Interviu cu Domnul prof. univ. dr. Ilie Bădescu – directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române
realizat de dr. Stelian GOMBOŞ
prof. univ dr. Ilie Bădescu
Domnul prof. univ dr. Ilie Bădescu s-a născut în data de 9 mai 1948, în localitatea Luncaviţa din judeţul Caraş-Severin, şi este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Este, din anul 2002, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române.
În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului Departamentul comunităţi şi dezvoltare rurală.
Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009).
Hristos a Înviat! Stimate Domnule profesor, în primul rând permiteţi-mi să vă mulţumesc, în mod special, pentru faptul că aţi acceptat să-mi acordaţi acest interviu. În al doilea rând, pentru că ne aflăm în preajma zilei dumneavoastră de naştere (9 mai), daţi-mi voie să vă felicit în mod deosebit şi să vă adresez un sincer şi călduros „La mulţi, fericiţi şi binecuvântaţi ani!” Iar în al treilea rând, vă rog frumos să-mi spuneţi dacă noi, astăzi, mai trăim într-o Românie profundă, creştină, spirituală şi autentică sau avem parte numai de-o Românie superficială, obosită, plictisită, saturată, blazată şi resemnată?
Adevărat a înviat! Domnule Gomboş, mai întâi vă adresez smerite mulţumiri pentru urările de sănătate. Mă întrebaţi dacă România mai are profunzime ori, copleşită fiind de forţele „declinului”, s-ar afla astăzi într-o derivă spirituală, cu semnele ei cele mai reprezentative: oboseala şi resemnarea, incoerenţa şi neîncrederea. Chiar întrebarea dumneavoastră cuprinde răspunsul. România are această îndoită înfăţişare: este profundă fiindcă este creştină, adică trăitoare de Dumnezeu, dar, România prezintă, totodată, şi semne de oboseală socială spre pragul ameninţător al resemnării. În măsura în care, în viaţa zilnică a fiecăruia, triumfă trăirea în Dumnezeu (Iisus Hristos le spune ucenicilor: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa”), viaţa lor are profunzime, căci are sens. În măsura în care viaţa noastră cea de toate zilele este vidată de sens, adică fără de Dumnezeu, ea devine searbădă, rătăcitoare, aidoma unui Ahasver damblagit, cumulând oboseală, resemnare şi plictis, această nenorocită pâclă prin care se anunţă triumful atotstăpânitor al morţii. Acolo unde nu este Dumnezeu în miezul faptelor noastre, al vieţii de fiecare zi şi clipe, acolo este vidul existenţial, vidul de sens al vieţii şi toată zbaterea noastră se preschimbă într-un zbucium istovitor, care aduce peste faţa societăţii semnele oboselii, o frică difuză, neasumare de sine, adică o periculoasă criză identitară. Profeţii modernităţii (o serie de nume ilustre, precum Spengler, Nietzsche, Dostoievski, Tocqueville, Comte, Toynbee, Huxley, Eminescu al nostru, Kierkegaard, Heidegger, pr. Seraphim Rose etc., ca să nu adăugăm profeţiile marilor duhovnici ai Bisericii creştine) ne-au avertizat asupra ascensiunii forţelor nivelării (cum le numeşte Kierkegaard) şi ale nihilismului. Kierkegaard şi, după el, Baudrillard au lansat teoria nivelării şi a esenţei nihiliste a epocii postmoderne. Huxley, pe urmele lui Nietzsche, a nuanţat teoria statului magic, prin care ne descoperă o faţă neaşteptată a controlului prin forţele hedonismului, ale erotismului anarhic, confirmând curentul profeţiilor psihiatrice ale marilor psihanalişti moderni. Pe acest fundal înţelegem esenţa războaielor spirituale în care au fost aruncată lumea şi, mai ales, popoarele creştine. Dacă ţinem seama de faptul că România nu este ocolită de războiul contra terifiantei forţe a nihilismului postmodern, dar şi cu ideologia „corectitudinii politice”, înţelegem repede că poporul român face parte din frontul celorlalte popoare creştine care apără familia, biserica, patriarhalitatea, moralitatea simplă, tradiţia, înfrânarea sexuală, patriotismul, naţionalitatea, capitalismul organic nu cel anarhizant şi devastator, autoritatea etc. Toate acestea sunt semnale că România se află pe frontul războiului duhovnicesc dintre „linia sistemului” şi „ordinea proniatoare a creaţiei”. Când această luptă se va stinge, adică dacă ar aţipi forţele organice ale marii defensive spirituale, pe plaiurile noastre vor fi triumfat plictisul, oboseala morală, nihilismul, viaţa vidată de sens, căci va fi fără de Dumnezeu şi atunci vom putea pune concluzia morţii unui popor. Puţinii credincioşi ai lumii ar putea să spună atunci, Dumnzeu să-i ierte pe români: au făcut şi ei ce-au putut la vremea chemării lor. Dar eu cred în destinul acestui popor fiindcă, precum spune pr. Arsenie Boca, destinul este ascuns în Dumnezeu şi Dumnezeu nu-i lasă pe cei ce-L cheamă. Românii de astăzi, în ciuda atâtor necazuri colective, sunt trăitori şi chemători de Dumnezeu. Deci putem spune că România esenţială este o Românie profundă, creştină, încă luptătoare.
Domnule profesor, ce anume a caracterizat evoluţia societăţii româneşti în ultimii douăzeci şi şase de ani?
La scară europeană, intervalul la care vă referiţi pare marcat de o ciocnire radicală între forţele păcii sociale (ale unui nou consens european) şi forţele ciocnirilor care luptă pentru „hegemonie culturală” ca instrument al strategiilor subordonării. Forţele ordinii europene se înfruntă cu forţele subordinii (și implicit ale dezordinii) europene. Acesta este cadrul în care devine inteligibilă şi drama poporului român, ca să folosesc o cunoscută sintagmă a lui Nicolae Iorga. Primul aspect al acestei perioade este tocmai o astfel de ciocnire, războiul României profunde cu forţele nihilismului, ale nimicirii, deopotrivă spirituale şi de neam, adică fiinţiale. Și ca să nu fiu acuzat de vreo viziune defetistă, voi preciza că această teorie a războiului multisecular nu-mi aparţine mie ci, pe linia profeţilor erei moderne, pe care tocmai i-am citat, unui celebru savant american, S. Huntington (ca să nu amintim numele lui A. Toynbee). El delimitează tipologic, la scara lumii, două cicluri războinice consecutive, care însoţesc toată epoca modernă şi postmodernă: războiul universal al ideologiilor şi războiul civilizaţiilor, pe acesta din urmă nuanţându-l când vorbeşte despre ciocnirea forţelor anti-identitare cu cele identitare chiar pe scena Americii. La războiul acesta de fundal, destul de accentuat în spaţiul românesc, avem, ca într-un ecou absurd, o mare operaţiune pe care destui analişti o încadrează în tipologia războiului economic, fiindcă, în România, această operaţiune s-a finalizat printr-o economie devastată, o brutală lichidare a industrialismului românesc, moştenit de la epoca anterioară. Înlăuntrul aceleiaşi operaţiuni distingem şi incredibila agresare a sistemului laburist naţional (atestată de groaznica deprofesionalizare a muncii naţionale prin dispariţia unor corpuri profesionale întregi şi prin emigraţie pentru muncă, ambele fiind consecinţa dezindustrializării rapide asemănătoare unei adevărate deflagraţii nucleare), acompaniată, paradoxal, de o bizară ofensivă inhibitorie asupra forţelor capitalului naţional. Acest război atipic (unii specialişti îl numesc „război social”) a fost acompaniat de unul, tot de fundal, cu linia culturală a poporului român: personalităţi, opere, monumente, simboluri tradiţii, eroii, sfinţii şi martirii acestui neam etc. au devenit ţinta unei operaţiuni deconstructive de mare amploare. Aceste războaie secunde pot istovi forţele vitale ale generaţiilor active ale unui popor, chiar dacă spiritualiceşte asemenea ciocniri nu au cuvântul decisiv.
Domnule Profesor, eu cred că la ora aceasta se duc două războaie: unul, să zic, economic, şi un altul la nivelul minţii, al iluziei, adică se întreţine iluzia – pentru că pe ea se bazează încă exploatarea. Altfel, omul s-ar opri, dar nu o face pentru că este iluzionat să creadă în continuare că lucrurile funcţionează. Există criza de care ne spuneţi dumneavoastră, pe care Dumnezeu o pune în lume, în sensul că omul se vede subjugat de toate forţele acestea, dar în acelaşi timp se propagă în continuare iluzionarea prin media, prin divertisment, prin toată nebunia aceasta a desfrânării care circulă, ca să meargă mai departe orbeşte într-o direcţie sinucigaşă, la capătul căreia nu se află nimic…
Ați remarcat o latură esenţială a acestui război spiritual. Pentru ca omul, mai ales tinerii, să creadă că totul funcţionează este îndrumat spre țarcul a două subculturi evazioniste: o subcultură agreată de statul magic postmodern, a distracţiilor, a infuziilor de erotism anarhic, a pornografiei etc. şi o subcultură a manipulării prin strategii discursive persuasive țesute în jurul unui surogat ideologic penibil, bazat pe falsul intelectual al unui inventat conflict dintre forţele progresului şi aşa numitul nou curent reacţionar, susţinut, chipurile, de grupul „reacţionarilor” (naţionalişti, neolegionari, protocronişti, ortodoxişti, dughinişti etc.). Tineretul este ademenit în chip viclean să intre în acest război contra reacţionarilor ca să apere nu se știe ce, fiindcă în toată această operaţiune i se inoculează minciuni, sunt aruncate stigmate în media, prin care sunt insinuate ameninţări spectrale la adresa noii ordini, fiind inventaţi „noii duşmani ai ordinii europene”, ceva similar cu ceea ce legifera cunoscuta lege comunistă a anilor ’50, care, incrimina țărani, vechea burghezie şi întreaga intelectualitate organică a țării sub binecunoscuta încadrare în categoria de „duşmani ai orânduirii sociale”. Cu această încadrare au fost aruncaţi în puşcăriile comuniste tatăl meu şi fratele meu la începutul anilor ’50, deţinuţi politici între miile de deţinuţi politici din satele Banatului de munte (cu toate că înainte de război nu fuseseră membrii nici unui partid politic, doar întrucât au făcut parte din reţeaua de rezistenţă din munţii Banatului). Din aceeaşi rădăcină iese şi actualul discurs menit să inventeze adversari ai noii ordini postdecembriste, devenind astfel text persecutor (întemeiat pe minciuni ticăloase, pe delaţiune şi denunţ, al căror unic scop este să transforme frica în forţă inhibitorie). Pentru români şi nu numai pentru ei, războiul cu forţele care ies dintr-o întunecime a istoriei postmoderne (adică din cumulul netrăirii seculare de Dumnezeu, al uitării de cele divine şi chiar al refuzului lui Dumnezeu), numite cu termeni aparent neutri, secularizare şi ateism, a atins un prag foarte ridicat. Acesta este războiul de fundal al epocii şi savantul american tocmai citat, Huntington l-a teoretizat cu o remarcabilă intuiţie, doar că citeşte eronat semnele sale în cuprinsul unor spaţii geoculturale, precum acela al Europei centrale. Forţele care se ciocnesc aici nu sunt confesiunile creştine ale Vestului şi ale Estului, cum crede strategistul american (să ne amintim că cei doi întâistătători ai celor două biserici creştine universale, ortododoxă şi catolică, semnau la Bucureşti un comunicat al păcii, prin care chemau popoarele la pace tocmai când în vecinătatea noastră se putea auzi vuietul bombelor), ci în ciocnire sunt chiar cultura vieţii (în şi prin care se recompune ordinea proniatoare a existenţei) şi cultura morţii, prin care triumfă forţele care ucid sufleteşte făptura: nihlismul, indiferenţa spre „nesimțirea împietrită” (cu sintagma Sf. Ioan Gură de Aur) de Dumnezeu (stingerea memoriei ontologice, căci este anihilată amintirea de Dumnezeu). Războiul contra lui Dumnezeu (atestat de texte celebre ale unor gânditori de pe creasta valului, precum, marxiştii clasici, dar şi ale celor din al doilea şi al treilea val, Kropotkin, Lenin şi Stalin, Lukács şi promotorii doctrinei hegemoniei culturale ca instrument al luptei de clasă, în frunte cu autorul acestei teorii, A. Gramsci, a făcut posibilă desfigurarea chipului divin al omului, desfigurare adeverită de amploarea unor fenomene, precum: pornocraţia, antifamilia, antimaternitatea (cazul Barnevernet care opune puterii sensibile şi cu totul fragile a mamei, forţa abstractă, masivă şi oarbă a unei instituţii suprastatale, ori transtatale, este grăitor) etc. Istoria veacului tocmai apus consemnează momente groaznice ale acestui război, precum este cel memorat în istoria neagră a Europei centrale şi de răsărit printr-o iniţiativă ca cea a lui Lukács numită „Terorism cultural”. În anul 1919, sub scurtul intermezzo al regimului bolșevic al lui Béla Kun, Lukács a iniţiat cunoscutul program de educaţie sexuală (examinat într-o carte strălucită a unui filosof creştin american recent) în școlile ungureşti, bazat pe teme precum: „iubirea liberă, raporturi sexuale neîngrădite, irelevanţa religiei, lupta contra codului familiei burgheze, împotriva monogamiei” (l-am citat din memorie pe cuncoscutul autor american care ne-a oferit istoria ascensiunii „corectitudinii politice” în Europa şi America („femeile erau instigate, ne spune autorul american, împotriva normelor sexuale ale vremii”) etc. În toate acestea răzbat elementele revoluţiei sexuale şi sunt prefigurate liniile unuia dintre codurile „corectitudinii politice”, care unifică azi forţe intelectuale redutabile la scara tricontinentului căruia totuşi istoria îi datorează totodată şi cele mai extraordinare victorii ale genului uman în ordine civilizaţională. Forţele corectitudinii politice au intrat astăzi într-o ciocnire finală cu această minunată civilizaţie euroamericană, ameninţându-i tragic fundamentele, echilibrul şi șansele de mâine în confruntare cu alte mari provocări, care vin dinspre orizonturi nu mai puţin întunecate, pe care, în vechime doar poporul ales le-a cunoscut şi a învăţat să lupte cu ele. De la anul 1 al erei creştine a început şi ciclul învăţătoresc universal prin care popoarele toate pot răzbate la lumina răspunsului salvator, cu condiţia să nu-l respingă pe Dumnezeu redevenind autiste, precum erau înainte de înomenirea Lui. Numai în dialogul cu Dumnezeul păcii şi al iubirii universale poate un popor să devină „popor universal” după modelul primului popor universal din istorie, poporul Vechiului Testament.
Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam, a acestui popor?
Mai întâi modelele sfinţilor lui Dumnezeu. Când fibra istorică a neamului creştin de la Dunărea de Jos era ameninţată de forţele întunecate ale infraistoriei unui imperiu care etala o trufie comparabilă doar cu a imperiilor asirobabiloniene, s-au ridicat sfinţi creştini comparabili cu cei pe care Sf. Scritpură îi memorează începând cu cartea Macabeilor. Sfinţii martiri mărturisitori Brâncoveni, Constantin Voievod, Constantin, Ștefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache reprezintă lumina sfinţitoare care a străbătut întunericul veacului de la un capăt la altul pentru neamul românesc. Este atât de copleşitor exemplul Sfinţilor Brâncoveni, că numai elitele ticăloase din istoria politică a acestui neam l-ar putea desconsidera. Cum să mai îndrăzneşti să devii limbă la cumpăna acestui neam dacă nu vei fi pregătit precum aceşti sfinţi ai neamului şi ai lui Dumnezeu să întâmpini cu spirit de jertfă vitregiile cele mari, care pot aduce chiar primejdia morţii tale şi a copiilor tăi?! Dacă nu eşti pregătit pentru o asemenea mărturisire, să nu îndrăzneşti să te urci la cârma acestui popor. În al doilea rând, aş dori să subliniez un lucru îndeobște ignorat, dar foarte însemnat, şi anume chestiunea modelelor colective. Popoarele învaţă unele de la altele, şi lucrul acesta este dovedit în istorie. Românii cei de sus, mai ales, adică elitele neamului nostru, n-ar trebui să ignore exemplul învăţător al unor popoare vrednice, cărora, civilizaţia europeană modernă le datorează enorm. Aș aşeza în prima linie poporul evreu pentru lecţia referitoare la ordinea întemeiată pe forţa legământului cu Dumnezeu (un sociolog evreu, D. Elazar a dezvoltat teoria societăţilor covenantale, dovednind că, în temelia procesului constituţional al popoarelor europene şi americane, găsim tot forţa legământului cu Dumnezeu). În spaţiul european al celui de-al doilea mileniu se cuvine să punem la pragul erei moderne poporul englez, cu acel text învăţător de valoare extraordinară numit Magna Charta, şi seria aceasta este confirmată culminativ de istoria devenirii spirituale a poporului american. Nu doresc să devin eurocentric (și cu atât mai puţin occidentalocentric) şi să ignor lecţia altor popoare mari şi mici, dar nu este spaţiul aici să dezvoltăm. Cert este că aceste învăţături şi Scriptura toată pot deveni astăzi temelia unei naratologii educative în școala universală, care abia astfel va putea să reunifice diversitatea cu unitatea, religia cu știinţa, particularul cu universalul. Îmi imaginez o paideuma enciclopedică fundamentată scripturistic, prin care va triumfa unitatea originară care a nutrit spiritul european, unitate cu patru laturi, în fundamentele ei: greco-romană şi iudeo-creştină.
Credeţi că mai avem, astăzi, soluţii salvatoare la îndemână?
Cu condiţia să ieşim de sub dictatura corectitudinii politice şi a practicilor care prelugesc textul persecutor al jurisdicţiei comuniste în textul unor acte normative recente. Aceasta s-ar lega şi de restaurarea libertăţii acelui spirit cutezător, năvalnic, întreprizător, pe care Keynes îl denumea pintr-o sintagmă ingenioasă, „animal spirit”, referindu-se tocmai la ceea ce este nucelul de forţă al întreprinderii capitaliste. Cred că astăzi spiritul românesc este triplu încercuit, spiritual, economic şi politic (în sens de polis, adică de ordine a cetăţii), şi faptul acesta face extrem de improbabilă găsirea şi aplicarea soluţiilor bune. Subiectul însă merită o discuţie aprofundată şi vă propun s-o amânăm.
Stimate Domnule Profesor, care este opinia/părerea dumneavoastră faţă de tragedia de la Clubul „Colectiv”, cine, unde şi când a greşit, sau credeţi că nu este cazul să (mai) căutăm cauze şi vionovaţi, ci, mai degrabă, soluţii pertinente şi propuneri concrete?
Dacă ar trebui să vorbim de vinovăţie, în sens metafizic, am putea spune că acolo este ceva dintr-o vină colectivă, fiindcă aceste spaţii ale plăcerilor (oferite cu atâta iresponsabilitate în privinţa securităţii fizice) sunt produsul cererii noastre: se pare că noi voim aceste locaşuri atât de acerb, încât ignorăm aspecte ca cele legate de condiţiile de securitate. Cum să laşi copiii unui neam pe mâna samsarilor de distracţii? Oare n-ar trebui ca distracţiile copiilor noştri să fie o răspundere comună, a familiei, a școlii şi a instituţiilor statului? Oare este normal să ne facem că nu vedem, că totul este normal într-un sistem de viaţă cotidiană, în care familia, școala etc. se pot dezinteresa de ceea ce fac copiii când ies pe poarta casei şi din incinta școlii? Este normal ca spaţiul distracţiei să fie lăsat în afara ochiului public, a supravegherii colective etc.? Singura instituţie care a avertizat şi alarmează permanent asupra primejdiei sciziunii dintre cultura plăcerii şi cultura învierii (a sufletului) este biserica creştină. Oare nu este învăţătura Scripturii o strigare de alarmă asupra primejdiei care decurge din această organizare schismogenetică, prin care spaţiul plăcerilor este rupt de spaţiul bucuriilor sufleteşti?! Să citim, de pildă, doar Levitic 18 ca să culegem învăţăturile Vechiului Testament depre care știm de la Iisus Hristos Domnul că Noul Legământ le confirmă împlinitor („N-am venit să stric legea şi profeţii, spune Mântuitorul. Am venit să le împlinesc”). Dacă, însă, ar fi să vorbim de vinovaţi în sens juridic, chestiunea este împinsă jurnalistic într-o zonă relativ confuză, căci sensul juridic al culpei este legat de două criterii: intenţionalitatea (latura subiectivă, cum spun juriştii) şi fapta (latura obiectivă) dimpreună cu legătura lor cauzatoare. Însă nimeni nu poate dovedi că acolo ar fi existat o intenţie criminală (deşi asumpţii de acest gen nu lipsesc, dar nu există dovezi). Așa încât, pentru a evita tragedii de tipul acesta şi de orice alt tip, s-ar cuveni să revenim la acel ciclu învăţătoresc care îmbină sociatria (societatea vindecătoare) cu eclesiatria (biserica vindecătoare) ca fundamente pentru căutarea unor soluţii temeinice, de rezidire fundamentală a modelelor de viaţă. Tragedia acelor familii care şi-au pierdut copiii la Colectiv este cumplită şi n-are cum să nu fie o durere sufletească comună (numele acelui restaurant este mai mult decât simbolic şi este bine să ne amintim neapărat cuvintele Mântuitorului, referindu-se la cei „optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis. Gândiţi, oare, îi întreabă Iisus pe cei ce-L ascultau, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca, 13, 4-5).
Peste doi ani (în 2018) vom aniversa Marea Unire la împlinirea a 100 de ani. Dumnevoastră cum credeţi că ar fi bine şi oportun să ne pregătim pentru această mare sărbătoare naţională?
Prin „dezvelirea/inaugurarea” (citeşte: târnosirea) celui mai reprezentativ monument al unui neam creştin: Catedrala mântuirii sale. Finalizarea acestui proiect care a frământat mintea şi inima celor mai însemnate segmente ale elitelor neamului nostru, în frunte cu monarhia legitimă a acestui neam, cu gestul regelui Carol I, şi terminând cu ofranda de jertfă a sfinţilor creştini ai închisorilor din imperiile păgâne. În Cartea Levitic 25 şi 26, Dumnezeu stabileşte pentru poporul Său două rânduieli, care s-au transmis, prin frământătura practicilor constituţionale, la toate popoarele cu fundament iudeo-creştin, şi anume rânduiala jubileului şi dreptul divin al autohtoniei. Autohtonia, deducem de acolo, este un drept şi o poruncă divină. Nimeni nu se poate înstăpâni cu drept de autohtonie (de proprietate identitară) asupra pământului moştenit de la Dumnezeu decât poporul pe care Dumnezeu l-a ales pentru aceasta (lucru adeverit de perenitatea neamurilor pe pământul moştenirii lor). Autohtonia este, iată, rod al legământului divin, drept sacru al poporului şi poruncă divină. Aceste înţelesuri s-au transmis în constituţiile covenantale sub formula principiului care statuează caracterul sacru al țării şi al raportului cu patria. Țara este sfântă pentru poporul aşezat acolo prin voia şi adeverirea lui Dumnezeu. Această adeverire divină este îndoit atestată de seria de martiri şi eroi ai neamului, adică de cei ce şi-au jertfit viaţa pentru țară spre a confirma astfel temeinicia legământului divin al autohtoniei. De aici, şi legătura intimă dintre dreptul autohtoniei şi instituţia jubileului. Jubileul este anul în care poporul îl sărbătoreşte pe Dumnezeu în țara pe care Dumnezeu i-a dat-o lui moştenire. Sărbătoarea jubileului este, aşadar, implicit amintirea de martirii şi eroii unui neam, ca despre cei ce-au întărit mărturia divină cu mărturia sângelui propriu, adică tocmai cu preţul jertfei de sine pentru țară. Aceştia se rânduiesc între sfinţii lui Dumnezeu, cu nume şi fără de nume. Nimic nu poate fi mai lămuritor şi mai deplin pentru sărbătoarea jubileului decât comunitatea poporului adunat în biserica lui Dumnezeu. Unitatea dintre dreptul de sorginte divină al autohtoniei şi instituţia jubileului îmbracă, iată, forma catedralei în care poporul rememorează intervenţia mântuitoare şi mărturisitoare a lui Dumnezeu. O asemenea catedrală întruneşte cele trei atribute: loc de adunare a poporului ca să-l mărturisească pe Dumnezeu Salvator, cadru al amintirii permanente de Dumnezeu şi cadru al slăvirii Sale la ceasul jubileului de către poporul aşezat de către Dumnezeu pe pământurile moştenrii sacre, pe care Constituţia le denumeşte țară şi patrie. Țara şi patria sunt porunci divine pentru generaţiile succesive ale unui popor. Catedrala Mântuirii Neamului, aşadar, este împlinire de învăţături biblice integrale, adică deopotrivă ale Vechiului şi ale Noului Testament, ca unică împlinire a sintezei dintre autohtonie şi instituţia jubileului, ambele fiind rod al lecţiei divine. Serenitatea poporului care-L mătruriseşte pe Dumnezeu şi se hrăneşte sufleteşte din pacea, iubirea şi credincioşia Sa îmbracă forma catedralei, adică a unităţii desăvârşite a poporului cu Dumnezeu. În afara acesteia, autohtonia devine incertă, şi jubileul se preschimbă în simplă şi devastatoare idolatrie. A-ți mărturisi eroii şi martirii în afara mărturisirii de Dumnezeu este van şi fără de rodnicie sufletească. Înfăţişarea Catedralei Mântuirii Neamului la ceasul jubileului este însăşi fotografia sufletească a poporului înzestrat de Dumnezeu cu darul autohtoniei.
În altă ordine de idei, ştiu că aţi scris, la un moment dat, între multe altele, un veritabil studiu antropologic la adresa operei filosofice a Domnului Mihail Diaconescu. Ce anume v-a determinat să publicaţi acest material?
Literatura lui Mihail Diaconescu a fost pentru mine un prilej de verificare a ideilor mele de antropolgie şi sociolgie creştină. Literatura sa oferă un tablou al unui neam cu dimensiune creştină şi nici un istoric al literaturii acestui neam n-ar trebui s-o ignore dacă este onest cu titulatura cărţii sale de istorie a literaturii naţionale.
Stimate Domnule Bădescu, cum analizaţi/abordaţi şi apreciaţi dumneavoastră toată această campanie fulminantă, din ultima vreme, concentrată şi concertată sau purtată împotriva Bisericii, în special împotriva Bisericii Ortodoxe Române, şi, îndeosebi, împotriva finanţării acesteia cu bani publici/fonduri de la bugetul de stat şi, mai ales, împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului (a se vedea, în acest sens, şi recentul videoclip-manifest al trupei „Taxi”), cum explicaţi tot acest fenomen?
Cei ce se fac piatră de poticnire în faţa terminării catedralei până la ceasul jubileului sunt cei ce nu se pot bucura, ba chiar se tem de bucuria poporului mărturisitor de Dumnezeu pe pământul dat lui spre moştenire prin dreptul autohtoniei. Ei vor un jubileu fad, fără de vlagă, fiindcă este fără de Dumnezeu, ei vor un popor aţipit, cu memorie adormită şi fără de glas, ca să nu se ridice spre ceruri la ceasul jubileului său cuvintele de slăvire ale Psalmului 150: „Lăudaţi-L pe Domnul întru Sfinţii Lui, lăudaţi-l întru tăria puterii Lui; Lăudați-L pe El în glas de trâmbiţă; lăudați-L pe El în psaltire și în alăută. Lăudați-L pe El în timpane și în horă; lăudați-L pe El în strune și organe. Lăudați-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudați-L pe El în chimvale de strigare; toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps 150: 1-5). Argumentul economic este penibil, dacă ţinem seama că panseluţele din sectorul I al Bucureştilor au costat în ultimii trei ani 40 de milioane de euro, aproape de costul Catedralei. L-am întrebat pe unul dintre foştii primari ai acestui sector, un excepţional sociolog şi creştin, dr. Vasile Gherasim, dacă informaţia aceasta este veridică şi mi-a confirmat. S-a revoltat cineva contra panseluţelor? Probabil că sunt necesare, nu-mi dau seama şi nu judec, dar totuşi fac comparaţia ca să pot înţelege cât de veridică este argumentaţia acestor vajnici apărători ai banului public. În ultimul Raport al Curţii de conturi aflăm că în ultimii patru ani s-au cheltuit numai pentru spaţiile verzi ale capitalei 600.000.000 de euro, adică preţul a zece catedrale. Este evident că nu grija pentru banul public îi mână pe cei ce-ar voi să stopeze ridicarea Catedralei, ci cu totul altceva, un alt impuls: neliniştea aceluiaşi demon mut care schimonosea făptura nevinovată a tânărului din cunoscuta pericopă evanghelică. Dar să judecăm lucrurile şi de pe un alt versant: statul turc este dispus să finanţeze din banul public o moschee pe un teritoriu străin, de proporţii grandioase. Și atunci, cum ar putea statul român, zidit pe impozitele şi taxele majorităţii creştine a acestui popor, să refuze un proiect care vine cu valul său de lumină din adâncul veacului spre tărâmul cel izbăvitor pentru toată făptura acestui popor? Să admită guvernele României o ordine sud-est europeană în care triumfă o politică de stat ca aceea de la Ankara, şi aici, pe malurile Dâmboviţei, să-și facă panou de identitate din videoclipul manifest al trupei „Taxi”? Oare domnii aceştia care se revendică dintr-o grupare alcătuită după norme şi criterii „estetice” nu simt urâciunea mediocrităţii? Adică să merite comunitatea concetăţenilor noştri musulmani o biserică (foarte bine că o vor şi o vor avea prin banul public al Turciei), iar comunitatea românilor să se poticnească de mediocritatea sentimentală a zeflemelei noastre bacanice?
În schimb, se va construi o moschee în Bucureşti, cum vedeţi/întâmpinaţi acest lucru/fapt?
Orice locaş de cult este expresia nevoilor unei comunităţi şi, în condiţii normale, un astfel de lăcaş se ridică din mediul de credinţă şi străduinţe al acelei comunităţi, nu din afara lui. Și nimeni n-ar trebui să se opună dreptului unei comunităţi de a-și practica credinţa, religiozitatea. Cred că şi concetăţenii noştri au drept neîngrădit la biserica lor, dacă aceasta iese din frământătura credinţei şi a nevoilor lor eclesiale. Proiectul despre care vorbiţi are însă o particularitate, pe care nu putem s-o ignorăm: iese preponderent din iniţiativa unui stat vecin, pe linia unei negocieri între state care se declară laice, adică separate de biserică. Acesta este un lucru nou, şi diplomaţia bisericească ar trebui să-l examineze cu mai multă atenţie. Când un stat laic are o asemenea iniţiativă, ea denotă un substrat pe care diplomaţia laică ar trebui să-l examineze şi ea în profunzime, indiferent de deznodământ, adică chiar dacă o asemenea clădire se va ridica, aşa cum s-a convenit între preşedinţii celor două state. Mai trebuie făcută o distincţie între acordarea unui spaţiu (unui loc) pentru ridicarea clădirii cu destinaţie religioasă şi acordarea unei autorizaţii în acest scop. Dacă pentru o clădire laică procedurile de autorizare sunt clare, pentru clădirile speciale, procedurile sunt destul de confuze. Și nu este vorba doar despre nişte punctaje elaborate ad-hoc de o comisie. Este vorba despre cunoaşterea istoricului relaţiei româno-turce în această chestiune, despre faptul că un spaţiu dat este deopotrivă naţional şi comunitar, deci trebuie consultată şi comunitatea lărgită şi obligatoriu chestiunea trebuie abordată în cadrul unui plan urbanistic al Bucureştiului etc. Pentru aprobarea unui loc destinat unei catedrale, de exemplu (pe care l-au inclus toate „peisajele” urbanistice istorice semnificative ale Bucureştiului) şi pentru a se autoriza ridicarea Catedralei Mânturii Neamului au fost necesari 200 de ani, iar astăzi, când zidirea ei a început deja, s-a stârnit o furtună împotriva ei. A doua ciudăţenie este că în tot acest proces, cele două biserici au avut o poziţionare mai degrabă consultativă, ceea ce iarăşi este curios. Probabil că, aşa cum în negocierile economice, sunt lăsate companiile să negocieze, tot astfel în relaţiile interreligioase ar trebui să negocieze bisericile. În fine, nu trebuie ignorată nici conjunctura actuală, când în Turcia este concentrată o uriaşă diaspora din țările de conflict ale Orientului Apropiat, pentru care un centru religios oriunde ar fi poziţionat poate deveni totodată un centru de gravitaţie spirituală. O dezbatere serioasă a chestiunii nu înseamnă o negare, cum se vor grăbi unii să conchidă, ci o rezolvare organică, fără fisuri care ar face loc, abia acestea, unui lung proces de exagerări, dispute spre tensiuni artificiale, dar nu mai puţin grave etc.
Domnule Profesor, schimbând puţin registrul discuţiei noastre, aş vrea să vă întreb care este viziunea/opinia dumneavoastră faţă de fenomenul migraţiei în Europa?
Migraţia face parte din strategia salvatoare a corpului social al muncii naţionale într-o economie devastată de… „reforme” şi restituiri incontinente. Migraţia este expresia iniţiativei muncii în faţa neputinţei capitalului naţional. Prin trecerea avuţiei naţionale în proprietatea privată a statului, începând cu legiferările anilor 1990-1993, s-a creat baza reformelor oligarhice, care au ignorat deopotrivă capitalul şi munca, iniţiind un tip de capitalism anarhic şi o periferializare rapidă a României, mai rea decât toate periferializările istorice ale României. În aceste condiţii s-au făcut privatizările care au condus la dezindustrializarea masivă, economic mortală, a României şi astfel s-a creat conjunctura unei migraţii pentru muncă, care a lovit sistemul muncii naţionale ca un țunami, în valuri consecutive şi tot mai înalte. Aceasta a fost strategia survivalistă, care nu are doar o faţă negativă, ci şi una pozitivă, fiindcă o vreme tocmai veniturile migranţilor, aşa-numitele remitenţe, au asigurat echilibrul de cont curent al României. Anul acesta, însă, deja „profitul extras din România a fost mai mare decât sumele trimise acasă de migranţi”, cum ne informeză un analist de la o binecunoscută foaie economică. Acest dezechilibru atinge 339 milioane euro în balanţa de plăţi a României, aflăm de la acelaşi analist. Prin urmare strategia migraţionistă nu mai poate servi ca soluţie de avarie pentru o economie sufocată de mecansime birocratice, supra-reglemntată, hiperfiscalizată, cu antreprenori intimidaţi de sistemele unui control excesiv, amănunţit, inhibitor etc. Nu voi face alte consideraţii, dar voi preciza că o economie se poate relansa în condiţii şi cu mecanisme de drept restitutiv nu represiv, fiindcă totuşi, tehnica de reglementare a dinamicii economiilor este piaţa şi intervenţia inteligentă a statului şi nicidecum intervenţia supraacentuată şi arbitrară. Dar aceasta este o altă discuţie, care nu intră în problematica interviului de faţă.
Dar faţă de persecuţia sângeroasă a creştinilor din Orientul Mijlociu?
Aceasta arată cât de grav poate fi efectul decreştinării statelor europene, care nu includ pe agenda lor asemenea chestiuni, precum este cea referitoare la apărarea comunităţilor creştine de pretutindeni. Chestiunea este abordată cel mult la capitolul drepturilor omului, unde mecansimele de intervenţie şi de protecţie sunt totuşi fragile. Oare de ce nu vor reprezentanţii statelor europene să înveţe de la britanici lucrul acela de toată preţuirea şi admiraţia a unui model de întâietor al statului, precum este regina, în jurul chipului căreia citim aceste cuvinte neşterse de nici o insurecţie modernistă: defensor fidae christianae?! Persecuţii ca cele de azi ale creştinilor din Orientul Apropiat arată o faţă neaşteptată a războaielor religioase de mâine, care nu pot fi stopate decât prin refacerea sistemului defensiv al civilizaţiei creştine, care cunoaşte strategiile organizării păcii pe temeiurile unor structuri deschise, adică ale ordinii bazate pe iubire şi pe respectarea celuilalt. Fără restaurarea unităţii statului cu biserica şi deci fără de asumarea fundamentului creştin al civilizaţiei euro-americane, persecuţiile creştinilor din Orientul Mijlociu vor continua, ba chiar vor fi escaladate, fiindcă acolo, precum ne arată doctrina ISIS (statului islamic), singurul răspuns la opţiunea creştină este suprimarea, persecuţia, etnocidul „neamului creştin”.
Stimate Domnule profesor Ilie Bădescu, acum, în încheierea acestui fructuos şi folositor/ziditor dialog, în calitatea dumneavoastră de fiu/membru al Bisericii, ne puteţi spune câteva cuvinte (şi) despre apropiatul/viitorul sinod panortodox?
Viitorul Sinod Panortodox este de o importanţă cu totul excepţională, fiind unul dintre testele la care Dumnezeu cheamă bisericile ortodoxe după atâta vreme de nevedere faţă către faţă şi după atâtea provocări ale istoriei, care a împins popoarele Europei într-un curent primejdios de îndepărtare de Dumnezeu, numit secularizare. Sinodul Panortodox va fi un prilej de recapitulare a corpusului teologic trăitor pe care pleroma Bisericii nu l-a pierdut niciodată, orice-ar fi făcut „urmaşii tronurilor” Sfinţilor Părinţi, după cum va fi un prilej de prespălare a instituţiei de orice impuls „împărătesc” şi totodată un prilej de recapitulare a corpusului de învăţături creştine referitoare la familie, la relaţia cu lumea neortodoxă etc. Un astfel de mare sinod se petrece, să nu uităm, la 12 secole după cel de-al șaptelea sinod ecumenic, adică la 12 secole de „inactivitate sinodală panortodoxă”, cum se exprima cineva. În plus, persecuţia creştinilor în Orientul Apropiat este de natură să facă din acest mare sinod ecumenic panortodox un răspuns neîtârziat la chemarea Duhului proniator al lui Dumnezeu pentru sfinţii Lui. Ofensiva unor instituţii laice suprastatale împotriva familiei, a maternităţii etc., confuzia procesului constituţional european în materie de asumare a fundamentelor iudeo-creştine ale Europei Unite sunt alte somaţii din lume pentru urgenţa unui Sinod Panortodox preconizat a se ţine de ziua Cinczecimii, în iunie anul acesta.
Vă mulţumesc foarte mult, stimate Domnule Ilie Bădescu, pentru acest consistent/substanţial şi pertinent interviu, dorindu-vă, să aveţi parte, în continuare, de multă putere de muncă, alese realizări şi binecuvântate împliniri!
Dumnezeu să ne ajute, în continuare, tuturor, în tot lucrul cel bun! Amin!
e-Bibliotheca septentrionalis 