Cine e Erica Baum?

de Radu Sergiu RUBA

Fie-mi îngăduită adăugarea unei noi file în jurnalul curioasei aventuri a receptării cărţii mele „O vară ce nu mai apune”. Nu mă opresc decât asupra poveştilor cu haz şi, nu ştiu cum se face că, mai peste tot am avut parte de câte una. Aşa s-a întâmplat şi la Baia Mare, bunăoară, pe 21 aprilie, cu ocazia lansării romanului la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, la invitaţia Asociaţiei Scriitorilor din Maramureş coordonată de poeta Florica Bud. Evenimentul era consecinţa directă a unei cronici foarte cuprizătoare semnată de Delia Muntean în revista „Nord literar”, care apare acolo. Delia, doctor în litere, profesoară la Colegiul „Vasile Lucaciu”, este autoarea celei mai serioase exegeze despre Mircea Cărtărescu, apărută până azi în volum. Era săptămâna Şcoala altfel, drept care sala se umpluse de elevele sale. Spun bine „eleve”, fiindcă se strecurase între ele un singur băiat. Se ştie apoi că efectivele liceelor umaniste sunt dominate de fete. Bucurie mare pentru orice autor o astfel de asistenţă. Deliei Muntean, care se întreba pe cine să aleagă pentru a scrie dedicaţiile pe cărţi, i-am garantat că, dintre fetele ei, se vor oferi voluntare şi chiar aşa a fost. Era acolo şi un consătean de al meu mai în vârstă, din Răteştii copilăriei. Când mi-a venit rândul să iau cuvântul în încheiere, le-am povestit, după cum obişnuiesc, şi ceva amuzant: am evocat ecoul cărţii printre consătenii stabiliţi în Germania şi în rândurile altor şvabi plecaţi din ţinutul Sătmarului. Am aflat recent de la editura Humanitas, la un bilanţ al vânzărilor, că majoritatea comenzilor pentru formatul electronic al cărţii a venit din Germania. Aşadar, am relatat, după cum o făcusem şi la Bistriţa, că nemţii mei s-au activat puternic aflând că a fost evocată aşezarea noastră şi a strămoşilor lor veniţi acolo din Suabia cu două secole în urmă, ba chiar că numele şi persoanele unora dintre ei au fost amintite. Cineva care m-a sunat de la Essen, m-a încântat cu vestea că refăcusem fără să vreau legăturile dintre ei, fiindcă oamenii îşi dădeau telefoane, îşi trimiteau mailuri pe tema cărţii şi, fiţi siguri, cu comentarii pe seama isprăvii băiatului chior, azi orb al primarului de acum 50 de ani. Dar aveau şi o curiozitate mai afurisită care-i rodea fără răgaz: cine e Erica Baum, prietena din copilărie readusă în pagină şi ca tânără femeie, iubită mai mult sau mai puţin efemeră. Culmea e că reîntâlnirea, scrie autorul, a avut loc chiar la Rivulus Dominarum, numele medieval latin al Băii Mari.

Când e vorba de o scriere din aria jurnalului, oricâtă ficţiune ar injecta în ea, autorul îşi ia anumite măsuri de precauţie în chestiunile relaţiilor intime. Drept care şi robul lui Dumnezeu Ruba a indicat numele reale ale tuturor personajelor, cu o singură excepţie. Mai mult, a pretins că modelul real al Ericăi Baum, căci despre ea este vorba, s-a stabilit la Opfenbach, când de fapt, acel model viu locuieşte în alt oraş al Germaniei. Din generaţia mea făcând şi ea parte, are acum, se înţelege, 60 de ani. A fost iscodită şi ea prin telefon dacă nu cumva dânsa se cheamă în carte Erica. A negat, argumentând cu diferenţa de adresă.

Ei bine, am narat aceste încurcături şi detectivisme telenovelistice în sala bibliotecii din Baia Mare, când, fără veste, consăteanul meu se ridică şi proclamă:

– Eu ştiu cine e!
– Haideţi, domnule, aveţi dreptul la o singură încercare, mă arăt eu concesiv, tremurând însă în sinea mea.
– Nu spun, declară dânsul.

După eveniment, m-a aşteptat şi mi-a şoptit într-un colţ, pe coridor:
– E mama Melindei Geiger!

Am negat, nici nu corespundea adevărului şi nu i-am mai îngăduit un al doilea glonte, fiindcă era în stare să nimerească. Acum sper că prin Maramureş nu circulă zvonul că handbalista ar fi fiica mea naturală, că mă pot trezi cu vreo minge în cap, iar aia dă tare!

Tot cu ocazia acestui roman memorialistic, reluând eu legătura cu Rita, fiica mult îndrăgitei mele învăţătoare din clasa întâi, am fost invitat în această vară, împreună cu soţia, la casa ei părintească din Răteşti. Pe părinţi îi pierduse, dar casa arată şi azi aşa cum o ştiam: mare, robustă, durată în acel stil germanic atestând hărnicie şi prosperitate. Înăuntru, vechiul pian tronează într-un colţ, încăperile sunt generoase, o grădină cochetă se alătură casei, iar în faţa acesteia se înalţă cele două biserici ale satului, romano-catolică şi ortodoxă, fostă greco-catolică, ambele într-o singură curte, nu am mai întâlnit nicăieri acest fenomen. Rita e căsătorită cu Cezar, un inginer botoşenean cunoscut în studenţia lor de la Iaşi şi transplantat la Satu Mare cu mamă cu tot. La un moment dat, Rita ne spune că prietenul nostru din şcoala primară Georgel Ţiplea se află la pivniţe şi ar dori să mă vadă. Pivniţele sau cramele, cea mai temeinică instituţie a Răteştilor, sunt nişte construcţii admirabile, săpate adânc în deal, coboară curajos în pămînt şi adăpostesc butoaie de toate mărimile. Mergem, ne salutăm cu prietenul neîntâlnit de aproape o jumătate de secol. În câteva minute, antecamera pivniţei se umple. Vinul spumegă în pahare ca pe vremuri, uşor, sifonat şi roşu. Apare prietenul Mathias Haras, unul din puţinii şvabi care nu a părăsit Răteştii. Vine şi Ghiţă Biba, alt camarad necontactat din aceiaşi ani. Demonstrez că ştiu unde locuia fiecare şi în ce culori erau zugrăvite pe atunci casele lor. Pariez că se uitau cu toţii cam uluiţi la mine. Îi mai sâcâia şi un pui de drac: cum soţia mea fusese nevoită să plece mai devreme, s-au dezinhibat îndată turnând încă un pahar:

– Radule, nu ne-om fi văzut noi de zeci de ani, dar trebuie să ne spui cine-i Erica Baum!…

Marea mea bucurie izvora din evidenţa că toţi citiseră cartea, ba s-au mai apucat să şi indice secvenţe din ea. Fireşte că am refuzat să le spun, la care Georgel Ţiplea a conchis:

– Domnilor, dragi colegi, las’ că v-o dibui eu, nicio grijă!

M-am întors la Satu Mare în maşina condusă de Cezar. Rita m-a întrebat:

– Ai reţinut ce a spus Ţiplea?
– Cu siguranţă.
– Acum e pensionar, dar ştii unde a lucrat ăsta? A continuat fără să aştepte să dau cu banul: la… la securitate.