Să fii singură,
prin slinuri şi urâturi să-noţi,
pereţii să-ţi fie soţ,
să-ţi aminteşti schelele
şi să te oprească din drum
doar luna şi stelele,
să vii cu de mâncare pieptiş
şi Nimeni să nu guste truda ta pe acoperiş,
fie şi cu mincinoasă chemare,
dar să ştii că există,
că respiră pentru tine sub soare
să plouă cu spume şi să ningă
şi viaţa să ţi se prelingă
nespus de searbădă şi câinească…
Nu e zădărnicie mai mare,
nu e durere mai muierească,
fără ca nimeni să te zidească…
This entry was posted on Duminică, 27 martie 2016 at 1:21 am and is filed under Arte, Literatură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
Passi-Ană, tu te zideşti în Poezie şi în Frumos pentru noi toţi! Îţi mulţumim!