Ale cui sunt albinele?

albine_foto_Cornel Marginean

de Cornel MĂRGINEAN

Spre deosebire de alte animale domesticite de către om, albinele nu disting oamenii. Ele nu îşi cunosc stăpânul şi, cu atât mai puţin, nu îi recunosc vreun merit. Comportamentul lor este unul liber de orice constrângere. Nici o insectă nu se sinchiseşte de om, pentru că omul şi insectele nu aparţin aceleaşi lumi. E adevărat, împart, cumva, spaţiul naturii şi hrana din natură. Dar nu se amestecă decât arareori direct.

Această situaţie îi aduce o senzaţie greu de înţeles apicultorului. Relaţia lui este unilaterală, de la sine spre stupi, spre familiile de albine, şi niciodată invers. Asta îl face să primescă o aspră lecţie de filosofie. Dacă are, bineînţeles, aptitudini de gândire şi de a înţelege puterea uluitoare pe care o arată albinele omului.

Dar nici albinele nu au între ele măcar o urmă de sentiment. Singura ţintă a lor este supravieţuirea speciei, cu indiferent ce sacrificii. Albinele nu aparţin nici reginei lor. Aceasta este suspusă unui permanent control democratic. Atunci când îi scad puterile, este schimbată de către poporul albinelor, fără nicio ezitare. Ele cresc o nouă matcă şi ucid matca bătrână sau pe cea neputincioasă, atunci când rezerva pregătită devine sigură.

Albinele aparţin doar unei idei. Este greu de crezut. Mai ales de către cei pragmatici şi cu privirea doar spre lucruri. Oricât au căutat oamenii de ştiinţă un răspuns ştiinţific la această întrebare, Ale cui sunt albinele?, un altul nu au găsit. Ideea pe care o apără cu înverşunare albinele este ideea persistenţei lor în natură.

Se poate spune că această idee o au drept căpătâi toate fiinţele din lume. Aşa şi este. Dar nu s-a mai găsit nici o specie, în afara albinelor, care să slujească acestei idei atât de original şi de evident, de ataşat şi de pronunţat, dar şi de nuanţat în acelaşi timp.

Şi un individ uman are această ţintă trecută în codul său genetic. Şi societatea de indivizi umani se raliază acestei ţinte. Însă nu ca societatea albinelor. Omul preferă ca societatea, adică ceilalţi, toţi, să sufere, la o adică, pentru ca el să persiste în viaţă. Chiar mai mult, îi este indiferentă suferinţa celorlalţi. Este atitudinea care aduce cele mai multe rele oamenilor. Pentru mulţi oameni, această atitudine este una prostească, imposibilă şi utopică. Religiile oamenilor, toate, au o destinaţie comună: să vindece această atitudine.

Pe când albinele preferă suferinţa fiecăreia pentru ca societatea lor să persiste în viaţa naturii.

Paradoxul albinelor constă în forţa extraordinară a instinctului lor, însă unul global şi nu unul personal, de conservare, păstrat la dimensiunea lui primordială, indiferent de cât aport pozitiv ar fi putut aduce evoluţia sistemului lor social.

Toate calităţile speciei, perfecţionate la maximum, nu au adus nici cea mai mică binefacere unei albine, fie ea lucrătoare, trântor sau matcă, regină, ci, slujind unei idei, au dus la obţinerea unui singur lucru: persistenţa sistemului lor.

Lozinca occidentală actuală, pusă acum pe toate uşile: Trăieşte clipa! nu îşi găseşte amatori printre albine. Majoritatea celorlalte specii de vieţuitoare ale pământului, după ce s-au perfecţionat în bloc, s-au lenevit individual, adică au profitat de viaţă. Cu o singură excepţie evidentă. Albina.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: