Setea de Duh

pogorarea-duhului-sfant

Predică la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt

Motto: De este între voi însetat cineva,
să vină la Mine şi să bea.
(Ioan 7, 37)

de pr. prof. univ. dr. Theodor DAMIAN

Există într-adevăr o apă fizică, materială, necesară pentru împlinirea setei trupeşti, dar există şi o apă spirituală, necesară împlinirii setei duhovniceşti, tot aşa cum există o hrană materială, trupească, şi una spirituală, duhovnicească. Desigur că, în textul amintit, Mântuitorul se referă la apa spirituală, căci şi în alte împrejurări – confirmând aceasta – a vorbit de hrana duhovnicească, ca de exemplu atunci când a zis: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca 4, 4). Dar cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul, căci Iisus s-a declarat pe Sine ca fiind Adevărul, El fiind şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci celui căruia îi este sete şi aleargă la Hristos aceluia îi este sete de cuvântul lui Dumnezeu, de Adevăr.

În acest context putem spune o dată mai mult proverbul: „Omul este ceea ce mănâncă”, ale cărui cuvinte sunt atât de semnificative. Mănânci numai carne, eşti un om trupesc, mănânci mâncare mai uşoară, de post, eşti un om în curs de înduhovnicire, deci cauţi să faci din hrana materială un mijloc pentru progresul duhovnicesc. Mănânci cuvântul lui Dumnezeu, eşti un om spiritual, înduhovnicit, mănânci Euharistie, eşti un om sfinţit, în comuniune cu Dumnezeu. Se potriveşte aici zicala: „Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti”. Însă dintre toate lucrurile spirituale, după care este omul mai însetat? Desigur, fără putinţă de tăgadă, după viaţa veşnică. Iar viaţa veşnică este Dumnezeu, iar Dumnezeu este Adevărul în Duhul Sfânt, căci zicem despre Duhul Sfânt că este Duhul Adevărului, deci care slujeşte Adevărul, care conduce la Adevăr. Cel ce însetează deci după viaţa veşnică trebuie să se lase pătruns de Duhul Sfânt, care-l duce la Adevăr, la Dumnezeu.

Acest lucru coincide de altfel şi cu scopul suprem al trăirii creştine, care, după Sf. Serafim de Sarov, un sfânt destul de apropiat de zilele noastre, ar fi dobândirea Duhului Sfânt.

Dar Duhul Sfânt nu poate fi dobândit decât prin Iisus Hrisos Mântuitorul, care Îl trimite pe Duhul în lume, cum a făgăduit apostolilor la Înălţarea Sa, care dăruieşte lumii pe acest Duh al Adevărului, cum vedem din propriile sale cuvinte adresate apostolilor, prin care zice: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20, 22). Dar cine este acest Duh Sfânt, pe care-L dobândim prin apropierea noastră cu credinţă de Iisus Hristos, cel care-L şi trimite?

În puţine cuvinte, rezumând şi lucrarea Sa în istoria mântuirii, Duhul Sfânt este Cel ce încă de la creaţie „se purta deasupra apelor,” manifestându-şi prezenţa ca unul din Treime, Cel care a grăit prin prooroci” în Vechiul Testament, aşa cum mărturisim în Simbolul credinţei, cel care L-a adus în lume în chip special pe Fiul cel Unul-Născut, căci, tot după cum mărturisim în acelaşi Simbol de credinţă, Iisus Mântuitorul s-a născut în lume „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, El este sfinţitorul şi mângâietorul, Cel ce conduce pe cei credincioşi la adevăr.

Cel ce se umple de Duhul Sfânt, acela se împodobeşte cu o trăire sinceră, împărtăşind lumina vieţii sale celor din jurul său. Iar trăirea aceasta este autentică şi intensă la cel mai înalt nivel, aşa cum era trăirea Sf. Apostoli după Învierea Mântuitorului, când aşteptau venirea Duhului Sfânt, fiind întru totul devotaţi Domnului lor. În această privinţă, sunt semnificative cuvintele spuse de doi dintre ei – Luca şi Cleopa –, care, mergând spre Emaus, au avut un timp ca tovarăş de drum pe Însuşi Iisus, care le tălmăcea scripturile şi care, după ce s-a făcut cunoscut de ei întru frângerea pâinii, s-a făcut nevăzut, aşa cum relatează Sf. Evanghelist Luca, fapt ce i-a făcut pe aceştia doi să exclame cu durere şi pasiune: „Au nu era inima noastră arzând întru noi când mergea cu noi pe cale şi ne tâlcuia scripturile?” (Luca 24, 32).

Iată cuvinte dintre cele mai frumoase care s-au rostit vreodată!

Asemenea trăire indică prezenţa Duhul Sfânt în inimile celor credincioşi.

Duhul Sfânt înmoaie inima şi o face să ardă de dragoste, într-un ataşament profund şi o participare plenară la viaţa lui Dumnezeu în cer şi pe pământ.

Cel ce are inima înmuiată de Duhul Sfânt, acela vorbeşte cu mai mult temei decât cel ce vorbeşte numai din raţiune.

Există oameni raţionali, care sunt cunoscuţi ca fiind mai reci, mai realişti uneori, mai rezervaţi prin aceasta, unii îi numesc cerebrali, şi există oameni care judecă şi cu mintea, dar şi cu inima, care trec judecăţile minţii şi prin inimă şi care sunt numiţi oameni de suflet, oameni ce se angajează şi se dăruiesc.

Vedem noi înşine cum, în viaţa de zi cu zi, pentru a ne face crezuţi într-o problemă, pentru a acredita o idee, trebuie să vorbim din inimă. Acest fel de vorbire are mai repede acces la inima celuilalt, prinde mai repede decât alte feluri.

Sfinții Părinţi spun că inima este locul în care Dumnezeu vorbeşte omului, de aceea o inimă pătrunsă de Duhul Sfânt va primi şi cuvântul lui Dumnezeu şi-l va păstra spre aducere de roadă, dar va şi arunca sămânţa cuvântului în sufletul aproapelui în aşa fel încât şi aici să se vadă roadele duhovniceşti.

De fapt, aceasta ar trebui să fie starea permanentă a credinciosului. Ne amintim de câte ori în Vechiul Testament proorocii mustrau pe cei din poporul lui Israel, acuzându-i că au inima de piatră.

Prin înmuierea inimii, Duhul Sfânt lucrează în viaţa credinciosului o înnoire continuă şi, în condiţiile în care viaţa noastră este atât de tensionată, de scurtă, de aglomerată, ţinând cont că timpul ne grăbeşte din urmă atât de mult şi nu ştim cât ne mai rămâne pentru îndreptare, putem zice cu îndreptăţire că avem nevoie urgentă de reînnoire.

În acest sens, Duhul Sfânt ne ajută să găsim o cale de acces către adâncul propriei noastre fiinţe, pentru a ne analiza, pentru a putea apoi trece, ieşi din zona de întuneric a sufletului, în cea luminoasă, pentru a ieşi din pustiul din noi, pustiu pe care-l simţim acoperindu-ne de atâtea ori, şi a intra în regiunea luminată de această prezenţă divină şi mântuitoare.

Duhul Sfânt ne eliberează de limitele din noi, ne ajută să nu ne mai târâm, ci să zburăm întru înălţarea duhovnicească, ceea ce simţim atunci când, transformaţi fundamental prin lucrarea Sa, devenim făpturi noi, biruitori ai omului vechi. Prin Duhul Sfânt ni se face un permanent apel la sfinţenie, şi nouă, şi tuturor lucrurilor, căci El trezeşte în toate acestea vocaţia universală spre sfinţenie. De aceea Sfinții Părinţi spun că lumea a fost creată pentru a deveni Biserică.

Iar sfinţenia la care ne cheamă Duhul Sfânt, Sfinţitorul, se realizează în unitatea deplină a tuturor oamenilor, căci vedem că la Cincizecime, ziua când s-a întemeiat istoric Biserica lui Hristos, Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste fiecare apostol, în chip de limbi de foc, dar în clipa când aceştia erau adunaţi la un loc, împreună. Deci unitatea este o condiţie a sfinţeniei: Duhul Sfânt nu vine acolo unde este dezbinare.

Aşadar, Duhul Sfânt poate fi dobândit – după vorba Sf. Serafim de Sarov – numai în Biserică, în unitate, prin Sfintele Taine, prin participarea la Sfânta Liturghie, prin rugăciune.

Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie sunt, prin excelenţă, rugăciuni. Deci, creştinul când se roagă, chiar în particular, devine o liturghie, devine templu, biserică a Dumnezeului celui viu, şi Duhul Sfânt se sălăşluieşte în el.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, auzim cântându-se următoarele cuvinte: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc”. Despre ce este vorba aici? Cum l-am primit pe Duhul cel ceresc? Pentru a realiza aceasta nu este nevoie de multe explicaţii, căci fiecare dintre noi, după o participare activă, plenară, la S Sfânta. Liturghie, a simţit cum se înalţă duhovniceşte, cum pleacă altfel decât a venit la biserică, a simţit lucrarea Duhului într-o înnoire interioară greu de spus în cuvinte.

Or, această experienţă a Duhului Sfânt în Biserică se continuă şi după Sfânta Liturghie în viaţa credinciosului, prin toate cuvintele şi faptele sale pornite din această transformare lăuntrică, din această inimă nouă, ea se continuă prin mărturisire şi prin împărtăşirea cu ceilalţi a experienţei liturgice.

Această experienţă însă se alimentează permanent din credinţa în Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin care Duhul înnoitor ne este dat spre mântuire.

Aşadar, dacă vrem să-l avem pe Duhul Sfânt în viaţa noastră, împlinindu-ne scopul suprem al vieţii de acum prin care ajungem la moştenirea vieţii veşnice, să alergăm la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care singur ne poate împlini dorinţa şi potoli setea după Duhul Sfânt şi viaţa veşnică, pentru care fapt ne şi cheamă cu stăruinţă, chiar prin cuvintele Sfintei Evanghelii de la luminatul praznic de astăzi: „De este între voi însetat cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37).

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: