Muzica unui vis împlinit

maria-maris

Interviu cu MARIA MARIŞ,
profesoară la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca

consemnat de Liliana MOLDOVAN

Atunci când am ascultat-o pentru prima oară pe Maria Mariş cântând, pe o scenă din Dej, timpul s-a oprit în loc, iar îngerii parcă au încetat să mai bată din aripi. Cu o uşoară emoţie în voce, Maria a surprins publicul interpretând două cântece de muzică folk oferite celor prezenţi cu bucurie şi căldură.
Evenimentul la care mă refer s-a desfăşurat în 16 septembrie 2016, pe „Terasa Weekend” din această localitate, a fost organizat de Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România şi a strâns laolaltă o suită de interpreţi de muzică folk, cantoautori şi poeţi, care şi-au pus talentul în sprijinul unei cauze nobile, aceea de susţinere financiară a persoanelor cu dizabilităţi.
În timp ce îi admiram vocea şi măiestria cu care cânta la chitară, mi-am format convingerea că Maria Mariş trebuie să fi studiat muzica şi, cu siguranţă, este profesoară de muzică la liceul pentru elevii cu deficienţe de vedere. Între timp, am aflat că, într-adevăr, doamna Maria Mariş este o profesoară (gradul didactic I) care predă la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca, dar nu predă muzica, ci limba şi literatura română şi limba franceză.
E bine să reţinem că afinitatea pentru interpretare şi talentul muzical i-au fost răsplătite prin acordarea unor diplome la diferite concursuri muzicale.

Cum a început cariera dumneavoastră pedagogică şi care au fost cele mai mari provocări ale muncii de la catedră?

Pot spune că încă de mic copil mi-am dorit să fiu profesoară. De aceea, când mă întâlneam cu copiii din vecini sau când mă jucam de una singură, preferam să mă joc de-a şcoala. Chiar şi singură fiind, adunam tot felul de obiecte de prin casă, le atribuiam roluri de copii şi începeam să le citesc poveşti sau să fac cu ei ore de aritmetică. Când am fost la rândul meu elevă, îmi plăcea să-i ajut pe colegii mei care se descurcau mai greu la învăţătură. După terminarea liceului, m-am decis să urmez Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, Secţia română-franceză. Şi chiar din perioada studenţiei, în timpul cât am făcut practică la clasă, am avut revelaţia că sunt pe un drum bun, că nu mi-am ales greşit cariera. În anul 1999 am absolvit facultatea şi m-am angajat prin concurs ca profesor la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca, unde lucrez şi în momentul de faţă. Venind de pe băncile facultăţii, am păşit în această şcoală cu sfiiciune, întrucât aveam onoarea şi bucuria să lucrez la aceeaşi instituţie în care am fost şi elevă. Dar am intrat la locul de muncă şi cu multe idealuri şi dorinţe de schimbare, întrucât eram conştientă că în învăţământul românesc există mult loc pentru mai bine. Mi-am dat seama însă, încă din primele ore la clasă, că lucrurile nu erau chiar aşa cum le visasem eu în copilărie sau în timpul studenţiei, că nu voi avea de-a face întotdeauna cu copii cuminţi, ascultători şi silitori, că fiecare copil ascunde în spatele lui o poveste de viaţă care îi determină anumite reacţii şi comportamente. În plus, în primii ani de carieră am lucrat ca profesor preparator, având rolul de a-i ajuta pe copiii cu dificultăţi de învăţare să ajungă la nivelul clasei din care făceau parte. Astfel, nu aveam cum să-i aduc pe elevi la performanţe foarte mari, de exemplu să-i motivez să participe la concursuri şi olimpiade şcolare. Nu în ultimul rând, aveam tendinţa, pe care cred eu că mulţi debutanţi o au fără să-şi dea seama, să-i abordez pe copii la clasă la un nivel mult prea ridicat, fiind obişnuită cu felul în care se predau cursurile la facultate. Aşadar, am fost provocată să-mi adaptez limbajul şi metodele folosite la nivelul intelectual al elevilor şi am învăţat că trebuie să fiu disponibilă pentru comunicare, să ştiu să-i ascult pe copii şi să-i formez pornind de la nivelul la care se găsesc în momentul când încep să lucrez cu ei. Debutul în carieră nu a fost deci unul uşor, dar, odată cu începerea semestrului II al primului an de carieră şi, printr-o coincidenţă miraculoasă, odată cu venirea primăverii, bucuriile muncii împlinite la catedră nu au întârziat să apară.

Dar cele mai mari satisfacţii?

