Armata, cu o conservă de peşte în bulion…

caporal_Gelu Dragosde Gelu DRAGOŞ

Circula un banc în acea perioadă, care suna cam așa: Un plutonier trece prin faţa rândului de pufani şi îi întreabă: „Ce-ai fost în viaţa civilă, soldat?!” Unul – brutar, altul – măcelar, altul – electrician, fiecare, după pregătire… Ajunge şi la Bulă: „Ce-ai fost în viaţa civilă?!” – „Am fost fericit, tovarăşe plutonier!” Apropo de fericire, ea exista din plin şi în armata română, începând cu ciclul doi.

O fostă colegă din Livada, Satu Mare, era studentă la Timişoara şi într-o duminică frumoasă de mai sunt chemat la poartă. Mă prezint mirat, ştiind că nu vine nimeni de acasă să mă caute. Acolo, o întâlnesc pe Delia, cu un pachet de savarine la ea. Ne-am bucurat sincer de revedere. Întâlnirile duminicale au continuat, şi o dată chiar am fost împreună la filmul „Liceenii” (cu Oana Sârbu şi Ştefan Bănică jr. în distribuție).

Şi apropo de ieşirile în oraş, cu bilet de voie. Aveam în cadrul plutonului un coleg care imita semnătura oricărui comandant de companie, motiv pentru care ne rezolvam bilete de voie în alb, gata ştampilate şi care aşteptau doar semnătura soldatului Amurăriţei. Să nu credeţi că o făcea pe gratis, riscul era mare, dar şi spatele lui era asigurat, fiindcă avea un unchi locotenent-colonel, frate cu mama lui. Îl convingem, într-o zi, cu o conservă de peşte în bulion, eu, centralistul Sandu Griguţă şi liniorul Petre Acatiţei să ne semneze câte un astfel de bilet, ca să putem merge la un film de război cu nemţi, parcă „Tunurile de la Navaronne”, noi neştiind că în duminica respectivă nu s-au dat bilete de voie niciunui soldat din brigadă, fiindcă trecuse un grup mare de persoane frontiera şi era restricţie. Cu biletul în buzunar, ţinuta impecabilă, toţi trei, mari şi laţi, ne-am urcat în tramvai, cu destinaţia centrul Timişoarei, iar apoi am descins la cinema. Ne plăcea că lumea se uita cu compasiune la noi, oamenii erau serviabili şi chiar a plătit cineva biletele pentru noi. Am vizionat filmul, totul a fost perfect, şi ne-am propus să intrăm într-o bodegă mai ferită să bem o halbă de bere, dacă tot ne-au rămas banii de la bilete. Numai că, la ieşire, ne întâlnim cu locotenent-colonelul Tocuţ la braţ cu soţia, cel care ne cunoştea bine, atât pe mine, cât şi pe Sandu Griguţă, fiindcă se întâlnea sau vorbea (la telefon) zilnic cu noi. A zis scurt: „Cine v-a lăsat în oraş? Prezentaţi biletul de voie!” În prima fază, Griguţă ar fi vrut să-l ducă cu zăhărelul, dar, văzându-l nervos, a scos biletul de voie care era plastografiat tocmai cu semnătura lui, fiindcă avea o semnătură uşor de falsificat. Om inteligent, şcolit şi bun pedagog, ne-a cerut şi nouă biletele de voie şi ne-a spus să ne descurcăm cum putem până la unitate, deoarece pe toate mijloacele de transport erau patrule militare, iar a doua zi la ora 7.00 să fim prezenţi în faţa biroului lui. Nu era prima dată când foloseam acest truc, dar de data asta o încurcaserăm şi ne era mai frică pentru colegul Amurăriţei. N-am închis un ochi toată noaptea. A doua zi, când era adunată toată brigada pentru a-i da raportul comandantului Petru Teacă (ajuns ulterior general), noi arătam ca după o zi de instrucţie. Toată ceremonia a durat aproximativ 10-15 minute, după care toţi trei am dat năvală la biroul lt.-col. Tocuţ. Tacticos, acesta ne-a întrebat: „Cine-mi imită aşa de bine semnătura?” Ne-am codit să-i răspundem, dar m-a privit în ochi şi pe un ton imperativ a zis: „Dragoş, cine ţi-a semnat biletul?” Am încercat să mint şi i-am răspuns că aşa l-am primit, dar în clipa următoare am fost ameninţat cu procuratura militară. În fața unei asemenea perspective, inspirația de moment m-a făcut răspund fără ezitare: „Nepotul domnului locotenent-colonel Furnică, colegul dumneavoastră!” A fost o clipă de tăcere şi mirare, după care Tocuţ s-a dus la biroul colegului său să-i spună de isprava nepotului. Totul s-a muşamalizat, dar pe noi pățania încă ne-a ţinut o vreme în tensiune şi, asemenea lui Nică, vreo două săptămâni am fost soldaţii model ai unităţii noastre, că se mirau şi colegii, şi gradaţii, şi domnul locotenent Jenică Moşneagu de aşa ostași ai Armiei Române.

Timpul trecea greu, dar încercam să ni-l diversificăm cât mai mult, pentru a uita de dorul de părinţi, de iubite, de civilie. Seara, cei mai piloşi intram în magazia de haine şi urmăream programele TV de la sârbi. Așa am descoperit-o pe cântăreaţa Lepa Brena. Se dădeau multe filme western sau altele de acţiune. Apoi, mai aveam un coleg din Constanţa, care ne cânta la acordeon melodii ca „Doi ochi negri”, „Puştoaico, tu ai sânge de viperă”, sârbe şi altele.

Câteodată, făceam chetă şi ne cumpăram „Florio”, un lichior ieftin, dar care te făcea să vezi viaţa în roz. Vrând-nevrând, simţeai uneori că eşti într-o puşcărie, iar ca să uit scriam mult acasă, colegilor de liceu, prietenelor.

Trecuse mai bine de jumătate de armată şi ne-am pregătit de o demonstraţie de luptă, la care urma să asiste și un general din trupele de grăniceri. Am fost repartizat pe o autospecială rusească, în calitate de telegrafist. Am făcut mai multe exerciţii şi aşteptam alături de şefi „Ziua-Z”. Era o stare de nervozitate în rândul cadrelor militare, dar şi a soldaţilor. Seara eram puşi să ne curăţăm armele şi să le dăm cu ulei, să nu ruginească. Activitatea aceasta se desfăşura de vreo două săptămâni şi deja devenise rutină pentru noi. Primisem un răcan de prin Teleorman să-l învăţ la telegraf, urmând să-mi fie schimbul la liberare. Și îmi dă prin cap să-i cer permisiunea sergentului să-mi duc pistolul-mitralieră cu mine la telegraf, eu fiind atunci în tura de noapte, ca să-l pun pe pufan să mi-o cureţe. Numai că în seara respectivă a venit inopinant comandantul companiei, căpitanul Varady, pentru a verifica întreaga companie şi a face exerciţii-simulări cu soldaţii, pentru caz de război. La luarea armelor din rastel, una lipsea, motiv pentru care toţi soldaţii au fost strânşi pe platou. Cazul era grav, lipsea un pistol-mitralieră! Noroc cu unul dintre colegi, care m-a văzut urcând cu arma pe la opt seara în sediul unde era telegraful. Am scăpat basma curată, deoarece ofiţer pe brigadă era locotenent-colonel Lupaşcu, cel care se împrietenise cu ţuica de prune din Iadăra (sat aparținând, ca și Lucăceștiul meu, de comuna Mireșu Mare) şi care i-a spus căpitanului Varady: „Hai, bă, pentru atâta lucru să-l pedepsim pe fruntaşul Dragoş? El doar a vrut să-şi cureţe arma şi să fie un exemplu pentru noii recruţi!”

Întâmplări urâte am avut, dar nu din vina mea, ci din a superiorilor care n-au respectat regulamentele militare. Despre unii dintre ei am auzit lucruri pozitive la Revoluţia din Decembrie 1989, despre alţii, mai puţin frumoase. Bunul Dumnezeu ştie unde este adevărul.

Pentru mine, armata a fost o lecţie, fiindcă disciplina militară în acea vreme nu admitea excepţii sau „variante”. De aceea, și acum, la 50 de ani, spun cu convingere că n-aş fi vrut să lipsesc de acolo. Armata mi-a întărit… coloana vertebrală (în sens metaforic vorbind). Nu am o armată de prieteni, am puţini, dar pe viaţă!

P.S. În ziua de azi văd tot mai mulţi generali făcuţi la apelul bocancilor, care nu depăşesc ca valoare nici măcar un caporal al anilor ’80-’90! Dar, despre armată, numai de bine!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: