Momente din istoricul Şcolii Speciale pentru Nevăzători din Cluj

liceul-pt-deficienti-de-vedere-cluj-napoca

de Ion PODOSU

Dacă înfiinţarea şi prima fază de dezvoltare a Şcolii Speciale pentru Nevăzători din Cluj au fost înfăţişate în articolul domnului profesor Katona Lajos cu o neobişnuită acribie arhivistică, în prezentarea ce urmează vom puncta doar momentele semnificative ale evoluţiei acesteia, ca şi unele acte normative care au contribuit, în mai mare sau mai mică măsură, la devenirea ei, dar, mai ales, la orientarea profesională a absolvenţilor acestei instituţii. Pentru a urmări drumul parcurs de această şcoală, drum marcat de cotituri ascendente şi descendente, trebuie să privim lucrurile dintr-o perspectivă deterministă, căci evenimentele social-politice o impun.

Deşi funcţionează în condiţii dificile la Sâncrai, în anul 1923 este înfiinţată pe lângă această şcoală o tipografie, dotată cu aparatura modernă pentru acele timpuri, ceea ce va contribui substanţial la dezvoltarea procesului de învăţământ. Tot în acest an, în şcoală vor fi instruiţi numai băieţi, pierzându-şi astfel caracterul mixt avut înainte.

O nouă cotitură în procesul instructiv-educativ se produce în anul 1927 când pregătirea şcolară generală se realizează în 7 ani, fiind completată cu trei ani de profesionalizare, profil ce se menţine până în anul 1951, cu excepţia perioadei 1940-1945.

E de remarcat faptul că între anii 1921-1927 Universitatea din Cluj organizează cursuri speciale pentru pregătirea profesorilor medico-pedagogici, care urmau să predea în şcolile pentru deficienţi senzoriali. În acest mod şi Şcoala Specială pentru Nevăzători va beneficia de cadre didactice tinere, bine pregătite, dar şi implicate în viaţa şi problemele nevăzătorilor. Ele vor desfăşura o activitate laborioasă, fiind preocupate de confecţionarea materialelor didactice specifice precum şi de transcrierea manuală a cărţilor braille, evidenţiindu-se: Matilda Halarevici, Alecu Spiridon şi Florica Sandu.

După cum relevam la început, în perioada interbelică sunt emise câteva acte normative referitoare la dezvoltarea bazei materiale a şcolii şi, deopotrivă, la pregătirea profesională a elevilor acesteia. Astfel, în 1931 Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale alocă şcolii 30.000 lei pentru dezvoltare şi elaborează, în acelaşi an, un regulament pentru organizarea şi funcţionarea atelierelor de pe lângă unităţile aflate în subordinea sa. În acelaşi sens, în 1936 apare „Legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor”, în care se fac precizări cu privire la calificarea absolvenţilor şcolilor pentru nevăzători.

Cadrele didactice ale acestei şcoli nu sunt preocupate numai de continua perfecţionare a procesului instructiv-educativ, ci şi de perspectivele de muncă şi de viaţă ale absolvenţilor (destul de grele în acele vremuri), ceea ce le determină ca, la 10 ianuarie 1935, să propună ministerului tutelar o schiţă de organizare a întregii vieţi a nevăzătorilor din ţara noastră.

Consecinţele nefastului Dictat de la Viena se repercutează negativ şi asupra şcolii clujene, o parte din profesori refugiindu-se în teritoriul liber, iar un număr restrâns de elevi e transferat la Aşezământul pentru ocrotirea orbilor din Timişoara. Practic, instituţia se destramă, inventarul ei fiind evacuat cu mari pierderi şi ceea ce a rămas nu a mai putut fi recuperat. Localul şcolii este acaparat de diferitele instituţii pentru reabilitarea invalizilor de război, iar puţinii copii rămaşi sunt mutaţi într-o clădire mică de pe actualul Bulevard 22 Decembrie (fost Lenin).

Între 1945-1949 Şcoala Specială pentru Nevăzători coexista cu Centrul pentru Reeducarea Militarilor Orbi de Război, reluându-şi treptat activitatea în condiţii destul de grele. Din 1949, învăţământul special pentru nevăzători cunoaşte o nouă treaptă în dezvoltarea sa, prin înfiinţarea unei grădiniţe la Săftica, lângă Bucureşti, integrată din februarie 1950 şcolii din Cluj, care, de acum, trece printr-o curbă ascendentă a existenţei sale. Profilul şcolii se schimbă din nou în 1951, prin trecerea ei la Ministerul Învăţământului, prin eliminarea celor trei ani de pregătire profesională, procesul de învăţământ pentru nevăzători identificându-se cu cel din şcolile de masă.

Traiectoria învăţământului pentru nevăzători din ţara noastră atinge punctul său culminant tot la Cluj, unde, în 1958, este înfiinţat un liceu mixt, ce avea să deschidă perspective noi în devenirea spirituală a tinerilor nevăzători. Prin aceasta, nu numai că se lărgeşte considerabil orizontul de cunoaştere al elevilor pregătiţi în această şcoală, dar sunt diversificate şi opţiunile profesionale, îndeosebi în domeniul masajului şi al telefoniei, ca şi posibilitatea unui număr sporit de absolvenţi de liceu de a-şi continua studiile în învăţământul superior, posibilitate curmată însă prin anii ’80 de o circulară-fantomă care interzicea accesul nevăzătorilor în acest tip de învăţământ. De altfel, şi Liceul Special pentru Nevăzători din Cluj trece prin avatarurile „epocii-lumină”, căci din 1977 devine liceu sanitar, având o dublă subordonare, faţă de Ministerul Muncii şi cel al Învăţământului, ceea ce atrage neconcordanţe în conducerea şi organizarea activităţii şcolare, iar in 1983, se produce desfiinţarea, prin repartizarea băieţilor la liceul din Bucureşti şi a fetelor la Arad, unde acum ia fiinţă o asemenea formă de învăţământ, şi aceasta în condiţii cu totul improprii. Radierea liceului din Cluj de pe harta învăţământului pentru nevăzători s-a produs (ironia sorţii!) tocmai în anul jubiliar al existenţei sale: un sfert de veac de la întemeiere. Evenimentul a stârnit o profundă consternare în rândul numeroaselor promoţii de absolvenţi, dar nu s-a putut face nimic în acest an, când, o dată cu aniversarea celor nouă decenii de viaţă a şcolii clujene, a fost posibilă reînnodarea tradiţiei învăţământului liceal teoretic pentru nevăzători. Credem că nu e superfluu să spunem că între acest liceu şi elevii săi s-a creat o puternică şi nuanţată legătură afectivă şi, în covârşitoarea lor majoritate, îşi amintesc cu o indicibilă nostalgie de anii cei frumoşi de aici, de dascălii fără pereche pe care i-au avut, de atmosfera de emulaţie culturală, concretizată între anii 1970-1976 prin apariţia unicei reviste şcolare în braille, „Lumina”, unde şi-au făcut debutul viitorii poeţi ai generaţiei noastre: Radu Sergiu Ruba şi Ana Hompot. Dar amintirile ne fură, şi spaţiul tipografic îşi arogă dreptul de limitare…

Trebuie menţionat că, din 1966, în cadrul acestei şcoli se constituie secţia pentru ambliopi, numărul elevilor cu această deficienţă crescând necontenit, aşa încât, actualmente îl depăşeşte pe cel al nevăzătorilor, fapt care impune cu stringenţă construirea unui nou local de şcoală, mai adecvat şi în conformitate cu standardele internaţionale vizând acest tip de deficienţă. Tendinţele occidentale în instruirea şi educarea deficienţilor vizuali sunt orientate spre clase şi chiar unităţi şcolare cu un număr tot mai restrâns de copii, ceea ce asigură eficacitatea procesului de învăţământ, dar şi pregătirea pentru viaţă, pentru integrarea normală în societate.

În prezent, Liceul pentru deficienţi vizuali Cluj – cum dorim să fie noua denumire a şcolii – are un efectiv de 271 de elevi (de la grădiniţă până la anul I de liceu), 66 de cadre didactice, reprezentând toate specialităţile şi categoriile necesare învăţământului pentru nevăzători şi ambliopi, precum şi un personal auxiliar, administrativ şi de serviciu de aproximativ 40 de persoane. Dacă sub acest aspect ne putem declara mulţumiţi, în schimb problema spaţiului rămâne vitală şi mai sunt multe de completat în privinţa bazei materiale şi, mai ales, a unei aparaturi tiflotehnice moderne, indispensabilă unei optime desfăşurări a procesului instructiv-educativ.

Circumscriindu-se actualei situaţii a învăţământului românesc, învăţământul special pentru deficienţi vizuali nu şi-a putut încă defini coordonatele de viitor. Considerăm că, prin seminarul internaţional desfăşurat la Cluj între 27-28.10.1990, să se fi produs impulsul necesar spre clarificarea perspectivelor acestui învăţământ, îmbogăţindu-ne şi înnoindu-ne viziunea asupra întregii problematici a nevăzătorilor şi că aceasta se va reflecta pozitiv în anii următori, cu condiţia să găsim echilibrul necesar între „specificul naţional” şi modelele occidentale. Sau, parafrazându-l pe inegalabilul om de cultură Titu Maiorescu, să nu adoptăm forme fără fond!

NOTĂ: Datele referitoare la evoluţia Şcolii Speciale pentru Nevăzători din Cluj de până la 1975 au fost extrase din „Cuvântarea festivă” rostită de domnul Roman Dănilă cu prilejul aniversării a 75 de ani de la înfiinţarea ei, cuvântare publicată în revista şcolară „Lumina”, nr. 1 din 1976.

„Litera noastră”, nr. 1 (80), 1991, p. 5-6.

(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 119-123.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: