Omilie la Buna Vestire (Blagoveştenia)

Buna Vestire

de pr. dr. Adrian Gh. PAUL
Centrul Universitar Nord, Baia Mare

1. Dacă este cu adevărat o zi în care omul trebuie să se bucure, să salte şi să strige cu plăcere, atunci această zi este Blagoveştenia, ziua în care un înger din cer a venit pe pământ aducând tot binele, vestea cea mare şi mult aşteptată a bucuriei. Buna Vestire este sărbătoarea mare a creştinătăţii dreptmăritoare prin care se aduce, după căderea liberă şi conştientă a omului în păcat şi alungarea lui meritată din Rai, vestea cea mare şi mult aşteptată a descoperirii tainei dumnezeieşti şi a mântuirii neamului omenesc. Este ziua în care cerul se laudă, pământul se luminează şi întreaga creaţie se bucură, căci floarea cea nouă a dreptăţii ce a răsărit pe arborele genealogic al omenirii, Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria s-a făcut pentru noi izvor de curăţie, mijloc de ispăşire şi tezaur de sfinţenie al tuturor oamenilor. Pentru aceasta şi troparul sărbătorii zice: „Astăzi, este începutul mântuirii noastre. Arătarea tainei celei din veac, când Fiul lui Dumnezeu fiu al Fecioarei se face, iar Gavriil darul îl binevesteşte”.

2. Cu adevărat, odată cu evenimentul principal al arătării arhanghelului Gavriil tinerei Maria, are loc iniţierea în taina dumnezeiască a mântuirii noastre a tuturor, apropierea maximă a firii noastre până la unire cu firea cea dumnezeiască, prin rolul fundamental jucat de ceea ce avea să devină „năstrapă cu totul de aur”, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, hotarul dintre tot ceea ce este creat şi necreat. Prin Ea se acoperă toată răutatea omenească, arătându-i pe oameni vrednici de însoţirea cu Dumnezeu, iar pământul vrednic de petrecerea Mântuitorului. Buna Vestire este aşadar praznicul luminat care ne invită să urcăm din nou la cele bune prin cea aleasă între femei şi chemată în mod cu totul deosebit să devină „Mamă” a Fiului lui Dumnezeu, Ea singură stând între Dumnezeu şi întreg neamul omenesc, făcând pământul cer şi îndumnezeind tot neamul omenesc. Aici se descoperă „taina cea din veac ascunsă şi de nimeni ştiută”, taina zămislirii Fecioarei, în a cărui pântec S-a unit cu trup Făcătorul universului şi oferind lumii mântuirea prin această unire.

3. Prin urmare, luăm parte prin prăznuirea noastră la actul mântuitor al înomenirii Fiului lui Dumnezeu în trupul cel preacurat şi sfânt al Fecioarei, care a devenit lucrătoare activă a celor care L-au atras pe Meşter pe pământ şi a pus în mişcare mâna Lui plămăditoare. O viaţă atotnepătată, o vieţuire atotcurată, tăgăduirea oricărei răutăţi, exerciţiul oricărei virtuţi, un suflet mai curat decât lumina, un trup cu totul duhovnicesc mai strălucitor decât soarele, o inimă mai curată decât cerul şi plină de dragostea lui Dumnezeu care a mistuit în ea orice parte poftitoare, o frumuseţe care a atras spre Ea ochiul lui Dumnezeu şi L-a determinat pe Cel Nemuritor să se facă om deplin din pricina ei. Prin frumuseţea ei s-a arătat frumoasă însăşi natura comună a oamenilor, iar Cel care din pricina păcatului se scârbise de oameni S-a făcut tocmai ceea ce iubea, adică om, din pricina Fecioarei. Astfel Ea a devenit „avocat” al nostru la Dumnezeu, ridicând spre El pentru oameni nu mâinile, ci punând înaintea Lui în loc de implorare însăşi viaţa ei atotcurată şi sfântă. Şi minune mare că virtutea unui singur suflet a fost de-ajuns să oprească răutatea tuturor oamenilor din veac. Haina cea preafrumoasă a sufletului ei, chipul cel de porumbiţă cerească al Fecioarei, mintea cea preacurăţită a cugetărilor celor mai înalte a Sfintei, trupul cel nepătat şi cu totul duhovnicesc al Fericitei, înţelepciunea cea mare şi curăţia cea multă a Multlăudatei a făcut ca odată cu arătarea arhanghelului în odaia casei din Nazaretul Galileei să se ivească „adăpostul” pentru Cel ce putea şi voia să-l mântuiască pe om şi s-a învoit să-i facă lui Dumnezeu „casă” frumoasă şi „palat” împărătesc. Ea însăşi a fost aceea care i-a pregătit Împăratului ceresc însăşi purpura, cingătoarea, podoaba, puterea şi împărăţia ca o cetate strălucită şi care poate oferi Împăratului nu numai găzduire şi ospitalitate, ci şi slujirea, credinţa şi consimţirea înspre descoperirea tainei mântuirii tuturor.

4. Îl vedem deci pe arhanghelul Gavriil că o iniţiază pe Fecioara în taina dumnezeiască, unde mintea raţională, supusă căderii, nu poate pătrunde; taină care i se descoperă prin mesager ca o binecuvântare prin cuvintele spuse de către acesta: „Bucură-te, cea plină de har!” (Lc. 1, 28). Acest cuvânt schimbă ontologic poziţia abordării lui Dumnezeu faţă de omul căzut în păcat, şi aceasta datorită celei căreia se adresează. Observăm în acest cuvânt adresat Fecioarei că este inversul glasului făcut odinioară celei dintâi femei, Evei, în Rai, din pricina căreia a şi intrat păcatul în lume, iar ea fusese osândită la naştere în dureri (cf. Fac. 3, 16). Ei bine, înaintea Sfintei Fecioare întristarea oricărei femei de a naşte în dureri este izgonită prin bucurie; bucuria de a naşte fiu nu spre a muri, ci spre viaţă în Cel ce S-a născut, Dătătorul a toată viaţa! Şi aceasta putem constata din cuvintele îngerului care-i zice: „Nu te teme, Marie!” (Lc. 1, 30), întrucât aşteptarea durerilor naşterii face teamă oricărei femei, dar făgăduinţa adusă unei dulci dureri de naştere izgoneşte frica: „Căci vei lua în pântec şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” (Lc. 1, 31). Iată cum mesagerul Domnului Dumnezeu îi descoperă Fecioarei taina prin care Dumnezeu a hotărât să îmbrace haina smerită a omului, iar pe Maria Preacurata să o facă Mamă a Creatorului ei.

5. Sărbătoarea de astăzi aduce în primul rând vestea plină de bucurie a naşterii Fiului de Împărat ceresc, care S-a hotărât, prin „sfatul” Preasfintei Treimi, să devină Fiul Mariei spre a lua frământătura noastră omenească şi spre a ne mântui integral din interior, făcându-Se întru totul Om pentru om, spre a-l aduce pe om la comuniunea veşnică cu Dumnezeu. „Sfatul” din veşnicie al lui Dumnezeu, spune Isaia proorocul, Dumnezeu l-a rostit (Is. 9, 5), iar Fecioara l-a întărit, astfel încât opera Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu nu a fost numai lucrarea Tatălui binevoind, şi a Fiului venind, şi a Duhului Său umbrind, ci şi al voinţei şi credinţei Fecioarei care a acceptat zămislirea fără dureri. Căci această naştere se va realiza cu adevărat nu în durere, ci în totala lipsă a durerilor facerii, întru bucurie sfântă pentru toată omenirea, ca rod al rugăciunii şi al evlaviei sfinte a purtătoarei Fiului lui Dumnezeu, care i-a oferit pântecele neprihănit spre a-I fi sălaş mai desfătat decât cerurile, iar braţul să-I fie scaun de heruvimi. „Căci braţul Tău scaun s-a făcut, iar pântecele Tău mai desfătat decât cerurile L-a purtat”. Deci, aşa cum fără Ei n-ar fi fost cu putinţă introducerea planului veşnic de mântuire a lumii, tot aşa trecerea în faptă a acestui sfat ar fi fost imposibilă fără ca Preacurata să fi oferit voinţa şi credinţa ei. Pentru aceasta Dumnezeu a făcut-o Mamă a Fiului Său învăţând-o şi convingând-o înainte de a deveni colaboratoare la purtarea Sa de grijă pentru neamul omenesc.

6. Şi observăm că îngerul Gavriil vine binevoitor şi o salută cu cuvintele: bucură-te, după care îi vesteşte că va naşte fiu. Cuvântul îngerului nu ni se arată a fi o poruncă, căci poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese ceva mai devreme preotul Zaharia lângă altarul tămâierii, atunci când i s-a vestit că soţia sa, înaintată în vârstă şi stearpă, va naşte fiu, pe Înaintemergătorul Domnului. Buna Vestire anunţa, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină Mama Fiului Său, ceea ce produce o schimbare radicală în natura omenească: Fiul lui Dumnezeu să se facă Fiu al omului prin cea care L-a născut. Cu alte cuvinte, Fericita Fecioară a fost înştiinţată că va putea purta în pântec pe Însuşi Dumnezeu, pe Care nu-l încape nici un loc, că va lua în măruntaiele ei pe Însuşi Cuvântul, Ipostaza Dumnezeului ceresc. Aşadar, îngerul poartă un mesaj, plin de speranţă şi de bucurie pentru întreaga omenire, adresându-se Sfintei Fecioare, pe care o înştiinţează de această hotărâre divină, dar făcându-i şi o invitaţie specială, mântuitoare. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un Da împlinitor pentru întreaga omenire sau un Nu dezastruos pentru toţi cei de o spiţă cu ea. În faţa acestei decizii, pentru ca libertatea Fecioarei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă două perspective: harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu sau jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă.

7. Ce situaţie, ce ofertă, ce chemare înaltă, demnă de un Dumnezeu care Se descoperă, împreună cu planul Său etern! Câtă responsabilitate pe umerii celei care s-a altoit pe viţa neamului omenesc, căzut în păcat, dar care e pusă în faţa tainei dumnezeieşti a răscumpărării întregului neam omenesc chemat la comuniune îndumnezitoare cu Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său. Un Nu ar fi însemnat o amânare a planului dumnezeiesc, iar un Da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt; un răspuns afirmativ! Îl aşteaptă Dumnezeu ca Unul care vrea „pe tot omul să-l mântuiască şi la cunoaştere adevărului să vină” (I Tim. 2, 9). Or, acum este momentul, este „plinirea vremii” (cf. Gal. 4, 4). În răspunsul Mariei gemea glasul întregii omeniri, a toată suflarea, dorinţa de mântuire a neamului omenesc. Iar Dumnezeu ştia aceasta, Maria încă nu. Dumnezeu ştia, întrucât întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi: Vreţi să vă mântuiesc!? De aceea, prin răspunsul Mariei urma să se rostească întreaga omenire: Fie mie după cuvântul tău! Aceasta e clipa când Fecioara însumează într-însa setea universală de mântuire a creaţiei. Este răspunsul dat de noi prin ea, aşa cum este răspunsul ei pentru întreg neamul omenesc, răspuns mult aşteptat de Dumnezeu pentru ca planul răscumpărător să se poată împlini. De aceea, Buna Vestire este sărbătoarea bucuriei anticipate ce va aduce mântuirea deplină; este bucuria prezenţei noastre, prin Sfânta Fecioară, înaintea mâniosului Dumnezeu, Care se descoperă a fi blând, bun, milostiv şi de oameni iubitor. Este o bucurie de nedescris prin răspunsul oferit de tânăra Maria prin care omenirea se arată a fi născătoarea Născătoarei de Dumnezeu.

8. Cum are loc zămislirea? E potrivit voinţei şi înţelepciunii de nepătruns a lui Dumnezeu! Când îngerul Gavriil a binevestit Fecioarei zămislirea, aceasta mai întâi caută modul realizării ei, şi zice: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?” (Lc. 1, 34) Iar Maria a spus aceste cuvinte nu pentru că avea nevoie de mai multă curăţie ori de mai mare înţelepciune spre a putea pricepe şi primi misterul divin, ci pentru că la cei ce au ales să trăiască în feciorie, cum a ales să trăiască ea, natura nu cunoaşte graviditatea. Cu alte cuvinte, Fecioara vrea să spună: sunt gata pentru primirea lui Dumnezeu şi m-am pregătit pentru aceasta, dar dacă şi natura mea trebuie să urmeze Lui, învaţă-mă cum anume! Şi pentru ca să ne arate că zămislirea este taină dumnezeiască şi lucrare mai presus de fire a Dumnezeirii, arhanghelul neputând să-i explice modul s-a refugiat la Dumnezeu, zicând: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va adumbri” (Lc. 1, 35). Căci aşa cum l-ai fi întrebat pe Moise: Cum anume iese omul din pământ? Şi cum iese din coasta lui Adam iarăşi om? Cum ies din osul acela măruntaie şi toate celelalte?, acesta n-ar fi spus nimic, decât că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a plămădit pe om, şi a luat una din coastele lui şi a făcut femeie. Tot aşa şi Gavriil a spus: Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt va lucra naşterea cea fără de sămânţă! Iar Fecioara nu s-a îndoit de bunele vestiri, ca una ce era fericită pentru lucrurile atât de supranaturale a căror slujitoare s-a făcut: naşterea fără sămânţă bărbătească şi fără dureri.

9. Dar arhanghelul ne conduce spre descoperirea unei taine şi mai mari, anume că „venirea” Duhului Sfânt şi „adumbrirea” Celui Preaînalt se fac spre naşterea nu a unui simplu om, ca Adam, sau a unui oarecare profet, ci spre naşterea Fiului Celui Preaînalt, Care „va fi mare şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David” (Lc. 1, 32). Adică, Dumnezeu Însuşi plecând cerurile S-a pogorât şi vrând a lua firea noastră, din sângiuirile Fecioarei, doreşte să devină „ca unul din noi şi la înfăţişare să se arate ca om” pentru a înnoi, a readuce şi a ridica firea omenească la înălţimile cereşti şi dumnezeieşti. Dacă Cel zămislit din Fecioara era un simplu om, iar zămislirea era din sămânţă bărbătească, atunci cum ar fi putut să fie El „om nou”, iniţiator al unei vieţi noi şi nestricăcioase. De aceea, nu un înger, nu un om, ci Însuşi Domnul a venit şi ne-a mântuit zămislindu-Se şi întrupându-Se în pântecul unei Fecioare şi rămânând fără schimbare Dumnezeu, iar pe cea din care S-a născut să o numească „Mamă” a Lui, păstrând pe mai departe curăţia firii ei, adică naşterea neprihănită şi fecioria păstrată. Iată de ce atunci când Stăpânul a venit să bată la uşă (cf. Apoc. 3, 20), fecioara îndată a deschis casa şi i-a oferit-o Celui ce până atunci era lipsit de casă spre a locui cu adevărat în ea.

10. Sfântul Nicolae Cabasila ţine să sublinieze că „Cuvântul Care a adus la fiinţă toate şi le-a împărţit locurile potrivite lor nu a fost o casă şi un loc pe potriva Lui. De aceea Fecioara „n-a dat somn ochilor şi nici odihnă pleoapelor” ei (Ps. 131, 4) până ce nu I-a găsit cort şi loc; fiindcă aceste vorbe spuse de limba lui David trebuie crezute că sunt spuse despre Preacurata, fiindcă acela a fost părintele neamului ei”. Iar lucrul mare şi minunat a fost acela că ea s-a pregătit şi a devenit aptă pentru taină, făcându-se nu doar sălaş al Dumnezeirii, ci şi cămară de nuntă a Mirelui ceresc. Pentru aceasta a şi fost ea creată de Dumnezeu: ca să o ia de la Ea pe mama Sa când va avea nevoie să Se nască. Cu adevărat Fecioara, care i-a fost cuvenită în toate, L-a purtat mai desfătat decât cerurile şi a fost Mamă a celui căruia era drept să devină mamă. Iată „darul” atât de propriu pe care Gavriil îl vesteşte, darul oferit de Dumnezeu omenirii de a alege dintre oameni pe „Mama Sa” cea „binecuvântată între femei”, şi „darul” omenirii adus lui Dumnezeu drept ofrandă curată şi jertfă neprihănită de Sfânta Fecioară Maria în vederea izbăvirii întregului neam omenesc, cel deofiinţă cu ea.

11. Sfântul evanghelist Luca ţine să precizeze că „numele Fecioarei era Maria” (Lc. 1, 27), ceea ce se tâlcuieşte „Doamnă”. Vedem deci că însuşi numele arată demnitatea Fecioarei, adică certitudinea fecioriei, ca una care e stăpână în toate: zămisleşte în feciorie şi naşte în chip dumnezeiesc pe Cel ce este prin fire Stăpânul universului. Şi pentru ca Sfânta Fecioara să pătrundă şi mai adânc în taina zămislirii ei, după ce a auzit cuvinte precum: „Bucură-te cea plină de har”, „Domnul este cu tine” şi „Binecuvântată eşti tu între femei!”, văzând şi temându-se să nu fie vreun înger amăgitor precum oarecând s-a arătat strămoaşei Eva, n-a primit fără cercetare salutarea şi tulburată îşi zicea în sinea ei: „Ce fel de închinăciune este aceasta?” De aceea arhanghelul destramă numaidecât temerea iubită de Dumnezeu a Fecioarei cu har dăruită, spunându-i: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Lc. 1, 30). Despre ce har e vorba? Despre putinţa care e numai la Dumnezeu; este putinţa numai a Aceluia ce poate cele cu neputinţă şi e păstrată doar pentru ea. „Căci iată vei lua în pântec şi vei naşte fiu…” (Lc. 1, 31). Cu alte cuvinte, arhanghelul îi vesteşte taina zămislirii din ea şi auzind de zămislire, Fecioara să nu se gândească nicidecum la vreo stricăciune a fecioriei şi nici să nu se tulbure de aceasta. Prin urmare, spunându-i Fecioarei că „vei naşte fiu”, îngerul sugerează că aici zămislirea e tovarăşă bună de drum cu fecioria. Or, acest mare har este rezervat numai ei. De aceea Fecioara a şi primit cuvântul cu bucurie, ca şi cum nu ar fi nimic străin şi în dezacord cu purtările ei obişnuite.

12. Iată pentru ce Sfânta Fecioară Maria este culmea cea mai înaltă, este piscul înălţimilor cereşti, cea cu adevărat fericită şi întru toate superioară întregii creaţii şi mai presus decât toţi sfinţii din cer, întrucât s-a învrednicit ca prin răspunsul ei să devină Mamă a Celui ce a creat toate. Şi cu un glas fericit, cu un suflet curat de tulburări şi cu gânduri pline de smerenie a spus: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38). A spus acestea, iar cuvintelor le-a urmat fapta: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între oameni” (cf. In. 1, 14). Şi dându-i lui Dumnezeu un glas atât de bineplăcut, primeşte de acolo Duhul creator al trupului aceluia egal cu Dumnezeu. Psalmistul David prevede şi spune că acela a fost „un glas al puterii” (Ps. 67, 34), şi astfel Cuvântul Tatălui e plămădit de glasul unei mame! În această calitate, Fecioara-Mireasă şi Mama-Curată a lui Dumnezeu a devenit palat dumnezeiesc, întrucât pentru culmea curăţiei ei Aceasta s-a arătat un receptacul al plinătăţii Dumnezeirii în chip trupesc (cf. Col. 2, 9) şi făcătoare a unei înrudiri dumnezeieşti pentru toţi oamenii de dinaintea ei şi de după ea. Căci, precum odinioară Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” şi s-a făcut (Fac. 1, 3), aşa odată cu glasul Fecioarei a răsărit Lumina cea adevărată şi S-a arătat Soarele dreptăţii, Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu unit cu trupul, Care a fost purtat în pântec Cel ce a venit să lumineze pe tot omul ce vine în lume (cf. In. 1, 9).

13. O, glas fericit! O, cuvinte care puteţi un lucru atât de mare! O, fericită limbă care chemi înapoi deodată toată lumea şi faci să se reverse peste ea binecuvântarea cerului. Aceste cuvinte au făcut pământul cer, au golit iadul de cei legaţi în el, au făcut cerul să fie locuit de oameni şi a armonizat un singur cor al celor cereşti şi al celor pământeşti în jurul Celei care a coborât jos pe Dumnezeu şi a urcat sus făptura omenească prin arătarea Fiului ei.

14. După acest răspuns, îngerul a plecat de la ea, lăsând în pântecul ei unit cu un trup pe Făcătorul universului şi oferind lumii mântuirea prin această unire săvârşită în ea pe care el o slujise. De aceea, ea este obârşia preadumnezeiască a creştinătăţii ca una care s-a făcut cauză a Celui mai presus de cauză şi prin El a ridicat de la pământ neamul omenesc şi i-a făcut pe toţi cereşti arătându-i a fi duh în loc de trup şi copii ai lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, stând între Dumnezeu şi neamul omenesc, pe Dumnezeu L-a făcut fiu al omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu, Ea arătându-se pe sine a fi deasupra oricărei naturi Mamă a lui Dumnezeu din fire. Iar datorită nespusei naşteri, a devenit Împărăteasă a întregii făpturi, născând cu trup pe Cel fără de Care „nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (cf. In 1, 3). De aceea la Buna Vestire prăznuim pogorârea mai presus de fire a lui Dumnezeu pe pământ prin Ea şi preaslăvita noastră urcare prin El la cer. Căci Făcătorul făpturii a ales să-şi facă din Ea ca dintr-un aur strălucitor o icoană conaturală Lui şi făcându-Se om să armonizeze plăsmuirea Sa cu însăşi demnitatea Lui, a Celui care a plăsmuit-o. Pentru aceasta Sfânta Fecioară devine Împărăteasă a toate stăpânind peste cei aflaţi sub Ea, care s-au ridicat prin Ea şi li s-a dat posibilitatea să se împărtăşească de o astfel de demnitate superioară cinstind cum se cuvine pe Împărăteasa preafericită a celor preaînalte a unui neam fericit.

15. Ce cuvânt preafericit poate zugrăvi frumuseţea Născătoarei Domnului nostru Iisus Hristos, a Celei care a făcut să se pogoare Duhul cel dumnezeiesc şi să devină o umbrire a Celui Preaînalt? Ce imn de slavă am putea înălţa Celei care prin răspunsul ei afirmativ a unit indisolubil zămislirea şi fecioria realizând întru pântecele ei cea mai mare minune – o graviditate a unei Copile Pururea Fecioare, o slobozire din pântec a unui „Prunc tânăr”, Dumnezeu Cel mai înainte de veci, şi o naştere care nu ştie de bărbat şi care n-a dezlegat, ci a păzit neatinse simbolurile fecioriei? Cine ar putea să pătrundă în adânc taina Fecioarei cu mintea, oricât ar fi de curăţită de zgura păcatului, şi să ajungă la porţile sălaşului pântecelui în care S-a sălăşluit Cel ce este mai presus de tot ce este, Împăratul cerului, Domnul domniilor, Care are prin fire stăpânirea a toate? Cu adevărat cele ale Sfintei Fecioare nu pot fi definite în gânduri şi cuvinte, fiindcă toate întrec şi cuvânt, şi gândire. Socotesc că minte de heruvim şi limbă de foc ar trebui să avem spre a-i aduce măcar laude Celei binecuvântate. Nu ne rămâne decât să ne minunăm de taina cea dumnezeiască care s-a realizat în Ea şi să cerem apoi un glas îngeresc spunând Celei binecuvântate între femei cu adresarea lui Gavriil: Bucură-te, cea plină de daruri! Bucură-te tu, care eşti loc al tuturor harurilor, plinătate al oricărui fel de lucru frumos şi bun! Bucură-te, tablou însufleţit al tuturor virtuţilor şi al bunătăţilor! Bucură-te ca Una ce singură dintre toţi te-ai învrednicit de toate harismele Duhului! Bucură-te ca Una ce singură ai avut în chip uimitor în măruntaiele tale pe Cel în care sunt toate comorile şi ai devenit cortul Lui uimitor! Bucură-te că eşti vatră neclintită a harurilor Lui! Bucură-te cea cu har dăruită, Marie, Domnul este cu tine şi prin tine cu noi! Amin!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: