de Vasile SAV
„Zăpezile demult s-au ascuns în trupul mieilor şi, din
ochiul zeului, cresc mugurii, asemeni tinerilor sâni ai
fecioarelor, numai în sufletul meu este toamnă.
În toate sunt risipit, dar eu nu te am decât pe tine,
lumină a melancoliei.
Adesea am poposit pe înaltele piscuri, unde doar
şoimii se întorc noaptea, când, aidoma izvoarelor, lumini
ascundem în noi, mai lucitoare decât stelele.
Iubirea pretutindeni era o prea mare nelinişte.
În somn, prin mari căderi de goluri, fiinţa, asemeni
unei îndepărtate raze, unduitoare înmugurea, învăluită
în mireasma macilor, lumini întoarse spre un alt tărâm,
de unde doar peşterile poartă veşti.
Umbrele amurgului s-au lăsat şi mirat mă întreb cu
cel ce, înaintea mea, fără de vreme, s-a stins: «Iată, copilăria
mea demult a pierit, şi eu vieţuiesc!»
Rareori se întorc aduceri aminte de când, prin roua
din crânguri, căutam cuibul privighetorilor, căci, în toate,
sunt risipit, dar eu nu te am decât pe tine, lumină a
melancoliei.”