Despre mângâiere şi dans

 

(joc contemporan)

de Passionaria STOICESCU

Ce jalnică minune –
să mângâi astăzi lucrurile
ca ele să reflecte,
să sune!

Mângâi telefonul,
obrazul lui de plastic lucios –
şi se aude vocea duşmanului,
a trădătorului dându-mi bineţe,
ba chiar a celui drag,
care prin viu grai
nu mi-ar şopti o gingăşie,
ca şi când l-ar opri un misterios prag
la urechea mea dornică de tandreţe,
de poezie…

Mângâi şi calculatorul –
şi apar pe sticlă
scene şi fapte
pe care nu le pot verifica,
dar îmi pot picura otrava îndoielii
în gândul, în carnea, în imaginaţia mea,
ca şi când din buricele degetelor
ar ţâşni şi-ar intra în mincinosul ecran
nebunia acestei lumi terminate
din nimic şi din toate
înghiţite de-un virtual paravan.

Totul se mângâie azi aiurea
batjocorind firescul
dintr-o iubire de sine cu falsităţi de expert,
dar de fapt dintr-o imensă lipsă de iubire
pe care nu pot s-o iert,
invidiind pisica
prin casa pustie,
mângâindu-se de piciorul scaunului inert
de una singură,
când îi vine ei, când are ea chef…

Bref!

În această lume spre stingere,
fără dragoste dar plină de ură,
de avariţie şi impostură,
de gratii şi colivie
sunt bolnavă de fărăatingere,
de fărămângâiere,
pentru că am rămas eu însămi,
pentru că exist prea vie…

Prin cardul de sănătate doctorul îmi cere
să-mbrăţişez un copac sau un pom
aparent ţeapăn dar fremătător
cu propriile frunze şi flori,
să nu cred în om,
poate doar într-un copil,
poate doar într-o pisică sau într-un câine…

N-am să mă fac bine vreodată,
chiar şi visarea mi-e colorată:
„ieri” zboară spre „mâine”,
şi canapeaua vorbeşte…
„Sunt a domnului Freud,
vestita lui canapea,
a celui care de iubire se temea,
părăseşte-mă şi dansează,
ritmul eliberează,
îţi spală sufletul de rugină,
mângâie-te de aer şi de lumină,
dansează, dansează!”