Fluturele şi floarea

de Aurelia OANCĂ

Aurelia OancaÎntr-o dimineaţă, Margareta albă şi suavă şi-a deschis petalele spre soare. S-a uitat în jurul ei şi a observat că petalele ei albe, erau atât de proaspete şi de fragede, încât îi era teamă să nu i se rupă atunci când va adia vântul. „Nu mai sunt bobocel”, îşi spuse ea. „Sunt floare adevărată, ce fericită sunt!”. După ce-şi admiră fustiţa, ridică ochii şi văzu venind spre ea o albinuţă.

– Bună ziua, Margareto!
– Bună ziua, albinuţă, îi răspunse ea.
– Ce frumoasă te-ai făcut!
– Îţi place?, întrebă ea, îmbujorându-se.
– Da, foarte mult.
– Doreşti o cupă cu nectar?, o întrebă Margareta.
– Da, îmi place foarte mult nectarul.

Margareta a servit-o pe albinuţă cu nectar, apoi, privind în sus, văzu sub o frunză din copac o crisalidă albă, mişcându-se. Zări apoi ceva colorat ieşind din crisalidă.

– Ce-o fi asta?, întrebă ea.
– Este un fluturaş care se naşte, îi răspunde o lalea roşie.
– Fluturaş? Dar eu nu am văzut niciodată unul!
– Nu-i nimic, vei vedea acum, îi răspunse laleaua.

Fluturaşul ieşi din crisalidă, dar, slăbit cum era, se aşeză pe o frunză ca să-şi usuce aripioarele. Soarele îl mângâia cu razele lui calde şi-i punea culoare pe fiecare solzişor al aripioarelor. După puţin timp, fluturaşul s-a gândit să le încerce, şi a început să zboare. Fiind puţin cam ameţit şi ca să nu cadă, a aterizat exact în braţele Margaretei.

– Bună ziua, fluturaş!
– Bună ziua, frumoaso!
– Eu sunt Margareta. Dar tu, cum te numeşti?
– Bedios. Acesta este numele meu.
– Frumos nume. Dar cine ţi l-a dat?
– O fetiţă frumoasă, zise fluturaşul.
– Vrei o cupă cu nectar?
– Mi-ar prinde bine, pentru că am cam obosit spărgând crisalida.

Margareta i-a oferit o cupă cu nectar, dar… s-a şi îndrăgostit de frumosul Bedios. Şi lui a început să-i bată inimioara mai repede, uitându-se la Margareta. După ce-şi bău nectarul, îşi luă la revedere de la Margareta şi începu să facă piruete printre razele de soare, încântând-o pe frumoasa lui. În fiecare zi venea s-o vadă, să bea nectar, şi erau nespus de fericiţi împreună.

Într-o dimineaţă însă, fluturaşul o căută pe Margareta lui, dar n-o găsi. Disperat, Bedios a început să întrebe toate florile din vecini unde ar putea fi Margareta lui. Un trandafir frumos îi spuse:

– A plecat, cum pleacă toate florile când le vine timpul.
– Cum adică, a plecat?
– Simplu. Trebuie să facă seminţe şi atunci li se ofilesc petalele, ca să poată creşte seminţele.
– Dar eu o iubeam atât de mult, ce mă fac acum fără ea?
– Şi tu te vei transforma în curând. Vei avea şi tu puişorii tăi, îi spuse trandafirul.

Auzind acestea, Bedios plecă supărat şi se gândi că poate puişorii lui se vor întâlni cu puişorii Margaretei şi astfel dragostea va merge mai departe.

Iubirea nu moare niciodată.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: