de Ion PODOSU
Aurelian Spiridon
Nu, nicidecum în rândurile următoare nu va fi vorba despre povestea unui adevărat ambasador, ci, pornind de la un anumit obiect căruia i s-a atribuit acest supranume, vreau să evoc personalitatea unuia dintre cei mai iubiţi profesori pe care i-a avut şcoala clujeană mai bine de trei decenii, şi anume domnul profesor de matematică Aurelian Spiridon. De unde şi până unde servieta burduşită, ce îl însoţea permanent pe domnul profesor, a fost botezată „Ambasadorul?” Destul de simplu şi de amuzant în acelaşi timp!
În timpul liceului, am făcut matematică cu domnul Spiridon, omul bun la toate în şcoală: alcătuia orarul şcolii, realiza lozincile pentru pavoazare cu ocazia sărbătorilor de 1 mai şi 23 august (aceasta datorită talentului deosebit de a desena şi de a scrie frumos), transcria tot felul de documente ce trebuiau trimise de şcoală la forurile superioare şi, peste toate acestea, ştia să repare orice obiect mecanic sau electric, făcea lucrări de lăcătuşerie şi de tâmplărie, fără a fi capabil să refuze vreodată pe cineva.
Şi astfel, nu arareori, era solicitat de conducerea şcolii ori de vreun coleg să facă un anumit lucru, fiind nevoit să întârzie sau să lipsească de la câte o oră. În asemenea împrejurări, domnul profesor căuta pe coridor un elev din clasa la care avea ore şi îi dădea servieta când nu avea nevoie de ea. În acest fel, servieta îndesată cu cele mai felurite obiecte pentru a fi reparate (ceasuri de mână şi deşteptătoare, aparate de radio, fiare de călcat etc.) plus uneltele aferente (de la cele mai diverse şurubelniţe, până la ciocan şi bomfaier) premergea venirea profesorului sau ne anunţa absenţa acestuia, provocându-ne o explozie de bucurie, fiind noi şi la un liceu cu profil umanist. Aşa a dobândit „celebra” servietă a domnului Spiridon numele de „Ambasadorul” şi, ca în folclor, creaţia a fost anonimă şi colectivă.
Figură de o distincţie aparte, aş dori să spun aristocratică, cine nu-l cunoştea pe domnul Spiridon n-ar fi zis că are profesia pe care o avea. Distins şi curtenitor, cu părul şi ochii negri, cu un nas uşor acvilin, cu o faţă mai degrabă prelungă, de statură înaltă, domnul Spiridon apărea, în împrejurările festive, ca un dandy, fiindcă îi plăcea să se îmbrace elegant şi se impunea celorlalţi cu înfăţişarea-i aristocratică.
Fiul eminentului profesor nevăzător Alecu Spiridon, care a slujit cu abnegaţie şi vocaţie învăţământul pentru deficienţi vizuali, domnul Aurelian Spiridon crescuse în mediul acestuia, fapt care-l făcea să fie extrem de ataşat atât de şcoală şi de colegii nevăzători, cât mai ales de copiii cu asemenea deficienţe. Avea acel tact şi înţelegere pe care puţini oameni le au faţă de nevăzători şi de aceea între dumnealui şi aceştia se statuaseră raporturi privilegiate.
La şcoală sau acasă, la un pahar de votcă sau de rom, domnul Aurel (cum îi spuneau colegii, dar şi mulţi dintre elevi) manifesta aceeaşi solicitudine, aceeaşi neputinţă de a te refuza, de a nu te ajuta din toată inima. Era o persoană echilibrată până în momentul în care îl scotea cineva din sărite. Atunci se manifesta cu o anumită impulsivitate, nespecifică însă, reacţiile sale mai mult sau mai puţin vehemente producându-ţi uneori chiar un zâmbet când auzeai ameninţarea că ai putea fi aruncat pe fereastră.
Se afla foarte adesea în mijlocul elevilor, fie atunci când mergeam toamna sau primăvara în excursii la Făget şi la Hoia, fie în duminicile când era de serviciu pe şcoală, încingând nenumărate şi aprige partide de şah.
Dotat cu o inteligenţă practică deosebită şi având alese disponibilităţi sufleteşti – generozitate şi nobleţe, ataşament şi dăruire – domnul profesor Aurelian Spiridon rămâne o vie şi nepieritoare amintire pentru cei ce l-au cunoscut şi l-au iubit. Iar noi, foştii săi elevi, aşteptăm parcă în fiecare clipă să auzim strigătul de bucurie: „Vine Ambasadorul”.
e-Bibliotheca septentrionalis 