Elogii – XCVI

Vasile Sav_Elogii_coperta

de Vasile SAV

            Din noianul rotitelor ape, de acolo de unde nu există stăpânit, nici stăpân şi unde doar legea firii-i stăpână, mânat de instinctul de fiară, de foame ori, poate, de moarte, veni lângă mal şi se puse la pândă. Era acolo-n adânc. Se cunoştea după teama plevuştii. Şi soarele cădea pieziş pe cascadă.

            Luci, curcubeu, în vâltoare, metalul, şi el se năpusti să-l înşface. Şi spinu-l pătrunse adânc prin pieliţa tare a buzei. Stătu, o clipă, buimac. Ţâşni apoi, speriat, şi sparse oglinda lichidă. Vru să scuipe în aer năluca. Şi aerul muntelui îi pătrunse, otravă, în branhii. Şi soarele îl bătu pieziş pe pielea pestriţă. Se scufundă în bulboană. Şi lupta abia începu. Se zbătea. Şi firul şuiera. Şi varga tremura, se curba şi-l strunea. Şi soarele cădea pieziş pe cascadă.

            Târziu, apăru ca o umbră-ntre ape. Plutea şi încă veghea. Se lupta. Şi petele de pe trup se-aprindeau. Luceau. Şi vuietul curgerii îl chema în noianul rotitelor ape, acolo unde nu există stăpânit, nici stăpân şi unde doar legea firii-i stăpână. Dar spinul din pieliţa tare a buzei îl târa, trudit, printre ace de brad, înspumate. În ochiurile plasei, doar ochii-i sălbatici-uimiţi refuzau să-nţeleagă. Erau metalici. Sclipeau. Înspinau. Urau. Fulgerau. Despicau. Se temeau. Şi apa vuia. Şi vântul adia. Şi soarele cădea pieziş pe cascadă.

            Se strânseră curioşii. Îl măsurau. Îl cântăreau. Se fotografiau cu el şi zâmbeau. Îi descleştară fălcile şi-i numărară dinţii. Îi pipăiră limba-ndinţată. O fată îi puse în gură un măr. Ca la porci. Şi domnul Ahmed Kharim, neguţătorul de oi, îşi pipăi punga şi vru să-l plătească pe loc. Cu totul, cu scule. Sporovăiră. Îi disputară sexul şi rasa. Şi pădurarul bătrân le spunea că nici n-ar fi păstrăv. „E lostriţoi, desigur”. „E plin de icre”, chicoti o femeie, apăsându-i cu degetul burta cleioasă. „Acolo-n vâltoare”, îi lămuri ospătarul, când, despicat, îi întoarseră stomacul pe dos, şi-l văzu gol, galben-verzui, mânjit doar cu fiere, „acolo-n vâltoare, vomă totul, să scape”.

            Îi fripseră ficatul. I-l mâncă o gravidă. Şi lapţii i-i fură o pisică.

            Îi tăiară capul. Şi îi băgară în gură căluşul. Îl puseră la soare să-l ardă. Şi viespile îi supseră ochii şi creierii. Şi viermii lăsară totul curat. Şi vântul îl zvânta, şi soarele-l ardea şi-l usca.

            Îl lăcuiră. Îi puseră ochi de sticlă. Îl bătură în cuie pe-o scândură. Şi-l prinseră-n perete. Şi copiii îi atârnară în dinţi o hârtie. Cu legile jocului scrise de mână.

            Şi soarele cade pieziş pe cascadă. Şi vântul adie. Şi apa vuieşte şi cheamă.

 

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: