La cartofi, la Heliade între Vii

de Corina Diamanta LUPU

Înainte de 1989, elevii din Republica Socialistă România făceau, din a doua jumătate a lunii septembrie şi până la sfârşitul lui octombrie, practică agricolă. Că era vorba de cartofi, ceapă, struguri sau gogoşari, pionierii şi UTC-iştii dădeau cinste patriei şi partidului, răspunzând „Prezent” la chemarea de a oferi o mână de ajutor la strânsul recoltei. Aceştia, repartizaţi în serii de câte două săptămâni, aveau şcoala altfel în silozuri, în vii sau la ferme.

În Bucureşti, renumite erau silozul de ceapă din Berceni şi cel de cartofi de la Heliade între Vii, aflat la ieşirea din Pantelimon. La Heliade între Vii am făcut şi eu cea dintâi practică agricolă, în 1981, ca elevă în clasa a noua la Şcoala Centrală din Bucureşti. Acest eveniment a rămas memorabil pentru mine datorită neobişnuitei asocieri dintre numele marelui om de cultură Ion Heliade Rădulescu şi cuvintele „între vii”. Auzeam în premieră de Heliade între Vii şi, în naivitatea mea, îmi imaginam cum umbra autorului „Sburătorului”, asemenea umbrei lui Mircea la Cozia, se plimba cu mâinile la spate printre şiruri întinse de viţă-de-vie, cugetând la creaţiile pe care le lăsase posterităţii.

Lucrurile se complicau când la cuvintele „Heliade între Vii” adăugam silozul de cartofi. Dacă umbra unui scriitor mai putea avea o oarecare corespondenţă cu fructele bahice în ceea ce privea inspiraţia la scris, era clar că barabulele pe care învăţăceii de la Şcoala Centrală urmau să le sorteze la Heliade între Vii nu sugerau nimic poetic. Prin urmare, silozul de cartofi şi Heliade între Vii îmi stârneau nelinişte, antipatie şi nedumerire prin absurditatea legăturii dintre ele.

Începând cu 15 octombrie 1981, am luat deci, timp de două săptămâni, drumul viilor din Pantelimon. Practica începea după-amiaza. Clasele a noua şi a unsprezecea intrau în şut de la ora prânzului, după clasele a zecea şi a douăsprezecea, care sortau cartofi dimineaţa.

Ca să ajung la Heliade între Vii, străbăteam Bucureştiul dintr-un capăt în celălalt, schimbând trei mijloace de transport în comun, toate aglomerate până la refuz. Deşi plecam de acasă cu o oră înainte de începerea sortatului, călătoream pe prima scară şi întârziam zilnic. La siloz, nimeni nu se apuca de sortat până nu se aduna toată formaţia. De aceea, celor care depăşeam sfertul academic, şeful cel mare de la Heliade între Vii, un tovarăş în halat albastru şi cu basc negru pe cap, ne făcea de fiecare dată morală pentru lipsa de punctualitate. După muştruluială, tovarăşul ne explica din nou la toţi, cum stă treaba cu sortarea, ne semnala greşelile pe care le făcuserăm la separat cartofii buni de cei răi şi, în final, ne ura spor la muncă.

Deşi silozul era închis, containerele cu cartofi se găseau sub cerul liber. Cartofii erau, în mare parte, stricaţi, mucegăiţi, îmbrăcaţi în crustă de pământ uscat, miroseau urât şi aveau o consistenţă puţin mai dură decât cea a meduzelor proaspăt scoase din apa mării. La sortat, înghiţeam praf şi ne umpleam din cap până-n picioare de colb. După prima zi de practică agricolă, mi-am adus mănuşi de lână şi, cu ele în mâini, despărţirea cartofilor de dat la gunoi de cei oarecum buni de aruncat în tigaie a devenit mai uşoară.

Însă acest lucru conta mai puţin, căci tovarăşul în halat albastru era mai întotdeauna greu de mulţumit, fiind aproape tot timpul cătrănit din cauza noastră, a practicanţilor, pentru că, zicea el, ba nu sortam cartofii cu simţ de răspundere, ba pierdeam vremea sporovăind unii cu alţii, ba ne apucau foamea şi setea când nu era cazul şi luam pauză de masă pe nepusă masă.

Munca o încheiam când se lăsa întunericul. Atunci, o porneam, cătinel, către casă, orbecăind înapoi spre staţie. Ne suiam în aceleaşi mijloace de transport ticsite, care se târau pe străzi slab luminate, şi încet-încet, pe măsură ce ne apropiam de centrul oraşului, mi se părea că ieşim la liman. A doua zi, cu forţe proaspete, reluam lupta cu cartofii.

Cu toate că nu durat decât două săptămâni, practica la cartofi parcă nu se mai termina. Într-una din seri, obosită şi sătulă de atâţia cartofi sortaţi, mă întorceam spre casă cu troleibuzul 79. Am găsit un loc liber, şi m-am aşezat lângă un domn în vârstă. După o staţie, acesta, dornic de vorbă, mi s-a adresat:

– De unde vii, tată?, m-a întrebat.
– Fac practică la cartofi, la Heliade între Vii, i-am răspuns.
– Departe, a zis el.
– Departe.
– Eu vin de la un prieten care a murit, a continuat domnul. Nu l-a durut o unghie până acum. Şi ieri, odată s-a arcuit şi a murit.
– Dumnezeu să-l odinească, i-am spus.

A urmat un moment de tăcere. Între timp, troleibuzul a ajuns la intersecţia străzii Lemnea cu Calea Victoriei.

– Vezi, tată, aici, la parterul blocului vechi de după restaurant…, a reluat discuţia vecinul meu, arătând cu mâna dincolo de Restaurantul Podul Mogoşoaiei, înspre capătul Căii Victoriei.
– Da, am zis eu.
– În ’44, acolo se afla o bodegă. Eram şi eu tânăr pe atunci, flăcău. Mâncam la bodega aia aproape în fiecare seară. Ce mâncare bună aveau, ce băutură… Aduceau vin de la Panciu şi ţuică de prună de la Piteşti. Mai încolo, pe strada Sevastopol era Fabrica de Pâine „Bărăganul”. Am luat într-o zi pâine de acolo. 34 de oameni eram la rând. I-am numărat. Am cumpărat pâinea şi când să plec, s-a auzit alarma. Începea bombardamentul. Am fugit să mă ascund. Strângeam pâinea în braţe şi alergam. Mi-a zis unul de la rând: „Vino, să ne ascundem aici”. Ştia el un adăpost. Am scăpat. Ceilalţi de la rând au murit toţi. N-au mai apucat să găsească o ascunzătoare.

Apoi, schimbând vorba, m-a întrebat:

– Pâine cu cartofi ai mâncat vreodată, tată?

În cele din urmă, am mâncat şi pâine cu cartofi. În 1990, am cumpărat de la Brutăria Deutschland prima pâine cu cartofi, scumpă foc, că, doar, era „specialitate”. Negreşit că nu cu cartofi de la Heliade între Vii fusese făcută pâinea aceea.

În rest, amintirea momentelor de la siloz m-a bântuit în toţi anii de liceu. Lucrul acesta mi se întâmpla mai ales când ningea. Atunci trăiam o suferinţă amestecată: puţină tristeţe, multă frustrare şi o durere nedefinită şi goală.

Bucureşti
14 octombrie 2016