Postul cel Mare şi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

de pr. conf. dr. Adrian Gh. PAUL
Domeniul Teologie Ortodoxă
Baia Mare, ROMÂNIA

Sf. Efrem SirulNe aflăm pe calea binecuvântată a Postului celui Mare, închinat cinstitelor şi de viaţă mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos şi al slăvitei Sale Învieri din morţi. O perioadă deosebită din cursul anului liturgic bisericesc, unde Biserica ne face invitaţia ca prin intermediul slujbelor religioase din viaţa ei cultică să ne apropiem de înţelegerea tainei dumnezeieşti, „celei din veac ascunse”, descoperite deplin de Mântuitorul Iisus Hristos prin Jertfa Sa supremă pe Crucea Golgotei în vederea mântuirii oamenilor. Iar dacă înţelegem că postul sau perioada postului bisericesc este o cale cu sens, o călătorie ce ne conduce nestingherit şi sigur spre un obiectiv cert, atunci privind la capătul drumului spre care ne orientează Postul cel Mare vom înţelegere chemarea noastră, care e datoria noastră deplină şi orientarea noastră sigură în această viaţă: ne îndreptăm pe calea bătătorită a Bisericii spre mântuitoarele Patimi ale Domnului pentru noi spre a dobândi noi şi bucuria împărtăşită a Învierii Sale.

Printre slujbele importante şi încărcate de semnificaţii duhovniceşti ale Bisericii Ortodoxe se regăsesc Sfintele Liturghii ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie Dialogul, numită şi a Darurilor mai înainte sfinţite, Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Cretanul, descrierea vieţii duhovniceşti a părinţilor înduhovniciţi prăznuiţi în duminicile Postului, şi ne referim aici la Sfinţii Grigorie Palama, dascălul isihast al rugăciunii curate, Ioan Sinaitul care a scris Scara raiului, sau cuvioasa îmbunătăţită Maria Egipteanca, la loc de frunte stă pomenirea Sfântului Efrem Sirul prin rostirea rugăciunii solemne care-i poartă numele. Este alcătuirea efremiană integrată în cultul Bisericii Ortodoxe datorită importanţei majore, conţinutului profund şi semnificaţiei ei bogate pentru viaţa creştină duhovnicească.

Este cunoscut faptul că în concepţia Părinţilor bisericeşti, trei sunt făpturile create de Dumnezeu care au un rost în lumea zidită de El: îngerul, care e de natură duhovnicească, animalul, care e substanţă pur materială şi omul, alcătuire deosebită, din trup şi suflet. Din acest punct de vedere, postul, aşa cum l-a rânduit şi poruncit Dumnezeu omului încă dintru început, nu este altceva decât starea naturală a omului sau ceea ce-i conform firii omeneşti: „Poţi mânca din toţi pomii Raiului” (Fac. 2, 16), în înţelesul că dacă vrei să trăieşti trebuie să evoluezi, adică să-ţi dai seama că a mânca „fructe” şi „seminţe” este un lucru bun, dorit de Dumnezeu şi de care trebuie să te hrăneşti. Or, Dumnezeu, pe toate cele zidite le-a binecuvântat, întrucât „toate sunt bune foarte” (Fac. 1, 31), adică au o finalitate: să-l satisfacă pe om, iar omul prin aceasta să-L recunoască şi să-L slăvească pe Creator. Prin urmare, nu există alt mijloc mai adecvat omului de a-l preamări pe Dumnezeu în fiinţa sa, decât calea postului, înţeles ca formă de „gustare” prin înfrânare a Celui mult dorit şi căutat. Cum aceasta?

Omul este o sinteză a vieţii biologice, spirituale şi divine, iar viaţa, privită în toate aspectele ei, este fenomenul vital în procesul continuu de sintetizare a omului. Şi cum viaţa se comportă ca forţă constructivă pentru om într-un mediu bine definit, în înţelesul că o fiinţă vie tinde mereu să persevereze ca să existe cu adevărat, primele pagini ale Sfintelor Scripturi ni-l înfăţişează pe om ca fiind o „fiinţă mereu flămândă şi însetată”, iar lumea, creaţia, ni se prezintă ca fiind hrana lui: „Iată vă dau toată iarba ce face sămânţă şi tot pomul ce are rod… Acestea vor fi hrana voastră” (Fac. 1, 29). Prin hrană, înţelegem că lumea creată capătă un sens şi astfel ni se descoperă desluşit imaginea vieţii pentru om: lumea este menită să fie „hrană” pentru om, care nicidecum nu se limitează la o oarecare funcţie materială, opusă celei spirituale, întrucât tot ceea ce există este un „dar” dat de Dumnezeu omului.

Dar, împăratul şi psalmistul David spunea: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul”! iar Mântuitorul Hristos, spre a Lui pomenire, ne îndeamnă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…, beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…” (Mt. 26, 26-28). Aceste cuvinte dumnezeieşti ne învaţă că omul avea permisivitatea de a gusta din toate făpturile şi lucrurile create de Ziditorul a toate, pentru ca prin gustarea lor plină de înfrânare, adică selectivă şi cu măsură, să cuprindă şi să afle fructul cel adevărat al vieţii – pe Hristos, Creatorul tuturor; întrucât, „Eu sunt pâinea vieţii” (In. 6, 48), iar „cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In. 6, 51). Iată cum omul, încă din starea paradisiacă, este chemat prin „mâncare” la o comuniune cu Dumnezeu, intensificată la modul plenar de/în Iisus Hristos prin trupul şi sângele Său euharistic. Din această perspectivă înţelegem că menirea omului paradisiac, cum şi a creştinului autentic, este să privească lumea ca pe un dar dumnezeiesc, din care „să guste” şi să se împărtăşească pentru a se hrăni de/cu Dumnezeu la modul plenar euharistic.

foto_Delia Florea_crop_CasielAcesta este rostul postului: de a ne pregăti eficient spre împărtăşirea cu vrednicie şi spre viaţă veşnică cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 54). Iar dacă Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: „În tot ceea ce facem, să privim la scopul final, că în toate cele făcute de noi, însuşi Dumnezeu priveşte la scop”, atunci să înţelegem că postul, privit ca o cale de pregătire duhovnicească pentru evenimentul întâlnirii şi unirii personale cu Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, nu este decât folositor şi îndumnezeitor. Fie că-l privim din punct de vedere trupesc, ca înfrânare pentru un anumit timp limitat în scopul de a ne stăpâni firea şi a ne curăţi membrele trupului (înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului sau a mâinilor şi picioarelor), fie din punct de vedere sufletesc, ca înfrânare a minţii de la imaginaţii deşarte şi gânduri rele, a inimii de la pofte păcătoase şi răutăţi, şi a voinţei de a nu mai face vreun rău, postul este cu adevărat folositor. Prin post ne împărtăşim de roadele bogate ale mântuitoarelor Patimi ale Domnului Hristos, care a răbdat batjocură şi chim, ba chiar a primit şi moartea pentru noi, în scopul învierii şi înveşnicirii noastre.

Şi pentru că cel care posteşte este omul, fiinţa cugetătoare şi conştientă de sine, alcătuită din trup şi suflet, este firesc ca şi postul să fie unul de natură trupească şi altul duhovnicească, amândouă aflându-se în strânsă legătură unul cu altul şi spre folosul şi zidirea omului întreg care posteşte. În acest sens, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă, zicând: „Tu, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală...” (Matei 6, 17). Prin aceste cuvinte, Învăţătorul ne îndeamnă să postim postul cel adevărat şi integral, postul îndoit, bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Pe de-o parte, prin cuvintele: „unge capul tău” înţelegem lămurit că este vorba despre ungerea cu mireasma harului Duhului Sfânt a sufletului nostru, care este cârma sau „fruntea” trupului, spre a se păstra în armonie unul cu celălalt. Prin post, trebuie să ungem mintea cu mireasma harului Duhului Sfânt, adică să ne înfrânăm de toate gândurile cele rele şi de cuvintele cele fără de folos spre a nu spurca „faţa”, adică chipul divin din noi, personalitatea, şi să ne străduim a ne umple mintea de gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor sfinte ale curăţiei, ale credinţei autentice şi ale dragostei mărturisitoare, care toate sunt roade vrednice de Duhul Sfânt. Să postim cu limba, vorbind ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră; să postim cu inima, ca formă a tăierii-împrejur a fiinţei noastre, de toată ura şi răutatea, de orice păcat şi poftă păcătoasă, înfrânându-ne de la tot răul şi stăpânindu-ne omul nostru lăuntric. Pe de altă parte, prin cuvintele: „faţa ta o spală” înţelegem postul trupesc, omul cel din afară, omul simţitor ce trebuie curăţit în toate mădularele trupului de schimonosirea oricărui păcat sau a necurăţiei. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschinul spunea că se cuvine „să postim nu doar înfrânându-ne de la mâncare şi băutură, ci de tot păcatul care este în noi”; iar Sfântul Sfântul Ioan Gură de Aur ţine să precizeze că „nu avem nici un folos din credinţa noastră dreaptă dacă ducem o viaţă păcătoasă”. Prin urmare, se cuvine să coroborăm postul trupesc cu cel sufletesc, căci este un singur post care duce la mântuire: postul prin care persoana să postească spre a se veseli duhovniceşte şi a se folosi.

foto_Attila-Hajos_b-e1388271470201_cropIată cum postul ne oferă posibilitatea de a ne restaura integral firea noastră umană prin jertfa personală (căci postul este o stare de jertfă) de a ne înfrâna de la cele care „ne sunt îngăduite, dar care nu toate folosesc”, sfinţind-o prin gustarea din ceea ce este permis, „fructul” cel adevărat al vieţii celei noi. Dar noi cu toţii ştim că ne înfructăm de Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în chip euharistic din Jertfa cea nesângeroasă a Pâinii (Trupul lui Hristos) şi a Vinului (Sângele lui Hristos) liturgic la modul cel mai plenar şi personal spre a „rămâne” în El şi a „trăi” adevărat viaţa Lui în noi. Or, aceasta nu este posibil decât numai prin participarea noastră la viaţa plină de har şi sacramentală a Bisericii şi prin împărtăşirea transfiguratoare, mereu înnoitoare şi sfinţitoare de Sfintele Taine dumnezeieşti ale Bisericii lui Hristos. De aceea şi viaţa Bisericii în perioada postului, cu precădere a Postului Mare închinat Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, este mai intensă din punct de vedere liturgic.

În acest sens, vom spune că alături de Canonul cel Mare sau Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Cretanul şi de Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul sau a Darurilor mai înainte sfinţite, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (trăitor între anii 306-373) marchează în mod pregnant slujbele religioase ale Bisericii Ortodoxe din perioada binecuvântată a Postului Mare. Este socotită rugăciunea specifică Postului Mare întrucât e o rugăciune de umilinţă şi profundă smerenie, repetată de mai multe ori în cadrul aceleiaşi slujbe şi e însoţită de metanii (grecescul metanoia = pocăinţă), ca formă de eliberare a noastră de sub stăpânirea păcatului şi a toată răutatea din noi prin pocăinţă sinceră şi închinare cu fruntea până la pământ ca semn al smereniei noastre profunde. Iată rugăciunea, atât de profundă şi cuprinzătoare, a celui ce-i poartă până astăzi numele:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert,
Nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,
Dăruieşte-l mie slujii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate,
Dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
Că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Această rugăciune cuprinzătoare sintetizează întreaga lucrare a omului în ascensiunea sa ascetică în urcuşul duhovnicesc spre mântuire, recapitulând într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale stării de pocăinţă a omului şi constituie o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Marelui Post. Acestea au drept scop eliberarea noastră de anumite boli spirituale, ce pun stăpânire pe viaţa noastră şi fac imposibilă încercarea de a ne întoarce către Dumnezeu. Spunem boală, făcând referire la păcat, căci păcatul este boala sufletului de care e cuprins tot omul ce vine în lume şi prin asceză personală, efort continuu ca stare de străduinţă, întotdeauna ajutat de harul dumnezeiesc înţeles ca ajutor din partea lui Dumnezeu, creştinul caută tămăduire sau mântuire.

Cea dintâi boală a sufletului pe care o evidenţiază Sfântul Efrem Sirul este, aşadar, trândăvia, acea pasivitate şi lenevie a întregii noastre fiinţe, care otrăveşte forţele sufletului, conducând neînfricat la „uitarea” de tot ceea ce este sfânt şi dumnezeiesc; este neputinţa de a ne uimi, de a ne minuna, de a vedea realitatea din noi şi din jurul nostru aşa cum e. Este păcatul de căpetenie prin care omul uită de sine, de Dumnezeu şi de semeni; este o nevroză spirituală asemeni unei anestezieri a întregii fiinţe, aproape de insensibilitate, ce îndepărtează pe om de Hristos – Lumina Lumii. Această uitare de Dumnezeu – singurul izvor al vieţii şi existenţei noastre – deschide drumul căderii, cădere ce constă în râncezeala sufletului, toropeală a trupului, silă de viaţă şi deznădejde. Iar deznădejdea ucide sufletul pentru că îndepărtează omul de Dumnezeu şi-l face cinic, care nu este în definitiv decât o formă de fascinaţie a sinuciderii. Trândavul atât de mult se iubeşte pe sine, încât nu mai rezistă, nu mai poate fiinţa. Eul devine măsura tuturor lucrurilor în viaţă, iar în faţa celuilalt, în faţa lui Hristos, doar Eu contez; toţi ceilalţi există pentru MINE, pe care-i domin, îi urăsc, îi batjocoresc, îi vorbesc de rău, uitând că făcând rău celuilalt îmi trăiesc propria moarte. De aceea recunoaştem şi invocăm în rugăciune pe Cel care este Domn şi Stăpân al vieţii noastre, pe care-L rugăm să vină şi să îndepărteze acest duh rău de la noi, din care se naşte grija de tot ceea ce e lumesc, iubirea de stăpânie şi grăirea în deşert.

În locul acestor păcate grele, în calitate de sluji, adică de fiinţe recreate de Dumnezeu cu care intrăm în comuniune cu El, într-o întâlnire de relaţie personală, plină de lumină şi de speranţă, îi cerem duhul sfânt al curăţiei, stare ce evocă în definitiv integritatea omului – căci cel curat nu mai este scindat şi purtat de valurile unui eros impersonal, ci este omul restaurat ce deţine forţa vieţii ancorată într-o existenţă personală vie bazată pe relaţie; este omul care integrează erosul în comuniune cu celălalt, adică îi consumă erosul în agape, în întâlnirea iubitoare cu Dumnezeu prin celălalt. Or, în această relaţie cu Dumnezeu se naşte smerenia în sufletul omului, virtutea ce stă la temelia tuturor faptelor bune; starea de coborâre personală şi de bunăvoie până la iadul propriu cu nădejdea în Cel înviat. Este o sensibilitate la înviere a întregii noastre fiinţe; este virtutea prin care omul atât de mult se coboară pe sine, încât nu mai are de unde cădea. Aceasta înseamnă că smerenia nu este nicidecum strivire, ci rodire; ea este virtutea care face posibilă trezirea, revenirea în sine ce oferă putinţa de a vedea desluşit tainele lui Dumnezeu.

Dar smerenia se află în strânsă legătură cu răbdarea, blândeţea şi bunătatea, ca roade ale ei, care e un fel de monahism interiorizat. Căci a fi „monah” (monos) înseamnă a te însingura atât de mult, pentru a ajunge să trăieşti în fiinţa ta viaţa cea adevărată împreună cu Cel Unul/Unic, într-o comuniune plină de iubire manifestată până la contopire. Aceasta este forma iubirii iradiante, care se manifestă din tine prin Dumnezeu spre celălalt. Iar această relaţie bazată pe dragostea de Dumnezeu face răbdarea încrezătoare, fiindcă ea ne aşază în faţa eternităţii pline de Înviere. Or, învierea integrală a fiinţei este timpul speranţei ce face să răsară pe cerul luminos al sufletului rodul dragostei, al comuniunii iubitoare, care e mai tare şi decât moartea. Iubirea este raportarea noastră jertfelnică „la tot omul ce vine în lume”, la omul-Adam, la tot omul-semen, pentru care ne rugăm cu lacrimi purificatoare spre dobândirea iertării şi a sfinţeniei sale. Aceasta, fiindcă la Dumnezeu Tatăl nu putem intra decât numai în starea de jertfă a Fiului Său. În acest sens, omul care se sfinţeşte pe sine devine „nebun pentru Hristos”, întrucât iubeşte nediscriminant pe tot omul, cu iubirea nebună a lui Hristos, pentru care oricând este în stare şi pregătit să-şi dea viaţa. Acesta este omul „sărac cu duhul”, adică golit de orice păcat, însă e un sărac plin de iubire frăţească, gata oricând să moară pentru celălalt, adică de a se îngropa în pământul inimii spre a-i descoperi taina. Căci omul pentru om este o taină a lui Hristos, este omul-maxim. Aceasta e sinteza omenirii: să te rogi pentru tot omul, căci a te ruga pentru semenul tău înseamnă, cu adevărat, a-ţi vărsa sângele sau a-ţi da viaţa pentru el. Şi ce jertfă este mai mare decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru semenul său?! Oare nu aceasta este iubirea supremă la care ne invită Mântuitorul nostru Iisus Hristos?

Prin această rugăciune cerem acest duh al curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei desăvârşite ce ne determină să murim neîncetat pentru a fi veşnic vii.

Ultima cerere denunţă una din formele cele mai îngrozitoare ale păcatului: să te justifici incriminând: Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu! A ne vedea greşelile înseamnă a ne supune îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos, care a zis: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Omul care se descoperă pe sine şi a cărui inimă se cercetează pe sine, îşi înţelege dimensiunea propriei rătăciri, a neantului care-l pândeşte, a prăpastiei deschise spre cădere. Este un cutremur al propriei fiinţe, care-şi aduce aminte de moarte, care coboară în propriul iad fiinţial, şi acolo află pe Hristos, Biruitorul iadului. Iar în Hristos orice dezbinare e depăşită, la fel şi tot păcatul şi moartea. Este o autocondamnare la iad, fără a deznădăjdui, şi o înviere fiinţială, o privire cu speranţă la Hristos, Cel care a călcat moartea, omorând-o, şi nouă ne-a oferit Învierea.

A ne vedea păcatele înseamnă a ne cufunda în apele propriei pieiri şi a le transforma în ape ale propriului botez, în care murim în Hristos pentru a ne renaşte, împreună cu El, la viaţă veşnică. Prin urmare, cel ce şi-a văzut păcatele este mai tare decât cel ce înviază morţi. Aceasta este cu adevărat o nouă viaţă, renăscută din Duhul lui Hristos, Cel care ne dă puterea vieţii renăscute din Înviere. Iată cum Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ne sugerează sugestiv ce e de fapt postul: pelerinajul nostru duhovnicesc, calea cea dreaptă şi strâmtă, călătoria spre Rai prin restaurarea integrală a fiinţei noastre, după ce am omorât patimile şi orice întinăciune a păcatului din noi. Doar postind de gânduri rele, înfrânaţi de la toate cuvintele de ocară şi fără de folos, de judecare a semenului, de ură, pizmă şi de ceartă, de nedreptate şi viclenie, vom putea ridica din fiinţa noastră o biserică a Dumnezeului Celui Viu, în care să-L binecuvântăm şi să-L preaslăvim permanent. Când vom avea neîntrerupt pe Hristos în locaşul duhovnicesc al inimii, vom primi odihna, pacea, bucuria cerească; vom vedea desluşit lumina lui Hristos, vom cunoaşte integral adevărul vieţii veşnice şi vom descoperi taina lui Dumnezeu şi a propriei noastre vieţi: Hristos este Împărăţia cerurilor, care se află şi lucrează sfinţitor în noi! Amin.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: