Chelinţa – aspecte politice şi toponimice

de prof. Mircea BOTIŞ şi pr. Radu BOTIŞ

chelinta_copertaSatul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, jud. Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu sub autoritatea principilor Transilvaniei.

Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „villa olacalis Gelenczemezeo”, aparţinând familiei Kusaly Iakşi din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise şi interpretate de către funcţionarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1549 – Kelenchye; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchjeÿ; 1569 – Kelentze; 1733 – Telincze. Începând cu anul 1735, satul se numeşte Kelencze, nume pe care îl menţine până în anul 1919, când a devenit Chelinţa. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelinţa”.

Componenta etnică de factură românească a aşezării reiese şi din denumirile date variatelor forme de relief: dealurilor, văilor şi „câmpurilor” (pământul arabil situat în diferite părţi ale localităţii). Toate acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealu Glodului, Dealu Purcăreţului, Turmătar, Prisnel, Dealu Morii, Dealu Mare, Ciungi, Dealu Îngust, Dealu Viilor, La Prisacă; toate exprimă realităţi topografice specifice graiului local şi diferitelor amplasamente teritoriale (Dealu Pietrii – calcaros; Turmătar – locul în care erau adunate vitele pentru adăpat şi înnoptat; Dealu Viilor – acoperit aproape în totalitate cu vii).

Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea Hotarului, Valea Glodului, Valea Poieniţii, Valea Lespezoaia, Valea Purcăreţului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia.

Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pă Râturi, Caraşeu, Arini, Câmpu din Sus, Sub Vii, La Bălţi, La Gloduri, Pitioaia, Branişte, Şesuri, Furnicar, Răchiţi, Sighileti; toate exprimă particularităţi locale delimitate doar de plasarea teritorială.

Înainte ca oamenii să fi început să îşi sape propriile fântâni, existau aşa-numitele fântâni obşteşti, care erau folosite în devălmăşie de către toţi locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău, Fântâna Pintii.

Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi areal, pe parcursul timpului cunoscând câteva deplasări geografice. Conform Istoricului comunei Ulmeni, publicat în Arhivele Statului Baia Mare, preluat după Petri Mór (Monografia comitatului Sălaj) satul a fost aşezat la început în locul numit La Arini. Era un spaţiu teritorial de aproximativ un kilometru lungime, între locurile numite Caraşeu şi Capu Satului.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, vatra satului era localizată în zona Sub Vii şi Pă Deal; ultima poziţionare a localităţii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Caraşeu şi Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime, fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someşului.

Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul Chelinţa a aparţinut pe tot parcursul existenţei sale de până în anul 1918 unor nobili maghiari locali, care erau deţinătorii aproape în exclusivitate ai pământului arabil şi nearabil.

Dacă până în anul 1553, satul aparţine nobilului amintit din cetatea Chioarului, din anul 1564, satul Chelinţa aparţine cetăţii Hododului, iar mai târziu cetăţii Cehu Silvaniei.

În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo, iar din 1570, revine conţilor unguri, Jaksi Boldijar şi Mihai. În 1579, trece în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga suprafaţă de teren a satului Chelinţa este divizată şi dată în stăpânire conţilor unguri Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo, Tildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri, Huszar Iosif, Huszar Anton, Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume Gavriş Gheorghe.

Din perspectivă socială, locuitorii ţărani ai satului, erau împărţiţi în două categorii: o parte mică erau ţărani liberi, iar cei mai mulţi erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelinţa existau patru familii de iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, iobagi care, fiind foarte săraci, au fost scutiţi de impozite, în timp ce restul iobagilor plăteau impozite şi danii nobililor unguri. Numărul acestora creşte, la 1715, fiind cu 12 familii în plus, iar din anul 1720, încă 17 familii, cu toţii siliţi să plătească toate obligaţiile existente la acea dată.

Teritoriul satului Chelinţa a aparţinut până în secolul al XV-lea, din punct de vedere administrativ, Cetăţii Aurii (în ungureşte, Aranyismezö), situată pe malul drept al Someşului, între Benesat şi Cheud. Localnicii chelinţani, ca şi cei din satele învecinate, ştiu că această cetate ar fi fost construită (a aparţinut) de haiducul maramureşean Pintea Viteazul.

Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelinţa s-au acoperit de glorie în timpul războaielor austro-turce de până la 1700; se ştie din surse sigure că au existat chelinţani care au participat inclusiv la asediul Vienei, în anul 1683, ei făcând parte din armata austriacă. Aceştia au fost distinşi cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată, Transilvania aparţinea ca principat autonom Porţii Otomane). Dintre aceştia, putem aminti familiile Fechete şi Sav, care au primit titlul de „nemeş” de la principele Ardealului Mihail Apafi, titlu reconfirmat mai apoi de către împăratul habsburg Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete Andriş, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag local.

O statistică maghiară din anul 1700 arată că în sat existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Mătieş (Meteş), Gavriş, Bălaş, Mesaroşşi Rus.

Sărăcirea populaţiei era dată nu numai de condiţia socială căreia oamenii îi aparţineau, ci şi de desele inundaţii provocate de râul Someş. În cursul secolului al XVIII-lea, stăpânii unguri au folosit populaţia satului pentru a cultiva viţa-de-vie. Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forţă de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul de Chelinţa, de calitate extrem de bună şi cu un parfum deosebit, era cunoscut până la Budapesta şi Viena, toţi nobilii din jur cumpărându-şi aici parcele cu vie. Satul avea un sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripţia „Sigiliu comunei Kelencze”. Emblema satului era un lot cu viaţă-de-vie, mai pronunţat, ieşite în evidenţă fiind două corzi de viţă legate de un ţăruş.

După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului şi până la Valea Purcăreţului au locuit şi locuiesc şi azi ţigani, în timp ce, de la Valea Purcăreţului în jos pe drum, pe Deal şi până la Valea Vălceilor, români, iar de aici până la Valea Hotarului (şi azi, chiar mai încolo cu cca 300 de metri), iarăşi ţigani.

La începutul veacului al XVIII-lea, ţinutul a fost cuprins de o foamete mare, datorită inundaţiilor şi recoltelor slabe. Pentru familiile care au primit drepturi nobiliare, familii de nemeşi, situaţia a fost mai uşoară, deoarece aceştia erau scutiţi de dări şi robotă, primind şi dreptul de a construi mori pe Someş. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte din rândul aristocraţiei locale („bocotanii”). În condiţiile în care aceştia nu se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea, se stabilesc în Chelinţa nobili străini precum: Roman din Saşa, Gheţe din Vărai, Ilieş (Iliş) din Benesat, Chiş din Vărai şi Pop din Mireşu Mare.

Cum dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o statistică realizată de către autorităţile maghiare la 1715 arată că dările au fost plătite în Chelinţa de 13 familii cu 108 membri; la 1720, numărul acestora a crescut la 17 familii, cu 153 de membri, iar la 1733, dările au fost plătite de 34 de familii.

O evidenţă religioasă din anul 1750 arată că, în Chelinţa, populaţia era de 274 de suflete, de religie greco-catolică.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situaţia economică a iobagilor chelinţani s-a mai îmbunătăţit, deoarece toţi cultivau loturile personale cu cereale, creşteau vite şi li se permitea păşunatul în pădurile nobililor. Aceştia creşteau boi şi vite, pe care le foloseau pentru a presta cele trei zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru sau nehrănirea regulată şi la timp a boilor erau pedepsite cu de la una, la 25 de lovituri de bâtă. În timpul lucrului erau supravegheaţi de către slujitorii nobilului, care nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat obiceiul mestecatului tutunului („ţineau bagău”). De sărbătorile de iarnă, Crăciun şi Anul Nou, erau obligaţi ca fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20 de ouă şi doi pui.

Revenind la statistica religioasă, vom constata în primul rând faptul că populaţia era de confesiune unită cu Roma şi în al doilea rând că numărul acesteia este într-o continuă creştere: aşa cum arătam şi mai devreme, la 1750, erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul 1896, constatăm în toate statisticile prezenţa ţiganilor. Aceştia au fost aduşi începând cu anul 1895, de către învăţătorul Vasile Merlaş, care era şi judele satului, pentru a lucra la construcţia casei (locuită azi de către Mircea Merlaş, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de suflete, împreună cu ţiganii (element etnic nelipsit de atunci şi majoritar astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată populaţia pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 ţigani şi 22 evrei.

În decursul existenţei sale, satul Chelinţa a avut mai multe biserici. Consultând arhiva parohială Chelinţa în urmă cu mai mulţi ani, am descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numită Arini, undeva, pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai apoi vândută satului Săplac (Aluniş) din judeţul Sălaj; biserica a fost construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia, şi ultima, a fost construită în anul 1938, pe uliţa principală a satului, ea servind şi astăzi ca lăcaş de cult ortodox.

Primul preot amintit în actele bisericeşti este Pop Vasile, în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este şi astăzi, lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică şi de zona centrală a satului.

Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de şcoală. Prima şcoală a fost construită după sinodul vicarial de la Şimleul Silvaniei, din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe şcoală. Astfel, în anul 1854, primul învăţător, Moise Conea, ţinea cursuri cu copiii din sat într-o casă închiriată (nu se menţionează unde). Drept bănci erau folosite nişte scânduri sprijinite pe ţăruşi înfipţi în pământ; se învăţa din bucoavna cu litere latine şi chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă pe nişte cartoane care erau agăţate pe pereţi. Plata învăţătorului era o mierţă de mălai, adică 25 de kg/familie şi 25 de cruceri (moneda imperială).

În anul 1868, a fost ridicat primul local de şcoală în Chelinţa, în locul numit Valea Glodului, cu bani adunaţi de la membrii comunităţii locale. Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) şi o cameră de locuit pentru învăţător.

În anul 1902, sub îndrumarea învăţătorului Vasile Merlaş, s-a construit localul altei şcoli, mai mari, situată în centrul satului, mai spaţioasă şi mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor şi o locuinţă cu două camere pentru învăţător. Această clădire a servit ca şcoală până în anul 1966. În 1960, a fost construit localul şcolii noi, în care se învaţă şi azi, în locul numit Gura Uliţei. Din anul 1966 şi până în anul 1979, vechea clădire a şcolii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată, locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafaţă de 375 m2, care poartă numele rapsodului popular Emil Gavriş, originar din Chelinţa. De-a lungul anilor, aici s-au făcut diverse spectacole, serbări şcolare, a folosit drept sală de cinematograf, a existat aici şi o bibliotecă; de asemenea s-au organizat şi încă se mai organizează nunţi ale locuitorilor satului.

O serie de tineri români, care s-au format de-a lungul timpului ca mari specialişti în domeniile lor de activitate, au reuşit să depăşească dificultăţile materiale sau barierele legate de caracterul patriarhal al satului. În perioada interbelică şi, mai ales după aceea, în anii ’60, ’70 sau ’80, mulţi dintre aceştia s-au implicat, pe parcursul vacanţelor, în activităţile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot felul de iniţiative, în cadrul „Societăţii Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înfiinţată în anul 1926 la iniţiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofiţer şi, în acelaşi timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele şi au susţinut Facultatea de medicină sportivă din cadrul Universităţii Bucureşti.

Preotul Emil Negruţiu, autorul unei monografii a Ulmeniului, căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei, politică, economică, culturală, confesională – precizează faptul că societatea în cauză a avut două şedinţe mai semnificative, în urma cărora au fost obţinute anumite avantaje pentru comună. Prima şedinţă, ţinută în 1933, când a fost organizată şi planificată construirea unui monument al eroilor căzuţi pentru apărarea patriei, la Ulmeni. A doua, ţinută câţiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de probleme ale locuitorilor comunei şi satisfacerea cât mai multor revendicări de natură materială.

În anul 1926, chelinţanii au obţinut autorizaţie pentru construcţia bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenţii, în 1935, a fost obţinută o nouă autorizaţie pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat, pentru trecerea carelor încărcate cu cereale şi altele; a fost amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul Drumului Podului. În anii comunismului, mai exact, în anul 1979, a început construcţia unei punţi pe cablu peste râul Someş, care, din păcate, se va finaliza abia în anul 1995, cu trecere pietonală.

Azi, satul Chelinţa, parte integrantă, aşa cum am arătat în titlu, a localităţii urbane Ulmeni, aduce o contribuţie importantă, atât din perspectivă materială, cât şi spirituală la evoluţia dinamică a zonei şi la propăşirea socio-culturală a acesteia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Posea, Grigore ; Moldovan, Constantin ; Posea, Aurora, Judeţele patriei. Judeţul Maramureş, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980.
Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru învăţământ rural, Bucureşti, 2005.
Tufescu, Ioan, România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
Coteţ, Petru, Depresiunea Baia Mare în probleme de geografie, vol. 5, 1901-1904.
Petri, Mór, Szilágy vármegye monographiája. [Monografia comitatului Sălaj] , vol. 4, 1902.
Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, Cartea de aur.
Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj, Monografii sanitare. Monografia comunei Ulmeni, nr. 224, întocmită de dr. Şandor Alexandru, medic de circumscripţie, 3 august 1938.
Suciu, Coriolan, Schiţă monografică a Sălajului. Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. 2, Editura Academiei, 1968, Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj.
Bandula, Octavian, Pe plaiuri maramureşene, Bucureşti, Editura Stadion, 1971.
Filipescu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Baia Mare, 1940.
Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de Mijloc, Urbari, 1999/1785.
Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. 1, 2, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1967.
Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol. 1, 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.
Ulmeanu, Matei, Pagini memoriale, vol. 1, Satu Mare, Solstiţiu, 2000.
Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular Ulmeni, Istoricul comunei Ulmeni.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: