de prof. Mircea BOTIŞ ; pr. Radu BOTIŞ
De la sfârşitul Antichităţii, pe parcursul Evului Mediu şi până în a doua jumătate a secolului XIX-lea, învăţământul şi şcoala erau strâns legate de biserică, primii învăţători fiind de fapt preoţii. Cum era şi normal, cărţile tipărite în spaţiul românesc şi, implicit în zona noastră, au fost de factură religioasă. Astfel, parohia Ulmeni – Ţicău este prima din zonă în care apare carte tipărită în limba română. „Cartea românească de învăţătură – Duminicile de peste an şi la praznice împărăteşti şi la sfinţii mari” a mitropolitului Varlaam, tipărită la Iaşi, în 1643, este cartea la care făceam referire mai sus.
Într-o conscripţie şcolară din anul 1700, se menţionează o întreagă reţea de şcoli săteşti pe teritoriul fostului comitat Sătmar, printre care şi localităţi ce aparţineau de plasa Baia Mare, între ele fiind amintită şcoala din localitatea Ţicău, cu vechime de un an, avându-l ca învăţător pe Gabriel Pop, de confesiune greco-catolică. A fost prima şcoală atestată documentar pe teritoriul comunei. Învăţământul în limba română va lua avânt în Transilvania în special după intrarea în vigoare a celebrei „Ratio educationis” (1777) a Mariei Terezia, o reformă ce avea să pună în valoare perioada monarhiei luminate a împărătesei austriece. De altfel, dominaţia habsburgică în Transilvania avea să se arate net superioară, prin consecinţele ei, autorităţii ţariste sau otomane, care s-au exercitat asupra Moldovei sau Ţării Româneşti.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea se organizează învăţământul românesc pe lângă biserici, în locuinţele cantorilor, care ocupau şi funcţiile de învăţători, fiind plătiţi de către părinţii copiilor. Printre primii cantori-învăţători sunt amintiţi Vasile Sas şi Alexandru Cupcea; numărul elevilor varia între 15-20, la nivelul localităţii. Într-o altă conscripţie şcolară, din anul 1867, se aminteşte existenţa unei şcoli din lemn, cu un efectiv de 50 de copii, fiind amintit şi învăţătorul, fără ca numele acestuia să fie precizat. Se ştie astăzi foarte sigur că este vorba de şcoala confesională greco-catolică, aceasta având o singură sală de clasă. Pentru a-şi exprima acordul în legătură cu beneficiile morale ale învăţământului confesional, locuitorii români de confesiune greco-catolică din Ulmeni au trimis o declaraţie în acest sens episcopului din Gherla, prin protopopul Noţigului, Vasile Gheţie. Şcoala confesională a funcţionat la Ulmeni până în anul 1912.
Cel mai vechi învăţător român din localitatea Ulmeni a fost Gheorghe Cristea; tatăl său, Mihai Cristea, a fost preot până în anul 1840. În anul imediat următor Revoluţiei de la 1848, Gheorghe Cristea a fost înlocuit în funcţia de învăţător de un anume Şoimu, om cu mai multă pregătire, primul rămânând cantor bisericesc în Ulmeni. Din anul 1875, treburile şcolii locale au fost preluate de către învăţătorul Vasile Sas, fiu de ţărani vrednici şi înstăriţi din Ulmeni, care urmase cursurile şcolii normale la Vlădicia din Gherla. Concomitent, timp de două zile pe săptămână, acesta a fost învăţător şi în satul Ţicău. Cu efective destul de reduse, funcţionează şcoala şi în anul 1886 – 25 de copii, când este atestat un alt învăţător, pe nume Vasile Moldovan, cantor fiind la biserică fostul învăţător Vasile Sas, până în anul 1899. De la dascăl, copiii învăţau, pe lângă carte, altoitul pomilor, stupăritul, cioplitul, împletitul ş.a. Sala în care se realiza instrucţia şi educaţia elevilor se muta de multe ori, de la un ţăran creştin, la altul, în căutarea unor condiţii mai bune. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în timpul învăţătorului Vasile Sas, când, din lipsă de spaţiu şcolar corespunzător, acesta aduna copiii în propria casă. Încălzitul singurei săli de clasă se realiza prin contribuţie individuală, fiecare copil aducând lemne de acasă. Curăţenia era, de asemenea, realizată de către elevi, iar întreţinerea, de către locuitorii satului. Învăţătorul era zilnic invitat să ia masa la părinţii copiilor, deoarece nu avea salariu de stat. Serbările şcolare erau interzise, singura zi festivă fiind atunci când se dădea examenul şcolar, în faţa părintelui protopop.
Legea Apponyi din anul 1908 va avea efecte dezastruoase pentru învăţământul în limba română; acesta va fi interzis, tot tineretul şcolar fiind obligat să înveţe în limba maghiară. Acest lucru se întâmplă şi în Ulmeni, în anul 1912, elevii trebuind să renunţe la învăţământul în limba română, trecând la cel în limba maghiară. Sigur, această lege nu urmărea altceva decât deznaţionalizarea elementului românesc din Ardeal. Alţi învăţători care şi-au desfăşurat activitatea în această perioadă tulbure, au fost Ioan Mateşan, Costan Păcurar, dar şi alţii.
După realizarea istoricului act de la 1 Decembrie 1918, va fi reluat învăţământul în limba română. În anul 1919 se construieşte o şcoală cu o sală de clasă şi, alături de aceasta, locuinţa dascălului. Este pentru prima dată când sunt menţionate în activitate două cadre didactice, Ştefan Şuteu şi Alexandru Boitor, care aveau de îndrumat un număr de 50 de copii. Tot în această perioadă a luat fiinţă o grădiniţă de copii, care o avea ca educatoare pe Luiza Covaciu, fiica primarului de la aceea dată. Acestea sunt primele cadre didactice care apar cu retribuţie plătită de stat.
Între anii 1921-1922, a fost construită o şcoală nouă, din cărămidă şi piatră, acoperită cu ţiglă, ce avea o sală mare de curs, în care încăpeau până la 100 de copii, şi o locuinţă pentru învăţător, acesta fiind Ştefan Setiel, originar din satul Tohat. În anii următori ai perioadei interbelice, atunci când la conducerea Ministerului Învăţământului s-a aflat dr. Constantin Angelescu, numărul şcolilor a crescut simţitor; se poate vorbi de o explozie a reţelei şcolare, în contextul în care covârşitoarea majoritate a românilor (peste 80%), erau neştiutori de carte. În perioada ministeriatului său (1922-1926), au fost construite nu numai şcoli gimnaziale, ci şi şcoli normale, care să pregătească învăţători. A fost o perioadă de emulaţie culturală, guvernarea liberală a lui Ion I. C. (Ionel) Brătianu încercând să mai recupereze din handicapul temporal în care se găsea societatea românească.
În cursul anului 1938, s-a construit încă o sală mare de clasă, pentru ca în anul următor, 1939, zestrea şcolii să se îmbogăţească cu încă trei săli de clasă.
În perioada dominaţiei horthyste (1940-1944), şcoala românească a fost închisă, redeschiderea ei realizându-se la 20 noiembrie 1944, toţi copiii români înscriindu-se la şcoală.
În anul 1927, s-a construit la Mânău, pe locul vechii şcoli de lemn, o clădire nouă, cu două săli de clasă şi locuinţă pentru cadrele didactice; este vorba despre cele trei cadre didactice retribuite de către stat.
În satul Vicea, învăţământul pe lângă biserică se organizează în anul 1858. În perioada 1924-1925, a fost construită şcoala, care avea 27 de elevi, iar ca învăţătoare pe Mărioara Bud. Din anul 2009, o nouă şcoală a fost dată în folosinţă.
În satul Tohat, se construieşte alta, pe locul vechii şcoli de lemn, în anul 1938; actualul local de şcoli a avut la început o sală de clasă şi o locuinţă pentru singurul învăţător care preda la toate clasele.
În satul Ţicău nu a existat un local propriu pentru şcoală până în anul 1945, când prin exproprierea moşierului Pécsi Sigismund, castelul acestuia a fost transformat în unitate de învăţământ. Multă vreme, acest local a reprezentat sediul pentru şcoala din localitate. Pentru populaţia de etnie romă, s-a construit cu fonduri europene, şcoală şi grădiniţă.
În perioada dominaţiei horthyste (1940-1944) în şcolile din Ulmeni, Mânău şi Arduzel, a fost introdus, samavolnic, învăţământul în limba maghiară, semn că se dorea continuarea procesului de maghiarizare început după 1908, prin legea Apponyi, proces întrerupt în anul 1918.
Anul 1960 aduce generalizarea învăţământului obligatoriu de opt ani, concomitent cu creşterea bazei materiale alocate învăţământului. În toate localităţile mari ale comunei, s-au construit localuri noi de şcoală, s-au extins spaţiile existente. Astfel, la Chelniţa, în anii 1960-1961, a fost construită clădirea şcolii actuale, cu patru săli de clasă şi două săli pentru învăţământul preşcolar. Tot în aceea perioadă, se extind localurile şcolilor din Mânău, Arduzel, Someş-Uileac, cu câte două săli de clasă, asigurându-se şi o mai bună dotare a unităţilor cu material didactic şi mobilier şcolar.
În penultima decadă a secolului al XX-lea funcţionau în comună un număr de 12 unităţi şcolare: şcoala cu clasele I-X, la Ulmeni, şase unităţi cu clasele I-VIII, cinci unităţi cu clasele I-IV şi zece unităţi preşcolare. Totodată, la şcoala de centru, existau două ateliere şcolare, unul de lăcătuşerie şi altul de croitorie, în care se desfăşura practica productivă de către elevii claselor a IX-a şi a X-a.
Baza materială a şcolilor de pe cuprinsul comunei Ulmeni, în anul 1985, a fost estimată la 5.158.178 de lei, din care clădiri în valoare de 4.099.902 lei, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru pentru dotarea celor două ateliere, în valoare de 89.964 de lei, iar pentru dotarea laboratoarelor de chimie, fizică şi biologie, a cabinetelor de specialitate, au fost procurate aparate şi instalaţii de măsură, control şi reglare, în valoare de 73.250 de lei, la care se adaugă materialul didactic confecţionat de către cadrele didactice sau cel procurat prin autodotare.
În anul şcolar 1985-1986, populaţia şcolară a comunei a ajuns la 1.752 de elevi şi preşcolari, aceştia fiind instruiţi şi educaţi de un număr de 91 de cadre didactice, toate calificate, majoritatea având gradele didactice II sau I. Această explozie de natalitate se datorează faptului că la unităţile economice de pe teritoriul comunei activa multă populaţie tânără, din comună sau chiar din satele învecinate, populaţie care s-a stabilit definitiv în Ulmeni. De altfel, blocurile de locuinţe au fost construite în totalitate în perioada comunistă.
Concomitent cu extinderea reţelei de învăţământ şi cu generalizarea învăţământului de zece clase, s-a dezvoltat şi activitatea de culturalizare a maselor săteşti. Acest lucru s-a realizat cu mare succes în cadrul Căminului Cultural, construit în anul 1933, la iniţiativa colonelului doctor Florian Ulmeanu, fiu al comunei, stabilit în Bucureşti.
Născut la Ulmeni, la 3 noiembrie 1903, doctor docent Florian Ulmeanu a fost unul din fondatorii şi animatorii Facultăţii de Medicină Sportivă din Bucureşti. Lucrările sale de specialitate au fost recunoscute şi elogiate în ţară şi în străinătate, fiind premiate în 1936 de Academia de Medicină a Franţei, iar în 1970, de Federaţia de Medicină a Sportului din Italia. Patriot înflăcărat şi neobosit animator cultural în cadrul Societăţii Culturale ASTRA, Florian Ulmeanu reuneşte tineretul din comună şi din împrejurimi creând o societate culturală intitulată „Tinerimea din Ulmeni şi din jur”, înfiinţând în mai multe sate biblioteci şi înzestrând cu material didactic demonstrativ mai multe şcoli primare.
În anul 1931, datorită intervenţiilor făcute de către doctorul Florian Covaciu-Ulmeanu, Societatea ASTRA din Zalău a construit monumentul poetului Petre Dulfu, la Tohat. În cadrul unei şedinţe de mai mare amploare a Societăţii „Tinerimea”, ţinută în anul 1933, s-a luat decizia construirii unui monument în centrul comunei, dedicat celor care s-au jertfit în timpul Primului Război Mondial. Fără a avea sprijinul efectiv al autorităţilor, în anul 1933, Societatea „Tinerimea” construieşte actualul cămin cultural, cunoscut sub numele de „Casa Naţională”, al cărui preşedinte a fost dr. Ion Covaciu.
Legătura aproape indisolubilă a Societăţii Tinerimea cu Societatea ASTRA s-a consolidat prin alegerea în anul 1936, ca preşedinte de onoare, a Elenei Pop de Băseşti Hossu-Longin, neobosită activistă a societăţii ASTRA. Sub directa sa coordonare, au fost organizate mai multe manifestări cultural-educative în centrul de comună, la care au participat şi oameni din satele din împrejurimi.
Începând din anul 1946, acelaşi Florian Ulmeanu iniţiază un program pentru înfiinţarea unei şcoli pentru sătence cu profil de îndrumătoare sanitare, o ţesătorie, o secţie pentru colectarea şi uscarea plantelor medicinale, cursuri sanitare, de bibliotecar, de cooperaţie etc.
La iniţiativa sa, în vara anului 1973 s-a organizat reuşita întâlnire a fiilor satului, la care din păcate nu a putut participa, îmbolnăvindu-se grav. S-a stins din viaţă la 30 octombrie 1973, fiind înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea din Bucureşti.
O altă mare personalitate a comunei este poetul, pedagogul, eseistul şi celebrul autor de snoave Petre Dulfu. Petre Dulfu s-a născut la Tohat în anul 1856 şi a murit la Bucureşti în anul 1953.
Tot aici s-a născut publicistul şi poetul Gheorghe Crişan, cel care în perioada interbelică a condus revista „Cronica”, ce apărea la Baia Mare, publicaţie care a jucat un rol deosebit în educarea patriotică şi culturalizarea locuitorilor de pe teritoriul judeţului Maramureş.
La Chelinţa vede lumina zilei, în anul 1915, Emil Gavriş, unul dintre cei mai importanţi rapsozi ai cântecului popular românesc, interpret al multor melodii de pe Valea Someşului şi din satul natal. Este fiul învăţătorului Vasile Gavriş, dascălul şcolii din Chelniţa în perioada interbelică, începând cu anul 1924, când a fost organizat învăţământul şcolar românesc din localitate.
Din anul 1955, în clădirea Căminului Cultural a funcţionat, până în urmă cu mai mulţi ani, cinematograful sătesc şi comunal.
În anul 1956 a luat fiinţă o bibliotecă comunală, care avea în jur de 4.000 de volume. Numărul acestora a crescut, astfel că, la 1960, a ajuns la 5.500 de volume (cărţi), în 1967 – la 12.250. Acestea sunt aranjate conform sistemului clasificării zecimale şi depozitate în cinci încăperi.
La sfârşitul anului 2015, biblioteca din Ulmeni avea aproape 13.000 volume înregistrate şi un număr de 884 de utilizatori.
e-Bibliotheca septentrionalis 