Aristotel și doctrina primului motor

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Problematica aristotelică se originează în disputa asupra participaţiei sensibilului la intelegibil. Într-adevăr, metafizica platoniciană avea de rezolvat o dificultate majoră: participarea lucrurilor la idei, în condiţiile în care spaţiul inteligibil era transcendent sensibilului. Contrar maestrului său Platon, Aristotel[1] va susține că nu există o separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este inerent sensibilului şi imanent lui. Astfel universalul devenea inerent individualului[2]. Dacă la Platon esenţa era transcedentă individului, întemeietorul Academiei încercând să separe pe Parmenide de Heraclit, la Aristotel avem de-a face cu o înbinare a devenirii cu ființa[3], respectiv a universalului cu propriile individuaţii.

Pentru a rezolva tensiunile interne tezei unui universal care, deşi nu are o subzistenţă proprie, nu este totuşi extras pe cale inductivă din indivizi, Aristotel creează un întreg aparat de distincţii conceptuale. Prima și cea mai importantă este distincţia dintre act şi potenţă. Potența este starea virtuală a fiinţei care trecând în act se prezentifică, devine prezentă. Distincţia dintre potenţă şi act este distincția dintre ceea ce poate fi şi ceea ce este în mod efectiv. Actualizarea sau prezentificarea potenţei în direcţia actului poate avea loc în două modalităţi: într-un mod nemijlocit, fără termen mediu, așa cum este de pildă actul vederii, unde văzând am şi văzut (nu există o distanţă între actul de a vedea şi rezultatul acestui act) sau, dimpotrivă, situaţia unui interval între procesul actualizării şi rezultatul acestui proces, cum ar fi de exemplu construcţia unei case; casa există în potenţă atâta timp cât avem proiectul şi materiale de construcţie. Proiectul casei reprezintă potența formală, iar materialele de construcţie reprezintă potenţa materială. Construcţia casei, ca actualizare a ei, este punerea formei în materie sau, în mod invers, in-formarea materiei cu formă.

Actul construcţiei este deci o continuă structurare a potenţei materiale după principiile potenţei formale. Scopul în vederea căruia există casa, adică locuirea, este numit de catre Aristotel cauză finală (telos). Astfel, actualizarea ca joncţiune a formei cu materia este orientată înspre un scop. Din acest motiv, actul (energheia) la Aristotel se mai numeşte şi enteleheia (adică a fi în vederea unui scop).

Deci joncţiunea dintre materie şi formă este una direcţionată. În cazul actului vederii, distanţa dintre actul vederii şi scopul vederii este inexistentă. În cazul construcţiei casei însă, între actul construirii şi locuirea drept cauză finală, există o distanţă temporală, un interval (diastema). Din acest model al construirii casei dintr-o materie, în baza unui proiect, în vederea locuirii, ia naştere la Aristotel teoria quadripartită a cauzalităţii. Cauzele sunt după Aristotel de patru feluri:

1.  Cauza formală (proiectul casei)
2. Cauza materială (materialul de construcţie)
3. Cauza eficientă (constructorul)
4. Cauza finală (scopul casei)

După Aristotel, lanțul cauzal universal trebuie să aibă o limită, în sensul că nu poate fi infinit. Dacă am căuta cauzele eficiente ale fiecărui lucru, ar trebui să ne oprim undeva, pentru a nu cădea în regresus ad infinitum.

Aristotel găseşte o primă cauză eficientă a lumii: primul motor (primum movens) care le mişcă pe toate fără ca la rândul lui să fie mişcat.

El este, după sintagma aristotelică, mişcătorul nemişcat.

Natura acestui prim motor va fi prezentată de Aristotel în cartea a XII-a (λ) din Metafizica, unde este analizată problema substanţei[4]. Dacă primul tip de substanţă, aparţinând sferei sublunare, face obiectul fizicii, în timp ce al doilea (substanţa supralunară) face obiectul astronomiei, cel de-al treilea tip de substanţă invizibilă şi incoruptibilă face obiectul teologiei[5].

Cauza finală a universului ar fi binele (agathon). Astfel, universul, după Aristotel, are un punct de pornire şi un punct terminus: primul motor şi binele. Primul motor este identificat de către Aristotel cu Dumnezeu, care este intelect existent, într-o totală identitate cu sine şi care nu poate cunoaşte tranziţia de la potenţă la act.

Din acest motiv, el fiind act fără potenţă, este act pur, de unde formula tomistă de provenienţă aristotelică: Deus est actus purus. Interesantă este motivaţia pe care Aristotel o invocă atunci când construieşte această idee a actului pur. Pentru ca primul motor să fie act fără potenţă, el trebuie să actualizeze maximul de perfecțiune şi să excludă raportarea la o alteritate şi la multiplicitate, ceea ce ar fi un semn al imperfecțiunii. Or, de vreme ce primul motor este nemișcat, el nu poate fi decât perfect. Ca atare, el trebuie să fie gândire, deoarece gândirea este cea mai înaltă determinaţie care poate fi dată.

În sfârşit, pentru că este o gândire care nu se raportează la o alteritate, Aristotel conchide că este o gândire care se gândeşte numai pe ea înşăşi. Astfel, Dumnezeu este, după Aristotel, gândirea care se gândeşte pe sine ca act pur, fără potenţă.

Postulând inerenţa inteligibilului în sensibil, afirmând indirect faptul că inteligibilul nu este pur, ci are în el şi un „procent” sensibil (un soi de materie diafană, cerească), Aristotel coboară transcendentul în transcendental.

https://vasilechira.wordpress.com/category/filosofie/

__________________________
[1] Aristotel se naşte în anul 384 a.Chr.n. în orasul grecesc Stagira (Peninsula Chalcidică). Tatăl său, Nichomachos, fusese medicul lui Amyntas al II- lea, regele Macedoniei, tatăl lui Filip al II-lea, şi bunicul lui Alexandru Macedon. Copilăria şi-a petrecut-o la Stagira şi la curtea regală din Pella unde l-a cunoscut pe viitorul rege Filip al II-lea.
La vârsta de 18 ani, intră în Academia lui Platon, unde va rămâne pâna la moartea maestrului (347 a.Chr.n.). În 342 a.Chr.n. îl găsim la curtea din Pella, fiind chemat de Filip al II-lea, devenit între timp regele Macedoniei, ca să se ocupe de educaţia fiului său Alexandru, care pe atunci avea doar paisprezece ani.
În anul 335, Aristotel revine în Atena şi deschide Lykeion-ul (lat. Liceum), o scoală filosofică numită astfel după numele locului care era consacrat lui Apollo Lykeios.
După moartea lui Alexandru Macedon (323 a.Chr.n.), de teama de a nu fi persecutat pentru relaţiile sale cu curtea macedoneană, pleacă din Atena la Chalcis în Eubeea unde în 322 a.Chr.n. se stinge din viaţă din cauza unei boli de stomac.
Opera lui Aristotel este împărţită în două mari categorii: scrieri exoterice, deschise publicului larg, şi scrierile stinţifice, acroomatice (care se ascultau) destinate ucenicilor. Din prima categorie făceau parte lucrări scrise sub influenţa lui Platon: Sofistul, Banchetul, Menexen, Despre Retorică, Despre Poeţi etc. Dintre acestea au supravieţuit doar cateva fragmente.
Dintre scrierile acroomatice al căror număr se apropia de două sute s-au păstrat 47.
Corpusul aristotelic cuprinde patru grupuri de lucrări:
1. Lucrări de logică: Categoriile, Despre Interpretare, Analiticile prime, Analiticile secunde, Topică, Respingerile Sofistice.
Aceste lucrări au fost ulterior reunite sub titlul de Organon (instrument).
2. Lucrări de filosofie teoretică: Metafizica, Fizica, Despre suflet.
3. Lucrări de ştiinţă ale naturii: Istoria animalelor, Originea animalelor, Despre cer, Mecanica etc.
4. Lucrări de ştiinţe umane: Politica, Etica nicomahică, Etica eudemică, Retorica, Poetica etc. (vezi ediţia standard a corpusului aristotelic: Aristotelis Opera, ed. Academiei de Știinţe din Berlin, 5 vol., 1831-1870).

[2] Această problemă a inerenţei sau dimpotrivă a transcendenţei şi autonomiei universalului faţă de individuaţiile lui a constituit obiectul disputei universalelor din perioada scolastică.

[3] Afirmând faptul că fiinţa se ia în mai multe sensuri, atât ca individual cât şi ca universal, Aristotel generează o prima fisură între Unul şi fiinţă. Această sciziune lasă loc devenirii, temporalităţii. În virtutea unei stranii simetrii istorice, disputa dintre Aristotel şi Parmenide, purtată prin intermediul lui Platon va reînvia mai târziu în disputa dintre Kant şi Spinoza, purtată printr-un alt terţ celebru: Leibniz. Pariul kantian constă în separaţia esenţei de existenţă. În capitolul al III-lea al Dialectici trnscendentale (Idealul rațiunii pure) autorul Criticiilor scrie că existenţa nu poate fi dedusă analitic din concept, respectiv din esenţă. În opoziţie cu Kant, Spinoza afirma că la nivelul infinit absolut, existenţa nu poate fi dedusă din esenţă deoarece substanţa absolut infinită nu contine nici o negaţie.
Dacă pentru Kant existenţa avea un regim strict temporal, pentru Spinoza aceeaşi existentă avea un regim extern, respectiv infinit absolut şi nu infinit potenţial.

[4] Vezi Aristotel, Metafizica, trad. Stefan Bezdechi, ed. IRI, Bucureşti, 1998, cartea a XII-a, cap 7, 1072a-1073a, p. 474-479.

[5] Vezi lucrarea noastră Dominantele gandirii cioraniene, Ed. Universitaţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2006, p. 44-45.