Vis de necădere

de Gabriela MARTIN

Gabriela MartinDe ce necădere și nu înălțare?

Ai putea să întrebi, dar nu o faci: de multă vreme nu mai pui întrebări la care cunoști răspunsul. Și chiar dacă nu e răspunsul pe care te aștepți să îl ai, cui i-ar folosi adevărul? Care adevăr? Al întrebării, sau al răspunsului?

Prea multe întrebări pentru un singur răspuns, și acela incert. Sau poate inert? Mai bine nu întrebi… poate doar pe tine însăți, din când în când, la adormire. Poate răspunsul îți va veni în vis, visul acela de necădere pe care îl aștepți cu emoție de fiecare dată când adormi.

Erai copilă când l-ai avut prima oară. Seară de seară se întâmpla și era parte din tine – precum ochii tăi. Credeai că, așa cum toți văzătorii au ochii deschiși spre lume, toți visătorii au vise de necădere. Nu-ți doreai mai mult decât să vezi lumea prin ochii tăi: cerul verde și iarba albastră. Te-a întristat foarte când te-ai trezit din necădere. Pentru toți ceilalți iarba era verde și cerul albastru.

Ai început să fii mai atentă la toți și la toate. Nici oamenii din desenele tale nu semănau cu alții: toți priveau cerul.

Târziu ai aflat că doar în Insula Paștelui așa ceva era POSIBIL. Prea târziu: deja vedeai și tu cerul albastru și iarba foarte, foarte verde… În desenele tale acum nu mai apăreau oameni și nici somnul nu-ți mai era colindat de vise de necădere. Ai fost adusă cu picioarele pe pământ și cu capul pe umeri. Ce nu face omul pentru supraviețuire?

Curând ai aflat că oamenii normali au coșmaruri, vise care le aduc în suflet spaime ce le bântuie existența. Cu fiecare lumânare stinsă de pe tortul aniversar, dorința pusă în gând era să fii departe de coșmarul normalității, banalității.

Nu bănuiai că vei fi adusă cu picioarele pe pământ vreodată tocmai de către acești oameni normali care, în loc să-și înalțe privirea către cer, preferau să afle buletinul meteo.

În loc să stea de vorbă cu ei înșiși, când îi doare ceva, întrebau medicul ce suferințe are trupul lor.

De teamă să nu-și audă gândurile, în liniștea ce-i înconjura, dădeau muzica mai tare.

Oameni care, cu cât sufereau mai mult, credeau că sunt mai îndrăgostiți.

Îți doreai să înveți bine și ai luat toate acestea drept adevăruri; erai silitoare și învățai repede. Ai ajuns chiar să îi înveți pe copiii altora că iarba este verde, cerul este albastru. Nu te-ai încrezut doar în cele învățate de la alții pentru că nu ai putut uita nicicând că apa și aerul, privite din înalt, sunt foarte albastre. Ți-a fost mai greu să-i convingi despre albastrul apei, despre care alții le spuseseră, mai devreme și mai convingător, că e incoloră. Pentru albastrul aerului puneai chezășie visele tale în care, văzut de sus, aerul era mult mai albastru decât cerul. Te-au crezut însă pentru că au avut și ei același vis, nu apucaseră încă să îl uite…

Apoi ai reînvățat tu de la copii ceea ce alții te făcuseră să uiți. Sau să crezi că nu e important.

Ai învățat că, dacă vrei să afli cum va fi, e bine să privești cerul.

Dacă vrei să afli de ce te doare, e bine să te întrebi mai întâi pe tine.

Ca să-ți auzi glasul, e bine să taci.

Ai aflat că a iubi înseamnă să te bucuri de înălțare – a ta împreună cu cea a celui de lângă sufletul tău, de lângă umărul tău drept. Dragostea scoate la iveală tot ce e mai bun, mai curat.

Ai început să privești în ochii copiilor cu mai mare atenție pentru că ei nu învățaseră încă să mintă frumos. Unii te bănuiesc de infantilism, alții te invidiază. Primii sunt cei care nu mai pot să învețe de la copii, ceilalți nu mai sunt dispuși. Nici unii, nici alții nu sunt fericiți și nici nu știu de ce. Tu ai aflat că doar pentru nefericire îți trebuie un motiv.

Ești bucuroasă când poți reînvăța lucruri uitate la sfîrșitul copilăriei.

Acum ești mai silitoare pentru că acum știi ce vrei: vrei să fii tu însăți.

Odată cu devenirea, au revenit și visele de necădere. Acum știi că poți visa și cu ochii deschiși și nu îți mai e teamă de lumină, de propria lumină. Iertarea face parte din tine ca și iubirea pe care nu o mai ascunzi sub pleoape. Oricine te privește în ochi o poate vedea în toată splendoarea.

Uneori clipești și nu-ți mai e teamă dacă o lacrimă îți udă obrazul sau dacă un ochi îți plânge, în timp ce celălalt zâmbește. Înseamnă că ești încă vie, că ești destul de puternică pentru a iubi, pentru a trăi visul tău de necădere.

5 Responses to Vis de necădere

  1. Valentin spune:

    Foarte frumos articolul dumneavoastra. Imi pare foarte bine ca am dat peste el in lumea virtuala. Necaderea poate insemna si ideea de rezistenta in fata greutatilor de tot felul. Daca urcarea este dificila sau chiar imposibila, cel putin sa ramanem pe o pozitie stabila, aceea de necadere.

  2. Bolohan Andra spune:

    Foarte frumos articol!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: