de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu
Invitat în 1909 alături de Freud să ţină un ciclu de conferinţe la Clark University din Worchester (statul Massachusetts), Jung relatează întemeietorului psihanalizei unul dintre visele sale stranii, vis a cărui interpretare şi, evident, asumare au dus în cele din urmă la despărţirea mai tânărului Jung de Sigmund Freud. Jung visase că locuia la etajul superior al unei case vechi, elegant împodobită. Uimit de faptul că este proprietarul unei astfel de case, coboară să examineze parterul. Aici lucurile păreau şi mai vechi. Uitându-se mai atent la podea, descoperă într-una din dalele de piatră un belciug. Trăgând de el, dala se ridică înfăţişându-i-se înaintea ochilor câteva trepte de piatră, care duceau în adâncuri. Coborând treptele, intră într-o grotă săpată în stâncă. Pe jos, în ţărână, văzu oase şi cioburi de lut, printre care şi două cranii umane roase de intemperii[i].
Casa era un analogon al sufletului. Camera de la etaj reprezenta viaţa lui conştientă. Parterul era inconştientul personal, iar subsolul (adâncul) închipuia inconştientul colectiv. Pe această viziune şi-a clădit Carl Gustav Jung originalul său sistem psihologic a cărui importanţă a echivalat, în domeniul psihicului, cu descoperirea cuantelor în fizică sau cu descifrarea genomului uman în genetică.
Inconştientul colectiv este alcătuit din „structuri psihice identice”, nuclee neuropsihice înnăscute, pe care Jung le numeşte arhetipuri. Acestea nu constituie altceva decât zestrea arhaică a umanităţii. Dacă Sigmund Freud descoperă[ii] incoştientul subiectiv, personal, Jung vorbeşte de un strat suprapersonal, care inventariază experienţele fundamentale ale fiinţei umane. Arhetipurile sunt responsabile de mitologeme, gânduri, imagini, idei şi sentimente similare, indiferent de rasă, cultură, epocă, geografie, condiţie socială sau credinţă.
Obiectivitatea inconştientului colectiv este cu atât mai mare, cu cât în componenţa sa intră elemente care n-au fost niciodată activate la nivelul conştiinţei individuale, spre deosebire de inconştientul personal, ale cărui conţinuturi au fost la un moment dat conştientizate de individ. Jung identifică mai multe astfel de „imagini primordiale” ale incoştientului colectiv: anima, animus, persoana (arhetipul social), umbra, arhetipul copilului şi fecioarei divine, arhetipul Sinelui, arhetipul mamei etc.
Uni dintre marii întemeietori de religii (Budha şi Iisus) sunt consideraţi de către Gustav Jung simboluri ale arhetipului Sinelui. Suntem întru totul de acord cu această teză, însă considerăm că Jung ar fi fost şi mai inspirat dacă, pe lângă asocierea numelor unor întemeietori de religii cu simbolul Sinelui, ar fi văzut în vieţile şi doctrinele lor metamorfozări, reiterări, actualizări ale unui alt arhetip: arhetipul soterului. Tocmai despre acest arhetip (neidentificat şi prin urmare doar tangenţial abordat de către Jung) va fi vorba în studiul de faţă.
Promisiunea făcută de Dumnezeu în Eden după căderea cuplului primordial: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi între femeie, între sămânța ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15), protoevenghelia, cum mai este ea numită de teologi, coincide cu momentul enunţării, diseminării arhetipului soteriologic în mentalul fiinţei, arhetip care de-a lungul istoriei se manifestă polimorf: principiul Ma’At şi zeificarea faraonilor la egipteni, dominarea lui Angro-Mainyu de către Zoroastru şi restaurarea creaţiei prin Saoshiant la iranieni, idealul mesianic la evrei, Prometeu, orfismul, pitagorismul, nemurirea sufletului şi teoria platoniciană a transcendenţei ideii de bine la greci, conceptul de eliberare la Budha, mesajul soteriologic creştin, revelaţia lui Mahomed de pe muntele Hira etc. aşa cum găsim aceste lucruri relatate în marile cărţi de spiritualitate: Cartea egipteană a morţilor, Avesta, Tora, Tripitaka, Noul Testament sau Coranul.
Deşi neclintit ca element al inconştientului, arhetipul soteriologic, asemeni altor arhetipuri, şi-a schimbat în decursul istoriei conţinutul. De la scenariile soteriologice arhaice (persane, chineze sau indiene) trecând prin epifania supremă, consumată în persoana lui Iisus Hristos şi până la Mahomed, arhetipul soteriologic a trecut printr-o serie de metamorfoze complementare şi, în definitiv, necesare. Arhetipul soteriologic se manifestă coerent în vieţile şi principiile doctrinare ale marilor (soteri) întemeitori de religii: Zoroastru, Confucius, Lao Tzi, Mani, Budha, Moise, Iisus sau Mahomed, iar voalat în diversele producţii mitologice[iii].
Asemănările dintre viaţa şi activitatea lui Iisus Hristos şi traseele existenţiale ale celorlalţi soteri sunt evidente însă prin orice structură arhetipală, se actualizează sămânţa Logosului, aruncată în străfundurile minţii umane, căci ce este altceva arhetipul decât o amprentă originară a divinăţii? Altfel spus, arhetipul soteriologic este o reminiscenţă a revelaţiei primordiale, o reflecţie a intenţionalităţii divine, întipărită în structurile abisale ale inconştientului colectiv.
Copilul divin (Appolo, Hermes etc.), fecioara divină (Artemis, Persephona, Demeter etc.) naşterea virginală, semnele astronomice (steaua), precocitatea spirituală, retragerea în pustiu, regimul ascetic sever, confruntarea cu forţele răului (Abriham, Mara, Diavolul), propovăduirea, învierea (Marduk, Adonis, Osiris, Mithra etc.) sunt realităţi arhetipale comune diverselor mitologeme precreştine, parte din ele fiind prezente şi în istoria actului soteriologic creştin. Aceste evidenţe însă nu afectează credibilitatea ontologiei creştine. Pentru a-i putea fi recunoscut şi, deci, receptat mesajul soteriologic, Dumnezeu, în cazul coborârii Sale în timp, prin Iisus Hristos ca persoană a Treimii, putea alege să se plieze pe o schemă arhetipală existentă.
Un studiu comparativ între vieţile şi doctrinele principaliilor întemeietori de religii ar pune în evidenţă un astfel de algoritm soteriologic. Vom face acest lucru cu alt prilej. Ne limităm aici la prezentarea unor elemente biografice comune lui Budha şi Iisus Hristos.
Naşterea lui Budha a fost anunţată de un elefant alb, care a pătruns în şoldul drept al reginei Maya, în acest mod având loc conceperea imaculată a prinţului Gautama[iv]. Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos vestită de către îngerul Gavriil care o asigură pe Fecioara Maria că ceea ce s-a zămislit în pântecele ei este de la Duhul Sfânt[v] şi deci „sine ulla viri operatione”[vi]. Întemeietorul budismului se naşte în timpul unei călătorii în pădurea Lambini[vii]. Iisus din Nazaret se naşte într-o peşteră din Betleem în urma unei călătorii pe care o făcuseră Iosif şi Maria cu ocazia recensământului cerut de Caesar Augustus[viii]. La căpătâiul pruncului Budha vin patru regi[ix]. Lui Iisus i se închină cei trei magi[x]. La scurt timp după naşterea prinţului Gautama, călugărul brahman Asita vine la copil în zbor de pe Muntele Himalaya şi profeţeşte următoarele: „acesta este copilul care va deveni buda, călăuzitorul spre nemurire, libertate şi lumină”[xi]. La Iisus vine dreptul Simeon, care rosteşte cuvintele: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta, lumină spre descoperirea tuturor neamurilor şi slavă poporului Tău Israel”[xii]. La vârsta de 12 ani, Budha se pierde şi este găsit sub un copac predicând unor înţelepţi brahmani[xiii]. La aceaşi vârstă Iisus se pierde şi este găsit de către părinţi în Templu, predicând învăţătorilor[xiv]. Întors din pustie, Budha este întâmpinat de strigătul unei femei: „Fericită mama, fericit tatăl, fericită femeia, cărora le aparţii”. Iluminatul răspunde: „Fericiţi sunt doar cei care sunt în Nirvana”[xv]. După întoarcerea din pustiu şi începerea activităţii publice, o femeie i se adresează lui Iisus cu următoarele cuvinte: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul de la care ai supt!” Hristos răspunde: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”[xvi]. Budha se retrage în pustie, unde se confruntă cu Mara, o entitate malefică, în a cărei componenţă intră răul şi moartea. În faţa acestor ispite, Budha dă următoarea replică: „Ştiu bine că îmi este dată o altă împărăţie, dar eu nu râvnesc o împărăţie lumească; eu voi deveni Budha şi lumea toată va jubila de bucurie”[xvii]. Iisus răspunde ispititorului: „Înapoia Mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să Îi slujeşti”[xviii].
Atât în urma propovăduirii lui Budha, cât şi a lui Iisus Hristos, au loc o serie de convertiri. Înainte de moarte, Budha spune: „Nimic nu e de durată”[xix]. Hristos se roagă Tatălui pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”[xx]. După moarte, trupul lui Budha emană lumină. Mormântul lui Iisus este de asemenea scăldat în lumină.
Despre existenţa acestor paralelisme biografice între Budha şi Iisus Hristos s-au emis trei ipoteze:
1. Biografia lui Iisus imită momentele vieţii lui Budha, care s-a născut cu aproximativ cinci secole înainte;
2. Nici una din cele două biografii nu are temei istoric[xxi];
3. Biografia lui Budha este inspirată din viaţa lui Iisus.
Cele mai vechi izvoare istorice despre viaţa lui Budha datează din secolul al IV-lea p.Chr., deci după opt secole de la momentul naşterii şi respectiv după patru secole de la naşterea lui Iisus, ceea ce ar putea explica eventuale împrumuturi de la misionarii creştini[xxii].
Originalitatea şi profunzimea creştinismului începe din punctul în care cele două naturi ale lui Iisus Hristos, opositive, disjunctive, se revelează ca fiind coapartenente aceleaşi persoane (hypostas). Unirea ipostatică a infinitului dă seama de structura paradoxală a istoriei, în sensul că natura umană conţinută în ipostasul hristic nu este una obişnuită, ci este natura umană luată în întregul ei. Suferinţa hristică nu este una individuală, ci, prin crucificare, Logosul suferă pentru întreaga natură umană, epuizând suferinţa umanităţii. Esenţa acestei joncţiuni a două naturi eterogene ontologic într-o unică individuaţie constă în faptul că acestea îşi schimbă între ele atributele: timpul se eternizează, iar eternitatea se temporalizează. Transcendenţa întrupată implică caracterul transcendent al imanenţei şi caracterul imanent al transcendenţei.
Hristologia răstoarnă Mitul peşterii. Ea nu afirmă evadarea unui individ din caverna platonică şi reîntoarcerea la tovarăşii lui ţintuiţi în lanţuri, ci intrarea soarelui însuşi în peşteră şi uciderea lui cu pietre de către cei ce luau umbrele drept adevăr.
Unul dintre cele mai evidente argumente care pledează pentru obiectivitatea, coerenţa şi filiaţia divină a epifaniei hristice o constituie profeţiile. Cele peste 300 de profeţii mesianice, scrise de profeţii veterotestamentari cu aproape 1000 de ani înainte se împlinesc în persoana lui Iisus Hristos.
Profesorul american de matematică şi astronomie Peter W. Stoner de la Colegiul Westmont, în cartea sa Science speaks (Moody Press Chicago, 1976), în urma calculelor făcute pe baza teoriei probabilităţilor, luând în discuţie doar opt dintre cele peste 300 de profeţii, demonstrează că Iisus din Evanghelii este de fapt Mesia despre care profeţesc textele veterotestamentare. Probabilitatea este de 1 la 1017. Mai exact, doar un om din 100.000.000.000.000.000 de oameni ar fi putut actualiza cele opt profeţii.
Motivele pentru care Dumnezeu a inspirat proorocii Vechiului Testament să profeţească despre viaţa şi moartea lui Iisus ar fi, pe de o parte, facilitarea identificării Lui, iar pe de alta, imposibilitatea împlinirii lor printr-un mesia impostor.
Ideea că Iisus s-a pliat intenţionat pe relatările profetice, actualizându-le într-un mod forţat, artificial, este invalidată de teoria probabilităţilor, de logică şi de factualitatea istorică.
Naşterea la Bethleem a fost anticipată cu 700 de ani înainte de naşterea lui Iisus de către profetul Miheia: „Şi tu Bethleeme Efrata, cu toate că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşnice”[xxiii]. Despre suma de 30 de arginţi plătiţi lui Iuda pentru trădare şi alocată apoi pentru cumpărarea Ţarinii Olarului, menţionată de Evanghelia după Matei (26, 14-15; 27, 3-8), a profeţit cu peste 500 de ani înainte profetul Zaharia: „Eu le-am zis: «Dacă găsiţi cu cale, daţi-mi plata; dacă nu, nu mi-o daţi!»… şi mi-au cântărit ca plată 30 de arginţi. Dar Domnul mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump cu care m-au plătit!»… şi am luat cei 30 de arginţi şi i-am aruncat în casa Domnului pentru olar”[xxiv]. După arestare, soldaţii romani trag sorţi pentru hainele lui Iisus[xxv]. Acest lucru este profeţit cu aproximativ 1000 de ani înainte în Psalmii lui David: „Îşi împart hainele mele între ei şi trag sorţi pentru cămaşa mea”[xxvi].
Crucificarea a fost prezisă în aceeaşi carte a Psalmilor, de către David, cu aproximativ 1000 de ani în urmă, deşi în perioada redactării psalmilor răstignirea nu era o tehnică de tortură în uz: „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele”[xxvii]. Străpungerea coastei era de asemenea o excepţie de la obiceiul zdrobirii fluierelor picioarelor. Or, Zaharia vorbeşte despre acest lucru cu peste o jumătate de mileniu în urmă: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns”[xxviii]. În sfârşit, răstignirea între tâlhari a fost anticipată înainte cu 700 de ani de către profetul Isaia: „A fost pus în numărul celor fărădelege”[xxix].
Raţiuni matematice, antropologice, logice şi metafizice fac ca experienţa hristică să sature în mod plenar arhetipul soteriologic. Acest lucru nu înseamnă că mesajul celorlalte religii monoteiste devine neaparat superfluu.
Coexistenţa mai multor niveluri de realitate postulată de fizica cuantică, logica terţului inclus şi principiul indecidabilităţii vin să confirme aceste particularităţi ale arhetipului soteriologic, dar şi subtila lor coerenţă şi convergenţă.
Dintr-o perspectivă creştină autistă, fundamentalistă, exclusivistă, încremenită în subiectivitate şi autosuficienţă, astfel de abordări transdisciplinare (transreligioase) ar putea fi văzute ca încercări de relativizare a ontologiei creştine.
Fizicianul, filosoful şi scriitorul Basarab Nicolescu, fondatorul şi teoreticianul transdisciplinarităţii ca metodă științifică operativă, deşi postulează un principiu de relativitate, nu vede nici un dezacord major între aserţiunile domniei sale şi afirmaţiile unor autori patristici precum Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazians, Ioan Scărarul sau Grigorie Palama.
De altfel, Basarab Nicolescu face o distincţie clară între principiul său de relativitate şi simplul relativism: „Eu accept distincţia pe care unii gânditori ortodocşi o fac între «religia ortodoxă» şi «teologia ortodoxă». Unii dintre ei merg până acolo încât neagă noţiunea de «religie ortodoxă» (tocmai pentru că acest cuvânt «religie» ar pune ortodoxia pe picior de egalitate cu celelalte religii) şi preferă a vorbi exclusiv de «teologia ortodoxă». Ca ortodox, eu accept acest punct de vedere, care este de altfel împărtăşit de unii înalţi ierarhi din BOR. Principiul meu de relativitate se aplică doar religiilor, şi nu teologiilor. Religiile implică participarea unor niveluri de realitate ale Obiectului (de exemplu, prin teritoriul unde apare o religie) şi Subiectului (de exemplu, prin fondatorii acestor religii), pe când teologia ortodoxă se situează în întregime în zona Terţului Ascuns. De aceea, pentru mine, «transreligios» şi «teologie ortodoxă» sunt sinonime. Deci, transdisciplinaritatea nu are nimic de-a face cu concordismul. // Hristos poate fi, desigur, descris ca paradoxotaton, adică un paradox al paradoxurilor. Convingerea mea intimă este că, în viitorul nu prea îndepărtat, va apărea o hermeneutică transdisciplinară şi transreligioasă, care va avea ca Centru ontologic al Realităţii persoana lui Iisus Hristos”[xxx].
Afirmarea preeminenţei creştinismului faţă de celelalte religii antrenează, aparent, o serie de dileme logice. Dacă Iisus Hristos este unica bornă prin care trebuie să treacă drumul mântuirii, înseamnă că toţi cei care au trăit înainte de El şi deci n-au cunoscut învăţăturile sale, pierd orice posibilitate de mântuire. Un astfel de Dumnezeu, care n-a dat tuturor muritorilor şansa de a se mântui, ar putea fi acuzat de injustiţie. Actuala configuraţie mondială a religiilor este de asemenea derutantă. Dintre cele aproape șapte miliarde de locuitori ai planetei, aproximativ două miliarde sunt creştini (doar 280 de milioane sunt ortodocși), iar restul aparţin altor religii, sau sunt atei. Pe de altă parte, dacă religiile pre- sau postcreştine ar oferi toate mântuirea, valoarea şi caracterul unic al sacrificiului hristic ar fi profund afectate. Ce sens ar fi avut activitatea misionară a creştinismului, de ce şi-ar fi dat viaţa mii de creştini în numele uneia dintre zecile de căi care conduc invariabil la acelaşi Dumnezeu?
Aceste întrebări nu pot fi rezolvate decât nuanţând grila de criterii după care Dumnezeu va mântui lumea, acceptând raţiunile ascunse ale iconomiei divine.
Cazul drepţilor, patriarhilor şi profeţilor vetero-testamentari este paradigmatic. Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi David s-au mântuit în funcţie de felul cum s-au comportat faţă de legea şi tipul de revelaţie la care au avut acces, într-un cuvânt prin exigenţele morale şi spirituale impuse de coordonatele spațio-temporale teocosmice în care le-a îngăduit Dumnezeu să trăiască.
Odată produsă, culpa originară antrenează consecinţe devastatoare la nivel ontologic. Or, o reabilitare totală nu era posibilă decât prin coborârea Logosului Treimic în timp. Iisus Hristos ilustrează prin excelenţă simbolul Sinelui[xxxi], este imaginea lui Dumnezeu (imago Dei).
Sacrificiul hristic este punctul culminant al restaurării mecanismelor transcendentale, gestul de penitenţă absolută a unui Adam mistic, în a cărui structură unică sunt activate simultan, distinct şi indistinct atributele celor două naturi (divină şi umană).
Iisus din Nazaret nu este numai o imagine perfectă a omului (Fiu al fiinţei), ci şi un simbol al Sinelui[xxxii], o imagine a imaginii, un arhetip al totalităţii. Ne recunoaştem cu toţii în inocenţa şi supliciul Lui, chiar dacă nu realizăm acest lucru la nivel conştient. Căci ce este altceva viaţa decât un drum de la Ghetsimani la Golgota, pe ale cărui margini pâlpâie din cînd în cînd bornele de lumină ale Infinitului?
https://vasilechira.wordpress.com/category/teologie/
e-Bibliotheca septentrionalis 