat fiind atât obscuritatea problemei, cât şi scurtimea vieţii omeneşti” (Diog. Laertios, IX, 51)[9]. Urmarea a fost că filosoful nostru a fost judecat pentru lipsă de evlavie faţă de zei şi pedepsit cu expulzarea din Atena (el nefiind atenian), iar cu privire la scrierile sale s-a hotărât ca acestea să fie arse în piaţa publică, după ce au trimis crainicul să le strângă de la toţi cei care le posedau. După opinia lui Hegel, cartea lui Protagoras Despre zei este prima carte din istoria universală care a fost arsă în public, din ordinul unei puteri de stat[10].

Au existat şi cazuri de ardere a cărţilor la grămadă, cărţi aparţinând unui număr mare de autori şi în cantităţi mari, adevărate holocausturi în materie de cultură şi în sfera Spiritului. Ar fi de ajuns să amintim doar celebra Bibliotecă din Alexandria. Întemeiată şi înzestrată de către Alexandru Macedon, a fost îmbogăţită mereu până la Iulius Cezar, ajungând la aproape un milion de volume (pergamente), provenite din India, Asiria, Persia, Grecia, Roma, Egipt. Suveranii egipteni din dinastia ptolemeică aveau obiceiul de a prelua de la călătorii străini şi de la vizitatorii Bibliotecii toate manuscrisele pe care aceştia le posedau, în scopul de a realiza copii după ele, care erau depozitate aici. Tot aici au fost depozitate şi versiunile originale ale tragediilor greceşti, biblioteca personală a lui Aristotel etc. Apoi Biblioteca a căzut pradă războaielor civile şi intoleranţei religioase, fiind incendiată parţial în mai multe rânduri. Împăratul roman Theodosie cel Mare (379-395 d.H.) a lichidat – credea el – ultimele rămăşiţe de ceea ce se numea atunci păgânism din imperiu, spre a asigura astfel triumful deplin al creştinismului. A distrus templele vechi ale zeilor precreştini şi a desfiinţat Jocurile Olimpice, care aveau o vechime de peste o mie de ani. Tot în timpul domniei sale, urmare a unui decret dat în anul 391, arhiepiscopul Theofil al Alexandriei a procedat la distrugerea prin ardere a unor cărţi din Bibliotecă, considerate a fi anticreştine[11]. Dar incendierea totală şi pentru totdeauna a Bibliotecii s-a produs în timpul cuceririi arabe a Alexandriei de către califul Omar[12], la anul 640 d.H. Acesta, aflând că în oraş există o mare Bibliotecă, în care se află depozitate în cărţi toate cunoştinţele lumii, a emis următorul raţionament, curat dilematic şi profund criminal totodată. Dacă cărţile din Bibliotecă spun altceva decât Coranul, acestea vor fi considerate eretice şi în consecinţă trebuie să fie arse. Dar dacă în Bibliotecă există şi cărţi care spun acelaşi lucru ca şi Coranul, noi nu avem nevoie de ele pentru că noi avem Coranul, şi în consecinţă pot să fie arse. Şi au fost arse toate cărţile, timp de o jumătate de an, pergamentele şi volumele de papirus fiind utilizate drept combustibil pentru încălzirea apei la băile oraşului, fapt care îl va fi făcut pe Sf. Toma d’Aquino să ne avertizeze că trebuie să ne fie „teamă de omul unei singure cărţi”[13] (timeo virum unius libri), chiar dacă acea „singură carte” ar fi Coranul sau însăşi Sfânta Scriptură.

A fost comis atunci un păcat de o gravitate extremă împotriva Spiritului, în măsura în care au existat aici mii şi zeci de mii de cărţi în manuscris, în exemplare unice, şi care atunci au fost distruse pentru totdeauna, cărţi despre care ni s-au păstrat doar unele referinţe indirecte la marii doxografi ai antichităţii târzii, precum Clement Alexandrinul sau Diogene Laertios.

  1. Distrugerea indirectă a Cărţii prin grafomanie şi producţie de maculatură

În consideraţiile pe care Platon le face asupra scrisului (în Phaidros, 274d-275e, vezi şi supra), se mai află încă un argument menit să ridice semne de îndoială cu privire la utilitatea inventării acestei arte. „Cât priveşte înţelepciunea – zice divinul Platon – oamenii vor afla o mulţime de lucruri de prin cărţi şi vor socoti că sunt înţelepţi, când de fapt cei mai mulţi dintre ei nu vor avea nici un gând care să fie al lor”.

Şi, într-adevăr, ce este oare mai grav pentru Spiritul Sfânt şi Obiectiv: (a) să avem o carte care a fost arsă, dar care a fost produsul unui spirit mare, al autorului, spirit care a fost şi asimilat anterior arderii cărţii de către un anumit număr chiar restrâns de cititori, sau (b) să avem oameni care au citit o mulţime de lucruri de prin cărţile altora, fără să fi asimilat nimic şi fără să le fi fost stimulată cu nimic gândirea proprie, care poate nici nu există, dar care oameni se cred înţelepţi fără să fie, „fără a avea nici un gând care să fie al lor”? Noi înclinăm să credem că este mai grav şi mai periculos să avem oameni care să citească fără rost, ca un celebru personaj al lui Gogol (iobagul Petruşca din Suflete moarte), apoi să scrie ei înşişi tot fără rost şi să se creadă scriitori şi înţelepţi, când de fapt nu sunt, decât ca o carte importantă să fi fost arsă complet şi toate exemplarele ei dispărute ireversibil, pentru că, dacă o carte este citită adecvat chiar şi de către un singur cititor, există o şansă ca din această carte să se insereze ceva în Spiritul Universal nepieritor.

Există oameni care scriu fără să fie cazul, adică fără să aibă cultura necesară, originalitate suficientă şi vocaţie de scriitor – şi necesară şi suficientă. Şi, totuşi: de ce oamenii aceştia scriu? Mobilurile psihologice pot să fie mai multe: nevoia de falsă recunoaştere şi valorizare socială, de influenţă şi manifestare a puterii, din vanitate, orgoliu, calcul meschin, interese pragmatice sau mercantile, din ceea ce Titu Maiorescu a numit „beţie de cuvinte” şi din grafomanie patologică. Dar toate aceste explicaţii au un neajuns: sunt exclusiv de ordin moral. Toate acestea implică sugestia că omul ar putea, prin voinţă proprie, să se abţină de la degradarea ideii de Carte şi a ideii de Scris. Un filosof de talia lui Heidegger, în schimb, consideră producerea de „maculatură” ca un dat ontologic constitutiv al omului, nu ca pe o simplă pornire (i)morală accidentală.

După Heidegger, omul este caracterizat în chip necesar prin „flecăreală”, prin faptul de a vorbi fleacuri, prin vorbire continuă şi fără rost[14]. Heidegger menţionează că termenul flecăreală nu este utilizat de către el într-un sens depreciativ[15]. În general, exprimarea prin vorbire conservă o înţelegere a lumii care a fost „deschisă”, asupra căreia s-a proiectat o lumină nouă, deschizătoare de fiinţă. Comunicarea autentică are drept scop de a-l face părtaş pe cel care ascultă, cu fiinţa deschisă, la lucrul despre care se vorbeşte. Cartea adevărată, la fel, aduce o deschidere nouă, luminatoare asupra Fiinţei. Dar, din cauza inteligibilităţii medii care rezidă deja în limbă, discursul poate fi înţeles, fără ca cel care ascultă să se transpună cu toată fiinţa sa în înţelegerea originară, luminatoare a lucrului despre care se vorbeşte. Lucrul despre care se vorbeşte este înţeles doar aproximativ şi în treacăt. Comunicarea este numai aparentă, este de fapt o comunicare falsă, inautentică. Pentru oameni, faptul de a fi unul laolaltă cu altul se rezumă la un simplu schimb reciproc de cuvinte. Tot ce contează este faptul că se vorbeşte. Dacă se tace prea mult, tăcerea poate să fie jenantă sau să semnifice altceva, ambiguitate, ostilitate etc. Se comunică numai pe calea vorbirii transmise mai departe şi a reiterării a ceea ce a fost spus mai-nainte. Flecăreala este tocmai o atare reiterare şi transmitere mai departe a vorbirii. Şi nu există numai vorbire fără rost, ci şi scriere fără rost.

Flecăreala nu rămâne limitată la vorbirea reiterată cu voce tare, ci se extinde şi la sfera scrisului[16] – şi atunci hârtia umplută cu flecăreli, cu scriitură care nu spune nimic, se numeşte maculatură. Flecăreala vorbită se întemeiază pe auzite, iar flecăreala scrisă pe cele citite. Flecăreala lasă impresia că omul în cauză a înţeles totul, fără să fi avut loc o apropiere prealabilă a lucrului. Interesant este că în cazul flecărelii nu există intenţia de a înşela pe celălalt, ci este de ajuns ca o anumită afirmaţie să fie transmisă mai departe reiterativ, şi atunci deschiderea luminatoare asupra fiinţei care a stat iniţial la baza acelei afirmaţii se transformă în închidere, iar rostirea adevărului (Recht) se transformă în flecăreală (Gerecht). După Heidegger, flecăreala este un dat ontologic al fiinţei umane, omul nu se poate sustrage niciodată acestui nivel cotidian de vorbire şi explicitare. Flecăreala se va manifesta întotdeauna ca siguranţă de sine şi ca o considerare a lucrurilor ca fiind ceva de la sine înţeles.

Dacă flecăreala şi maculatura nu se definesc prin intenţia de a înşela pe alţii, există în schimb şi o scriitură (contra)făcută anume cu scopul de a înşela, respectiv scriitura plagiată. Etimologia însăşi a cuvântului „plagiat” este sugestivă. „Plagiarius” (în latină) vine de la „plaga”, o plasă folosită de către unii gladiatori pentru a-şi imobiliza şi ucide adversarul în arenă. „Plagiatorul” era – din vechime şi până la explorarea Africii de către americanii din perioada modernă – individul care îi vâna pe băştinaşi cu plasa, spre a-i vinde apoi ca sclavi. Azi, plagiatorul nu mai aserveşte trupul, ci sufletul celui plagiat, în sensul că îi fură cu plasa textului proprietatea intelectuală.

Cine şi de ce plagiază? Noi trăim în ţara Elenei Ceauşescu, şi dacă simbolul Europei de azi a ajuns femeia cu barbă în genere, atunci simbolul României în speţă intelectuală ar putea fi Elena Ceauşescu cu barbă, în sensul că avem foarte mulţi bărbaţi de stat şi pretinşi intelectuali care s-au ridicat în funcţii prin plagiat. Indivizi analfabeţi, dar care aspiră peste capacităţile lor naturale la un statut intelectual, la urcarea cu orice preţ în ierarhia social-politică, plagiază bineînţeles din interes. O diplomă de doctor într-un domeniu oarecare, la pachet cu un plic cu bani, îi poate aduce deţinătorului o promovare în administraţia publică sau intrarea pe uşa din dos în învăţământul universitar, dar totodată îi poate procura şi satisfacerea unei vanităţi personale quasipatologice.

Există însă ceva mai grav decât faptul plagiatului în sine, anume că plagiatorii cred că li se cuvine ceea ce au dobândit prin plagiere şi maculatură şi ajung să se creadă cel puţin egalii creatorilor autentici. Pretind nu doar drepturile conferite de diplomele obţinute pe nedrept, ci şi privilegii şi onoruri, ceea ce îi face periculoşi în sensul confuziei totale pe care o induc în ierarhia reală a valorilor, un păcat evident împotriva Spiritului. Pentru a fi creator adevărat în vreun domeniu ştiinţific, în cultură în sens larg, este nevoie (în afară de muncă îndelungată) şi de vocaţie pentru domeniu, precum şi de capacitatea de a prezenta expresiv literar şi convingător retoric rezultatele cercetării. Dacă nu ai vocaţie pentru creaţie, înseamnă că eşti un afon în domeniu. Plagiatorul nostru de azi nu numai că este un afon cu tupeu, care vrea neapărat să cânte, dar este şi un afon care se pretinde a fi egalul marilor creatori.

Dacă am da curs unei idei extreme, enunţată mai demult de către filosoful Andrei Pleşu, aceea ca adevăraţii doctori în filosofie, recunoscuţi unanim şi de bună notorietate culturală, să-şi dea toţi deodată diplomele de doctor înapoi la Ministerul Educaţiei, în semn de protest că Ministerul Educaţiei şi Consiliul Naţional de Etică din subordinea acestuia nu fac nimic spre a stopa impostura, nu iau măsuri împotriva celor care îşi iau titluri de doctor nemeritate pe bani sau de pe poziţiile unor înalte funcţii publice, cred că ne-am confrunta cu un efect pervers. Plagiatorii, impostorii, mituitorii şi „scriitorii” analfabeţi nu s-ar simţi deloc vizaţi. Dimpotrivă, cred că ar jubila la ideea că rămân ei singurii doctori de pe lumea asta, chiar dacă „doctoria” lor pute de la distanţă a şarlatanie curată.

Punerea problemei plagiatului doar în termeni de proprietate intelectuală, de furt de proprietate intelectuală şi asimilarea lui cu furtul în general, de asemenea nu este satisfăcătoare. În cazul furtului ordinar, dacă păgubitul nu reclamă furtul, atunci infracţiunea nu există. În schimb, în cazul furtului intelectual care rămâne nereclamat, fapta nu îl lezează doar pe proprietarul creaţiei în speţă ci, prin plasarea unui impostor într-o poziţie politică şi academică nemeritată altfel, afectează întreaga societate. Sau o altă chestiune: dacă proprietarul unui bun intelectual îşi poate vinde, ca oricare alt proprietar, creaţia sa. De exemplu, dacă cineva a scris o carte originală şi vinde textul cuiva care are nevoie de el, cu drept de semnătură cu tot, cumpărătorul să îl prezinte adică sub semnătura lui, ca să i se reducă nişte ani de puşcărie sau ca să îl prezinte la o universitate ca teză de doctorat, vânzătorul are dreptul să-şi vîndă munca sa sub această formă, sau nu? Problema este discutabilă sub raport moral, pentru că în acest caz vânzătorul favorizează şi alimentează o impostură cu consecinţe grave.

_________________________________
[1]                     [1] Platon, Opere, vol. IV, ESE, Bucureşti 1983, p. 484 şi urm.
[2]                     [2] Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p. 81.
[3]                     [3] Jean-Jacques Glassner, Écrire à Sumer: l’invention du cunéiforme, Seuil, 2001.
[4]                     [4] Henri Joly, L’écriture et la parole, în vol: Le Renversement platonicien : logos, épistémè, polis, Paris, Vrin, 1974, p. 112.
[5]                     [5] Nicolae Iuga, în Codul lui Hammurabi, Ed. Proema, Baia Mare, 2001, p. 59 şi urm.
[6]                     [6] Karl R. Popper, Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p. 48.
[7]                     [7] Henri Joly, op. cit., p. 115.
[8]                     [8] Évelyne Lever, Louis XVI, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1985.
[9]                     [9] Vezi şi Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, ediţie de Aram M. Frenkian, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 441.
[10]                  [10] G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 354.
[11]                  [11] James Hannam, The Mysterious Fate of the Great Library of Alexandria, în: http://www.bede.org.uk/library.htm
[12]
                  [12] Ibidem.
[13]                  [13] https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/22/ma-tem-de-omul-unei-singure-carti/
[14]                  [14] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, ed. cit., p. 228 şi urm.
[15]                  [15] Nicolae Iuga, Din istoria marilor idei etice şi pedagogice, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2015, p. 175 şi urm.
[16]                  [16] Martin Heidegger, ibidem, p. 230.
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: