de Petru POANTĂ
Vasile Sav
Amestec bizar de boem şi savant latinist, Vasile Sav s-a impus, în primul rând, prin excepţionalele traduceri din Properţiu, Tibul şi Sf. Augustin. Extraordinară nu este performanţa în sine, ci expresivitatea limbajului poetic, care exhibă o paradoxală frăgezime, în ciuda unei retorici solemn-anacronice. Contactul direct cu unele forme originare ale liricii europene nu a rămas fără urmări în creaţia originală a autorului. Mecanismul contaminărilor îl surprinde cu precizie Marian Papahagi: „La Vasile Sav, pathosul e alimentat cerebral, lirica nu autentifică trăiri personale decât într-un chip mediat, ceremonialul şi emfaza nu lasă nici un spaţiu simplităţii expresive. Formaţia de clasicist a autorului (care este unul din puţinii noştri traducători de calitate ai poeziei latine clasice) se vede lămurit la fiecare vers. Există un limbaj al traducătorilor de poezie veche, al cărui model se constituie pe linia Coşbuc – Murnu – Naum: cei iniţiaţi îl vor percepe cu uşurinţă în poezia lui Vasile Sav. Efectul paradoxal al întrebuinţării lui este acela al unui puternic ecou livresc, chiar şi acolo unde autorul nu face, de fapt, nici o trimitere explicită sau aluzivă. Aerul antic al comparaţiilor şi «obiectelor» liricii provine tot de aici, ca şi senzaţia de a reasculta un text ştiut odată şi, poate, uitat.”
Prin tonul solemn-evocator, prin rostirea oraculară sau sentenţioasă, versurile lasă, într-adevăr, impresia unei antichităţi rafinate, dar a uneia mai curând inventate, enigmatică şi convulsivă, deşi încorporarea în text a unor citate latineşti poate fi considerată o aluzie la una reală, în fond, poetul nu face arheologie lirică şi nu este un clasicizant. Modul de constituire a imaginilor se orientează semnificativ după cel al manieriştilor şi al preţioşilor ori, altădată, adoptă chiar stilul expresioniştilor melancolici şi hieratici. Trebuie remarcat, apoi, că fastuozitatea discursului, recurenţa unor sintagme emblematice, un anume ceremonial al obscurităţii şi, în definitiv, versetul însuşi, ca formă aproape exclusivă a poeziei sale, îl au drept reper pe S. J. Perse. Desigur, nu ignor faptul că autorul se reclamă explicit de la sensurile originare latine ale celor două modalităţi poetice frecventate: elogiul şi solilocviul, acesta din urmă înţeles, ca la Augustin, drept „convorbire a celui singur cu sinea”, adică un monolog care maschează, de fapt, dialogul sinelui cu sinea. Inducerea unor asemenea descendenţe asigură un prestigiu cultural demersului liric, orientează semnificaţiile de adâncime ale imaginarului.
Universul lui Vasile Sav e, astfel, foarte sistematic ritualizat, configurat din obscure reminiscenţe mitice, ceremonialuri misterioase, imagini bucolice de un rafinament subtil sau imagini ale unei vârste păgâne, dionisiace, alături de nostalgii ale unei „patrii a spiritului”. Voluptăţi senzuale, reverii melancolice, epifanii şi invazii groteşti, „peisaje” estetizante, somptuos-crepusculare. În principiu, poetul se află în căutarea unor urme ale sacrului, revelaţiile fragmentare ale acestuia fiind însoţite de imagini corupte, camuflate în profan, ale lui. Dar imaginaţia incontestabilă a autorului rezidă în imaginaţia limbajului. O „limbă agonală”, plină de semne misterioase, cu o atmosferă de vechime fosforescentă şi aparţinând parcă unei stirpe fantomatice şi oculte. Iată un exemplu, elocvent pentru tipul de discurs, acelaşi în ambele volume: „Ivoriu şi flacără. Zorii au coborât mult prea târziu peste mlaştina plină de osemintele cântătoarelor. / O lumină interioară, mai presus decât cea din afară, lucea în turnuri, pe săbii şi-n aurul încrustat în pieile roase de molii. / Deasupra runelor se odihneau mâinile veştede şi-n cuiburi puii vulturului se-necau în rouă. / O seminţie, semeaţă prin sine, iar nu prin blazoane, / ce nu cunoştea decât mersul sinuos al astrului, cu barda şi suliţa îşi tăia drum prin codri de trupuri vrăjmaşe. / Lebăda murea în apa neagră a lacului şi în tulpina macilor suia veninul. / Sub roţile carelor de luptă se năruiau înaltele porţi, / îngerul negru se arăta din zid. / Strigătul nu răzbea prin zgomotul tobelor. / Palid, învingătorul înscria cu sabia heraldicul semn. / Negura creştea din simţuri cum perla în lăcaşul fraged al scoicii. / O, inima scăldată în roua urii!” Emfaticul, structural, are consistenţă prin firescul transpunerii lui în fluenţa ceremonialului: „Ziduri roase de alge. Şi umbrele lăţindu-se, nalte-n întinderea zării. / Un echinocţiu al speranţei. / Turmele slobode păşteau ierburi burate. Şi / adierea-nserării împrăştia un miros de rut vegetal. / O ispitire a crestelor. Orgoliu al suferinţei, al adoraţiei şi al umilinţei. / Spada cruntată ruginea în mâlurile lâncede. Povara amintirii şi privirile împăienjenite. / Steaua scânteia, rece, pe bolta joasă, şi noaptea îşi desfăşura manta, perpetuând năluciri voievodale, / bufniţele ciuguleau întunericul şi fumul. / Genunea din simţuri — o geometrie născândă.”
e-Bibliotheca septentrionalis 