ION BLĂJAN – o personalitate a lumii nevăzătorilor

de Ion PODOSU

ion-blajan

Ion Blăjan

Anul de graţie 2011 înscrie în calendar o dată semnificativă din biografia unui reprezentant al lumii nevăzătorilor (foarte cunoscut într-o anumită perioadă), şi anume: Ion Blăjan (1911-1975). Aniversăm, în acest an, centenarul naşterii unei personalităţi polivalente, autor al cărţii autobiografice „Omul cu ochelari negri”, interpret valoros cu vocea, cu fluierul şi vioara al folclorului din Ţara Secaşelor, pe care l-a înmănuncheat într-o culegere, publicată postum (2004) de profesorul Ioan Popa, îngrijitorul şi prefaţatorul ediţiei, sub titlul „Pe drumul cântecului”. Cu ocazia acestei rotunde aniversări, ne-am gândit (noi: subsemnatul, Asociaţia Nevăzătorilor din România şi Editura Limes) să readucem în actualitate personalitatea lui Ion Blăjan și, mai cu seamă, „romanul său, dispărut sau greu de găsit în bibliotecile publice, ale Asociaţiei Nevăzătorilor sau în cele personale, în ciuda tirajelor substanţiale în care a fost publicat (prima ediţie, 1966, în zece mii de exemplare, iar a doua ediţie, 1970, în cincisprezece mii de exemplare).

Ion Blăjan s-a născut la 28 februarie 1911 în satul Roşia de Secaş, judeţul Alba, un sat ardelenesc tipic începutului de secol al XX-lea. Era un sat în care voia bună şi bucuria de la joc sau din şezători se împleteau cu nevoile şi jalea înmormântărilor sau plecărilor „la bătaie”, toate acestea reflectate în cântecele de joc ori în doinele, preluate de la mătuşile Anica şi a lui Brânzei, surorile mamei.

Ion este al doilea copil din cei cinci pe care i-au avut Maria şi Niculae Blăjan. Primii paşi în cunoaşterea universului casnic sunt făcuţi cu multă ezitare şi nerăbdătoare agitaţie, din partea copilului, dar cu nespusă îngrijorare, înţelegere şi răbdare, din partea părinţiilor. Rând pe rând, în curgerea anotimpurilor, copilul îşi extinde universul cunoaşterii: curtea, grădina, vecinii. Uliţa, cu jocurile copiilor, îi pare, după poartă, ca o taină mare „plămădită de mine în gând, în dosul porţii noastre, zile în şir”, care se destramă o dată cu luarea ei în primire, ajutat când de Ana, sora mai mare, când de prietenul nedespărţit, Iovu. O etapă la fel de complicată şi de importantă în viaţa micului Blăjan o constituie formarea deprinderilor de a mânca, de a se îmbrăca şi încălţa singur, proces în care atât de răbdătoarea să mamă deţine rolul principal, în timp ce tatăl îl iniţiază în cunoaşterea mediului înconjurător (acareturile, animalele, uneltele folosite în gospodărie) şi chiar îl duce cu el la arat.

ion-blajan_omul-cu-ochelari-negriIată cum prezintă autorul-narator procesul de percepere şi reprezentare a lumii înconjurătoare: „Toate cunoştinţele mele erau rezultatul intuirii lor pe concret cu ajutorul simţurilor sănătoase. Casa, curtea, uliţa mi-au intrat în conştiinţă prin tălpi, prin vârful degetelor, prin urechi, nări. Vieţuitoarele tot aşa”. La vârsta de opt ani, când trebuia să plece la şcoala din Cluj, Ion se confruntă dramatic cu problema vederii, fiindcă nu putea să înţeleagă cum cei din jurul lui văd „cu ochii”, şi nu „cu mâinile”, cum încerca să-i explice mama sa, răspunzându-i la întrebarea pusă de el.
„Cum vezi? Tu vezi pe dibuite, pe pipăite. Întinzi mâinile înainte şi dai de lucrurile care îţi stau în cale, le prinzi şi le ocoleşti”.

Tot ea încearcă să-i explice că el „vede” cu celelalte simţuri valide. De-abia acum înţelege că ochii sunt organul vederii, pe care el nu-i poate folosi.

Episodul plecării lui Ion la şcoala pentru nevăzători din Cluj pare desprins din „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă, când Nică pleacă la Socola pentru continuarea şcolii, prin sentimentele de mare tristeţe pe care le resimte, despărţindu-se de satul natal. Totodată, acest fel de trăiri sunt comune multora dintre copiii cu deficienţe de vedere, care trebuie să plece din casa părintească la o vârstă fragedă, pentru a fi şcolarizaţi într-o şcoală specială, situată la distanţe mai mari sau mai mici. Aceşti copii cunosc un puternic sentiment de înstrăinare, de îndepărtare de tot ce i-a înconjurat şi le-a fost drag (casa cu obiectele din ea, curtea cu păsările şi animalele ei, grădina cu florile şi pomii şi, nu în ultimul rând, familia, mângâierile şi vorbele bune ale părinţilor, surorilor şi ale tovarăşilor de joacă).

Întâmplările şi năzdrăvăniile copilăriei deţin ponderea în desfăşurarea naraţiunii, ele fiind retrăite aievea, nelipsind umorul şi duioşia, vibraţia evocării. Ne sunt aduse în faţa ochilor figuri luminoase ale învăţământului românesc pentru nevăzători, învăţători şi profesori, în frunte cu directorul George Halarevici şi soţia sa Matilda, Alecu Spiridon, I. Perju, Al. Ionescu Butaş, Florica Sandu şi mulţi alţii, oameni dedicaţi profesiei, dar şi copiilor cu deficienţe de vedere. Tuturor acestora autorul le aduce un pios omagiu şi sentimentele sale de recunoştinţă pentru devotamentul lor, pentru capacitatea lor de a-i face pe copii să înţeleagă cele mai complexe fenomene şi procese (vezi lecţia cu vasele comunicante, predată de profesoara Florica Sandu).

Firul epic se împleteşte cu traiectoria vieţii autorului-narator. După terminarea şcolii de la Cluj, îl aflăm ucenic la atelierul de împletituri din cadrul sordidului azil pentru orbi din Timişoara, peregrinând zadarnic pe la autorităţile bisericeşti din Blaj, pentru a obţine un post de cantor, apoi, cu ajutorul unor oameni de bine (pantofarul Aron sau avocatul Cristea), reuşeşte să-şi facă un rost la Blaj, dobândind notorietate ca interpret de folclor şi cantor la catedrală. De asemenea, reuşeşte să-şi deschidă un atelier de perii, iar după 1948, revine la Cluj, ca tipograf, la şcoala unde învăţase cu mulţi ani în urmă. În ultimele două decenii de viaţă, Ion Blăjan face numeroase înregistrări la Radio şi la Institutul de Folclor, valorificând bogăţia şi varietatea folclorului din zona natală.

Se stinge din viaţă la 5 aprilie 1975, personalitatea sa rămânând ca un model de voinţă şi tenacitate, de curaj şi abnegaţie în depăşirea atâtor obstacole şi prejudecăţi pe care nevăzătorii de ieri şi de azi le întâmpină.

Portretul fizic a lui Ion Blăjan îl regăsim în prefaţa culegerii de folclor, „Pe drumul cântecului”, pe care a realizat-o Ioan Popa, consătean al autorului.
„Vară de vară […], pe uliţele satului apărea un om cu baston alb şi ochelari negri, mic de statură şi îndesat, totdeauna îngrijit şi ordonat”.

Este pus în evidenţă apoi modul cum se relaţiona cu consătenii, considerându-se ca parte integrantă din comunitatea în care se născuse.
„Lumea îl cunoştea, că, doar, cu cei mai mari ori mai în vârstă copilărise odinioară. Şi nu puţini erau cei ce încercau să vadă dacă mai sunt recunoscuţi. Se apropiau de el şi îi dădeau bineţe, strângându-i mâna. Şi nu mică le era mirarea când Ion Blăjan, nevăzătorul, îi vedea, rostindu-le fără greutate numele şi întrebându-i obişnuit, la rându-i, de sănătate, casă şi celelalte.” (I. Popa, op. cit.)

În mai multe situaţii, autorul „Omului cu ochelari negri” ne oferă adevărate „lecţii” de psihologie, explicându-i competent unei domnişoare despre rolul compensator al simţurilor neafectate în cazul nevăzătorilor: „Orbii se folosesc de simţurile sănătoase. Auzul, spre exemplu, capătă funcţii în plus, cea de orientare în timp şi spaţiu dă conţinut întâmplărilor. […] Sunetele ne spun şi ce anume se întâmplă, mergând până la nuanţe, sesizăm din vorbe mânia, supărarea, bucuria, chiar când ele sunt ascunse”.

Relatând despre participarea lui pe la „bacanalele” tinerilor blăjeni, autorul o face cu naturaleţe, firesc şi cu o doză de umor sentenţios: „Dar urmează să se ştie că şi un orb are toate virtuţile şi toate slăbiciunile omeneşti şi că nu trebuie pus nici mai sus, nici mai jos decât semenii săi.”

Referitor la geneza acestui „roman autobiografic”, avem o mărturisire impresionantă a poetului Ion Brad, pe care o face într-o scrisoare adresată profesoarei Monica Anton, publicată în volumul „Blajul nostru cel de toate zilele”, editura Pegassus Press, 2004:
„A scris-o, ca să zic aşa, sub îndrumarea mea săptămânală. Venise (I. Blăjan) la Bucureşti şi locuia la un unchi al său, profesor de română, Sava, dacă nu mă înşeală memoria. Ion Blăjan dicta – el nu putea scrie decât în alfabetul braille – Sava scria şi transcria, apoi, săptămânal, veneau la mine, citeam şi hotăram împreună ce rezistă şi ce este caduc, mai ales ca stil, mergând tot aşa mai departe, din capitol în capitol, între timp, i-am aranjat imprimări la Radio, la Institutul de Folclor, apoi, după apariţia cărţii (este vorba despre ediţia a doua), l-am prezentat şi la televizor, în toate ipostazele personalităţii sale.”

Cititorii acestei noi ediţii (reprodusă după cea din 1966) a „Omului cu ochelari negri” vor cunoaşte toate avatarurile – parafrazându-l pe marele istoric Nicolae Iorga – unei vieţi aşa cum a fost, prezentată într-o viziune de o rară simplitate şi acurateţe a stilului, calităţi ce vor produce o vie emoţie şi un real interes faţă de un univers uman atât de puţin cunoscut de oamenii obişnuiţi şi puţin investigat de artişti sau oameni de ştiinţă.

08.03.2011

(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 21-25.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: