ALEXANDRU IVASIUC – un prinţ al ideii

de Ion PODOSU

alexandru-ivasiuc

Alexandru Ivasiuc

Afirmaţia noastră, ca şi a celorlalţi cititori asidui şi avizaţi ai cărţilor imprimate pe bandă magnetică, privind activitatea competentă şi responsabilă a studioului de înregistrări a dobândit un nou şi peremptoriu argument prin recenta imprimare a romanului „Racul” (apărut la Editura Albatros, în 1976) şi a volumului de povestiri „Corn de vânătoare” (Editura Dacia, 1972), semnate de Alexandru Ivasiuc, precum şi a articolelor despre scriitor, publicate în volumul „Nouă pentru eternitate”, dedicat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti celor dispăruţi în tragicul seism din 4 martie 1977. Precizând că sunt incluse şi numeroase mărturisiri ale lui Al. Ivasiuc, referitoare mai ales la concepţia sa artistică, este remarcabil faptul că avem la dispoziţie cea mai însemnată parte a operei beletristice, anul trecut imprimându-se romanul „Interval” şi tipărindu-se în braille „Cunoaştere de noapte”. Rămâne a fi înregistrat sau tipărit romanul de debut „Vestibul” şi „Iluminări”, lucru ce va fi probabil luat în consideraţie de resortul cultural.

Alexandru Ivasiuc s-a născut Ia 12 iulie 1933, la Sighetu Marmaţiei, fiind nevoit de timpuriu să-şi părăsească meleagurile natale, pe care însă le-a purtat adânc întipărite în inimă şi în cuget. Venit la Bucureşti, după terminarea liceului, urmează între 1951-1956 studii de filosofie şi medicină, pe care însă nu le termină. În ciuda acestui fapt, Ivasiuc, schimbând mai multe profesiuni, citeşte mult şi învaţă câteva limbi străine, fiind atras îndeosebi de filosofie, istorie şi politică. Deşi, după cum mărturiseşte el însuşi, în adolescenţă creionase unele încercări nebuloase, de filosofie, în câmpul creaţiei literare se manifestă târziu, debutând cu o schiţă în „Gazeta literară” din 9 iulie 1964, publicând apoi diverse articole şi eseuri despre literatura română şi străină. Editorial, debutează în 1967 cu romanul „Vestibul”, care îi aduce Premiul Uniunii Scriitorilor. De acum înainte, va publica anual câte o carte şi chiar două, remarcându-se şi în domeniul esteticii, cu volumele „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974). O dată cu creşterea popularităţii cărţilor sale, se afirmă tot mai pregnant şi personalitatea omului Ivasiuc, deţinând funcţii importante în viaţa culturală: director al Editurii Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor şi director al Casei de filme nr. 1. Creaţia sa literară, deşi receptată uneori controversat, se impune şi este încununată cu mai multe premii ale instituţiilor de cultură. Fâlfâirea lugubră a aripilor morţii îl surprinde pe scriitor pe stradă, în apropierea cofetăriei Scala, în seara terifiantei zile de 4 martie, ducând în neant, dar nu şi în uitare, fiinţa celui ce rămâne ca unul dintre cei mai originali reprezentanţi ai prozei din deceniile al şaptelea şi al optulea.

Alexandru Ivasiuc avea o personalitate pregnantă, stăpânită de o curiozitate vie, de o imaginaţie efervescentă, înzestrată cu o nebănuită putere de muncă, dar, mai presus de toate – aşa cum afirmă contemporanii –, poseda o inteligenţă uluitoare, funcţionând „asemenea unei maşini de produs idei”, tot ceea ce gândise stând sub semnul ideologicului, în sensul nobil al cuvântului. După cum îl caracterizează Nicolae Manolescu în „Prefaţa devenită necrolog”, în volumul omagial amintit, Ivasiuc era „temperamental, impulsiv, renunţând uşor la ceea ce părea că îl preocupă până la obsesie, sărind de la una la alta, începând câte patru-cinci cărţi deodată”, dar rămânea constant în acele lucruri „ce alcătuiau fondul major al spiritualităţii sale”. Cu alte cuvinte, era constant în ideile sale estetice, pe care le susţine atât teoretic (prin luări de poziţie), cât mai ales în practica scrisului, el autodefinindu-se ca un „adept al romanului politic”. Referitor la concepţia sa despre proză, scriitorul afirmă că aceasta este „ca o întrebare constructivă aruncată lumii, pentru care orice modalităţi sunt bune, dacă sunt adecvate facerii sensibile şi acute a problemei înscrise”, subliniind. că indiferent de canoane, ceea ce este esenţial este ideea şi forţa acesteia de penetraţie. De asemenea, el susţine că concepţia sa se fundamentează şi pe obsesia sa în legătură cu mecanismul puterii, ceea ce, în cărţile de început, a căutat să demonstreze, iar apoi să reflecte. În conturarea crezului său artistic, sunt elocvente şi opiniile sale despre funcţia şi finalitatea artei, care trebuie să rămână „artă autentică, adevărată, cu toate aporiile şi laturile ei dialectice. Altfel ea nu poate să pătrundă acolo unde numai ea ajunge, în zonele mai profunde ale conştiinţei”. Vorbind despre curajul scriitorului, Ivasiuc relevă că acesta nu trebuie să se confunde cu creaţia sa, deoarece opera şi autorul merg împreună doar până la un punct, de unde se despart, adăugând totodată că arta are un caracter ofensiv, vizionar, comprehensiv şi cuprinzător, puterea ei constând în subtilitate, ca atribut esenţial ce o defineşte.

Aşadar, promovând asemenea idei estetice ce şi-au găsit o deplină concretizare în romanele sale, el se relevă ca un inovator al prozei, deopotrivă în substanţă şi în structură, ceea ce N. Manolescu consideră ca fiind „europenismul lui, caracterizat printr-o filosofie necesară a transformării lumii şi o morală a adaptării la nou, şi nu prin conformism, ci prin dobândirea activă a dreptului la nou”.

Atât prin formaţie, cât şi prin problematica intelectualistă a operei, Al. Ivasiuc se situează în descendenţa familiei de prozatori interbelici – ilustrată de Camil Petrescu, M. Sebastian, Anton Holban şi Octav Şuluţiu – adepţi ai ideilor pure, această din urmă latură nefiindu-i congeneră autorului „Păsărilor”, care este promotorul ideilor concrete. Astfel, traiectoria prozei sale evoluează de la romanele de început („Vestibul”, „Interval” şi „Cunoaştere de noapte”), ce vădesc un pronunţat caracter eseistic şi o acută doză de reflexivitate, spre epicizare, spre surprinderea realului, dar tot dintr-o perspectivă subiectivă, adică a reflectării acestuia în conştiinţa personajelor. Romanele sale sunt ca nişte exerciţii de luciditate, în care compoziţia, personajele, episoadele epice sunt subordonate unei teze, unei ecuaţii sociale sau politice, a cărei soluţie se evidenţiază foarte greu, prin procesul de iluminare. Tema dominantă a creaţiei sale rămâne, în mod constant, politica cu toate implicaţiile sale, îndeosebi mecanismul puterii, atingând maxima esenţializare în ultimul său roman, „Racul”.

Cum se observă aproape în mai toate romanele sale, firul epic al naraţiunii are o mai mică pondere în economia cărţii, scriitorul fiind preocupat de ideile ce le propune spre dezbatere, în speţă, în „Racul”, el încearcă să demonstreze mecanismul puterii, să reliefeze principiul general valabil al acestei acţiuni. Don Athanasios, un grec de sorginte obscură, devenit mare industriaş şi om de afaceri într-o ţară din America Latină, are pretenţii de redutabil tehnocrat, fapt care îl determină să organizeze un complot, o lovitură de stat, al cărei ţel este instaurarea unei terori nemaipomenite în ţară, ce viza atât opoziţia, cât şi pe oamenii nevinovaţi, aceasta în numele ideii că nu individul contează, ci persoana. în fond, acest om „cu cap de pasăre” este mistuit de fascinaţia puterii, renunţând la orice pentru a fi în posesia ei, după cum atât de elocvent îl caracterizează soţia sa, Isabela.

Pentru a-şi escamota intenţiile şi pentru a acoperi atrocea vărsare de sânge pe care o pune la cale, Athanasios îl propune ca preşedinte al guvernului pe don Fernando de Barboa, descendent din conchistadori şi cu un trecut în care fusese implicat într-o mişcare revoluţionară, dar care acum este recunoscut pentru vederile sale liberale, urmând să acţioneze ca factor moderator al grupării extremiste ce avea să acapareze puterea. Acest om de paie, don Fernando, avea să devină, cum va observa cu luciditate, mai târziu, Miguel: „marele preot şi faraonul piramidelor de cuvinte ca să nu se ştie că este prizonierul castei celor iniţiaţi, singurii care vor avea acces, nu la vorbe, ci la cruzimea faptelor, a intereselor şi a bogăţiilor”.

Miguel, personajul central al cărţii, este şi el un fost revoluţionar de stânga, care, prin intermediul Isabelei (al cărei amant devenise), deţine funcţia de secretar particular al lui Don Athanasios. După cum se autocaracterizează, el este un tânăr neliniştit, orgolios, fascinat de putere, „dar nu lipsit de generozitate şi putinţa de sacrificiu”, care, în momentul organizării carnajului, intră într-o acută criză de conştiinţă, caracteristică ce constituie pentru majoritatea personajelor lui Ivasiuc punctul de declanşare a conflictelor interioare, al dilemelor mai mult sau mai puţin solubile. Oscilând între setea devoratoare de putere şi oroarea terorii la care urma să participe ca unul dintre elementele active, Miguel încearcă să-i convingă pe foştii săi prieteni de stânga de iminenţa pericolului ce îi aşteaptă, fără însă a fi crezut. Măcinat de tribulaţii, merge la cine ştie că îi va acorda credit, adică la terorista de origine arabă Tahereh Safar, căreia i se destăinuie numai în ultimele clipe de dinaintea declanşării măcelului. Încearcă să fugă cu aceasta, dar este prins şi arestat, fiind salvat de la moarte prin intervenţia extremă a lui Tahereh şi, o dată scăpat, el o abandonează, evoluând rapid în criza pierderii identităţii, a transformării sale într-un automat înrolat în monstruoasa acţiune a lui Athanasios. Acesta îi prevăzuse oarecum reacţiile şi se exprimă astfel, prin intermediul comandantului jandarmeriei, despre Miguel: „Conştiinţa trebuie să apară ca să dispară. Oamenii de mare calibru trebuiesc iniţiaţi personal în tainele fricii”. Acesta este, de fapt, ţelul suprem al acţiunii sale.

Miguel încearcă să se integreze lumii noi, pe care o gândeşte ca pe o „lume inversată dintr-o oglindă în care vom locui virtual” şi în care el îşi propune să proclame victoria semnificantului asupra semnificatului, cuvintele urmând să prolifereze monstruos, devenind monumente şi edificii verbale.

Vizitând piaţa oraşului, abandonată și presărată de cadavre, Miguel întâlneşte un rac, având revelaţia că lumea creată de don Athanasios se va metamorfoza, înveşmântându-se în crusta dură şi opacă a acestei creaturi inferioare, ceea ce îl împinge spre ţipătul de alarmă al sirenelor fabricilor şi, depăşind rândurile soldaţilor ce se îndreptau într-acolo, este împuşcat accidental. În această moarte întâmplătoare a eroului sunt sugerate de criticul N. Manolescu alte două constante ale prozei lui Ivasiuc: obsesia factorului aleatoriu şi convertirea factorului natural în istoric.

De asemenea, în acest ultim roman este detectabilă ideea filosofică a raportului dintre necesitate şi libertate, generatoare a numeroase interogaţii şi dileme, ce fac din personajele sale nişte introvertiţi greu accesibili.

Deşi Al. Ivasiuc nu are acea vocaţie, prin excelenţă, a epicului, a vioiciunii dialogurilor sau a relatărilor captivante, viaţa interioară a eroilor săi, observaţia psihologică profundă şi disociativă, abordarea incitantă a unor probleme de strictă actualitate, toate acestea conferă prozei sale atributele unei creaţii viabile. Şi astfel, prin opera sa, el ne călăuzeşte ca un nemuritor prinţ pe labirinticele cărări din imperiul ideii.

„Viața nouă”, nr. 4, 1987, p. 19-21
(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 9-14.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: