La izvorul din vârful muntelui Mtaţminda
Urcam cu mama.
Nici până azi ea nu a aflat
Că nu setea mă duceam să-mi astâmpăr,
Ci, dacă stăteam atât de mult
Cu trupul plecat peste izvor,
Era ca să văd minunea:
Mâinile mamei făcute căuş
Şi, sub apa ca de cleştar,
Liniile tăinuite ale palmelor ei
În care-mi citeam fericirea…
… Nici până azi ea nu a aflat
Cât de însetat mi-a rămas sufletul.
This entry was posted on Duminică, 24 ianuarie 2016 at 4:08 pm and is filed under Literatură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