Încă din primul an de carieră am reuşit să-i învăţ pe elevii cu care lucram cunoştinţe elementare de limbă franceză. Nu puteam să nu mă bucur când vedeam că ei progresează în privinţa scrierii ortografice şi a exprimării corecte, când observam că unii din ei au prins gustul cititului, dar mai ales când se bucurau aflând că şi eu fac parte din juriul unui concurs la care ei urmau să participe sau când eram alături de ei, implicându-mă în diverse activităţi în afara clasei. Satisfacţiile mai mari au început să apară ceva mai târziu, atunci când, lucrând la catedră cu toată clasa, am început să organizez din proprie iniţiativă concursuri, cercuri şi alte activităţi extraşcolare. Dorinţa de implicare a elevilor la aceste activităţi, dar şi rezultatele obţinute prin premii şi alte recompense mă bucurau mult. Am avut două generaţii de elevi cu care, la absolvirea lor, reuşeam în timpul orelor să vorbim destul de cursiv doar în limba franceză, iar uneori i-am surprins pe aceşti elevi când, chiar în timpul liber, mai în glumă sau mai în serios, discutau în limba franceză. M-am bucurat mult când una din eleve a decis să urmeze şi ea facultatea de litere, având una din specializări limba franceză, iar la ora actuală ea se implică în diverse proiecte şi acţiuni de voluntariat în străinătate. Recent, am avut satisfacţia de a participa cu câţiva elevi la un concurs de interpretare a unor cântece în limba franceză, concurs organizat la nivelul şcolilor din judeţul Cluj, deci nu se aveau în vedere doar şcoli pentru elevi cu deficienţe. La acest concurs, elevii cu care am participat au obţinut premii mari (II şi III) şi am apreciat faptul că nu s-au făcut discriminări în privinţa elevilor noştri. Nu în ultimul rând, ţin să precizez că am avut ocazia să dau meditaţii şi unor elevi care nu posedau nici un fel de dizabilitate, iar în urma acestor meditaţii am reuşit să-i aduc la un nivel corespunzător pentru ca aceştia să poată participa la examenul de bacalaureat sau să fie la nivelul cerut la clasă. Dar consider că cea mai mare satisfacţie în carieră este faptul că unii din foştii absolvenţi cu care am lucrat ţin legătura cu mine până în ziua de azi şi colaborăm foarte strâns. Aceasta mă face să cred că am reuşit să las ceva urme în vieţile acestor copii, care peste noapte au devenit oameni mari.

În general, oamenii nu cunosc faptul că persoanele cu deficienţe de vedere sunt capabile să facă multe lucruri, doar că le fac altfel şi se orientează în funcţie de alte criterii. Din această perspectivă, încercaţi să explicaţi ce presupune actul predării în faţa unor elevi care nu te văd şi pe care nu îi poţi vedea?

În şcolile pentru deficienţi de vedere din ţara noastră se lucrează după programa şcolară din învăţământul obişnuit, deci se studiază aceleaşi discipline, doar cu metode şi materiale adaptate. Astfel, pentru scris şi citit se folosesc alfabetul Braille (alfabetul purtând numele francezului care l-a inventat), dar şi alfabetul obişnuit, cu caractere mărite. Mai nou, se foloseşte şi computerul dotat cu sinteză vocală, care are rolul de cititor de ecran. Trebuie precizat că la elevii care şi-au pierdut total vederea nu se poate folosi metoda scrierii sau desenării pe tablă. Personal, la orele de limba franceză folosesc materiale audio pentru îmbunătăţirea pronunţiei elevilor sau le aduc pur şi simplu notiţe scrise de acasă, în care elevii vor găsi cuvintele şi construcţiile care se cer a fi învăţate şi ei se vor obişnui cu scrierea corectă a acestora. Elevii total nevăzători posedă o capacitate mai mare de concentrare a atenţiei şi de memorare, aceasta funcţionând ca un fel de compensare a lipsei vederii. De aceea, la catedră se pot valorifica din plin aceste capacităţi, fără apel la desene sau alte imagini vizuale, care i-ar putea inhiba. Se pot folosi şi diverse imagini tactile, de exemplu fructe sau legume confecţionate din plastic sau din plastilină. Putem apela şi la desene scoase în relief. De asemenea, în cazul elevilor cu deficienţe vizuale trebuie ţinut cont şi de spaţiul în care se desfăşoară o activitate. Este necesar ca acesta să fie organizat cât mai simplu, cu băncile sau scaunele aşezate într-o poziţie cât mai geometrică, fără prea multe obstacole, pentru ca elevii să se poată orienta şi să aibă sentimentul de siguranţă. Trebuie menţionate şi câteva aspecte care ţin de comunicarea între profesor şi elev. Astfel, când profesorul se adresează elevilor nevăzători, nu o va face prin gesturi, ci va numi elevul provocat la răspuns sau îi va face un semn printr-o atingere discretă (punerea mâinii pe umăr sau pe braţ). Un foarte mare rol îl are memorarea şi recunoaşterea vocilor elevilor şi ale profesorilor. Dacă profesorul de la catedră este nevăzător şi îi va provoca pe elevi la răspuns, aceştia nu îşi vor manifesta dorinţa de a răspunde prin ridicarea mâinilor, ci se vor anunţa verbal. De asemenea, un profesor nu poate pretinde să fie salutat de către un elev complet nevăzător dacă acesta din urmă nu e conştient de prezenţa profesorului într-un anumit spaţiu sau nu îl recunoaşte după voce. Când profesorul va explica anumite detalii spaţiale unui elev nevăzător, nu o va face prin gesturi sau prin replici de genul „Du-te mai încolo”, „Vino aici, unde ţi-am spus eu, nu acolo”, ci va indica în mod concret poziţia spaţială prin cuvinte şi expresii care exprimă orientarea în spaţiu (la dreapta, la stânga, în faţă, în spate, pe masă, sub bancă, lângă colegul tău etc.). Nu în ultimul rând, dincolo de toate aceste aspecte tehnice, exterioare, e necesar ca cel care lucrează la catedră cu elevi nevăzători să aibă dorinţa reală de a-i ajuta pe elevi, să le dăruiască afecţiune, să le inspire încredere în forţele proprii şi siguranţă. Eu personal mă plimb prin clasă aproape tot timpul, căci în felul acesta reuşesc să gestionez situaţiile dificile, când elevii ar putea avea alte preocupări decât lecţia sau activitatea la care participă sau când aceştia stau într-o poziţie inadecvată. Această strategie îmi permite să mă fac auzită de toţi elevii atunci când dictez ceva, dar, în acelaşi timp, mă ajută să mă apropii de ei mai mult, să-i fac să simtă că sunt alături de ei.

O altă slăbiciune a oamenilor este că nu ştiu să se comporte în preajma persoanelor cu nevoi speciale. Vă rog să faceţi un salt în trecut şi să vă reamintiţi cum v-au primit colegii şi profesorii de la facultate.

Am păşit pe poarta facultăţii cu foarte mari emoţii încă din primele zile de curs, întrucât era prima mea experienţă când ieşisem pe termen mai lung din mediul persoanelor cu deficienţe de vedere şi eram provocată să relaţionez cu persoane fără nici o dizabilitate. Dar am avut bucuria să constat că foarte mulţi din colegii mei au avut o deosebită deschidere din acest punct de vedere şi m-au primit cu bucurie în rândul lor. Îmi amintesc că la primul curs la care am asistat, încă nu reuşisem să-mi procur un reportofon cu care să pot înregistra şi încercam să-mi iau notiţe scriind în alfabetul Braille. După o jumătate de oră însă, am renunţat, întrucât placa de scris pe care o foloseam făcea zgomot destul de mare şi mă temeam să nu-i deranjez pe colegi. În pauză am explicat colegilor care e situaţia şi mi-am cerut scuze pentru zgomotul provocat, iar una din ele îmi spunea: „Dar trebuia să continui; nu înţeleg de ce nu ai continuat”. Am avut chiar bucuria să fiu utilă pentru unele colege, întrucât eu înregistram cursurile pe casete şi apoi le transcriam în alfabet Braille, astfel că la nevoie puteam să împrumut aceste casete colegelor care nu reuşeau să vină la anumite cursuri. Uneori îi ajutam pe colegi şi prin a le explica anumite probleme mai dificile predate la un curs, întrucât aveam avantajul că, audiind cursurile în sală şi apoi transcriindu-le, reuşeam să înţeleg şi să consolidez mai bine anumite aspecte. Desigur, de-a lungul anilor, am avut şi unele mici probleme, când simţeam că unii colegi mă priveau cu invidie căci li se părea lor că eu iau note mari mult prea uşor, în timp ce ei credeau că merită mai mult doar pentru faptul că nu au nici o problemă fizică. Dar am reuşit să trec peste toate aceste dificultăţi. În privinţa relaţiei cu profesorii, am avut şansa să am parte de oameni care îi instruiseră pe foştii mei dascăli nevăzători şi, în consecinţă, cunoşteau în mare parte felul în care trebuie să fie abordată o persoană cu deficienţe vizuale. Am trecut şi prin situaţii când pur şi simplu nu reuşeam decât la examene să-i conving pe unii profesori de faptul că pot învăţa şi pot să fac faţă cerinţelor facultăţii. Dar, prin efort şi muncă, am reuşit să fiu printre colegii buni şi să termin facultatea cu durata de patru ani.

Ca studentă la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, v-aţi simţit vreodată discriminată?

Au fost foarte rare asemenea situaţii. O dată mi s-a întâmplat în anul I, în timpul sesiunii de vară, când avusesem foarte multe examene şi deja mă simţeam obosită. La unul din examene am avut neşansa să trag cu mâna mea un bilet care conţinea un subiect pe care nu reuşisem să-l stăpânesc foarte bine. În consecinţă, răspunsul meu a fost destul de nesigur şi mă aşteptam la o notă mică sau poate chiar să-mi cad examenul. Mi-aş fi asumat cu demnitate aceste consecinţe. Dar m-a deranjat foarte mult faptul că, în timp ce comisia de examinare discuta în privinţa notei pe care urma s-o primesc, profesoara care mă examinase a făcut următoarea observaţie către colegii de comisie: „Nu înţeleg cum de ea a obţinut note aşa de mari la alte discipline, întrucât parcă văd că stă doar în sală şi jur că altceva nu face nimic”. Iar eu eram de faţă. La final am primit totuşi o notă bună, întrucât la acest examen se făcea media cu alte note obţinute la discipline apropiate, dar o spun la modul sincer, mi-aş fi asumat chiar şi faptul de a nu trece examenul dacă ar fi fost cazul, mai ales că, după cum spuneam, lipsa mea de pregătire la acel subiect nu se datora problemelor mele fizice, ci altor motive, care nu au nici un fel de legătură cu faptul de a fi sau a nu fi nevăzător. În plus, niciodată nu mi-a plăcut să-mi cerşesc anumite drepturi sau mila din partea nimănui, ci întotdeauna mi-am asumat cu demnitate şi greşelile pe care le-am făcut, dar şi lucrurile bune. În alte situaţii mi s-a întâmplat să discut cu profesorii în privinţa modului în care aceştia preferă să mă examineze. Şi, deşi era foarte evident că eu nu puteam fi examinată altfel decât oral sau prin lucrare scrisă în alfabetul Braille, pe care apoi s-o citesc profesorului sau comisiei de examinare, unii profesori au refuzat pur şi simplu să mă supună examenului, pretinzând că ei nu pot să adapteze modalitatea de examinare decât în urma unei cereri scrise de mine şi pe care s-o aprobe decanatul. Mie mi se pare că e ca şi cum ar trebui făcute cereri speciale pentru ca un om paralizat să stea în scaun, să meargă cu căruciorul, când e foarte evident că acel om nu poate să se descurce altfel. În consecinţă, s-a întâmplat de vreo două ori să-mi amân anumite examene, pentru a satisface dorinţele birocratice ale unor persoane care complică lucrurile. Cred că ar fi cazul să se instituie o stare de normalitate în privinţa modului diferit în care persoanele cu dizabilităţi fac aceleaşi lucruri ca şi ceilalţi şi să nu fie constrânsă libertatea acestor persoane, întrucât orice om poate face greşeli şi trebuie să suporte consecinţele sau, dacă e cazul, chiar sancţiunile de pe urma acestor greşeli.

Cât de veche este relaţia dumneavoastră cu muzica şi cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru muzica folk?

De mic copil mi-a plăcut mult muzica. Cred că am moştenit această pasiune de la mama mea, căreia, deşi nu a fost niciodată muziciană de profesie, îi plăcea mult să cânte. Copilăria mi-a fost legănată de muzica populară, întrucât m-am născut în Maramureş, pe valea Izei, o zonă cu puternice tradiţii folclorice, iar la noi în familie se asculta foarte multă muzică de acest gen. Ascultam la radio, dar şi pe viniluri muzică populară din toate zonele ţării, dar îndeosebi din zona noastră şi din alte zone ale Ardealului. Mai apoi, într-o seară, din întâmplare, am deschis radioul şi am auzit cu surprindere o muzică pe care nu o mai ascultasem până atunci. Era emisiunea „Radio Cenaclu Flacăra” realizată de Adrian Păunescu. Aveam vreo şapte sau opt ani. De atunci am început să urmăresc cât de regulat puteam această emisiune, chiar şi în timpul cât eram la şcoală. Desigur, la acea vârstă nu înţelegeam foarte bine mesajul transmis prin acest gen muzical, dar mă fascina sonoritatea ei, mai ales sunetul de chitară, şi îmi dădeam seama că această muzică se adresează cu precădere sensibilităţii, trăirilor sufleteşti. Îmi doream cu ardoare să învăţ să cânt la chitară şi de aceea îl zăpăceam mereu pe fratele meu mai mare să-mi facă o chitară de jucărie dintr-o scândurică pe care el întindea mici bucăţi de sârmă, iar eu zdrăngăneam toată ziua fericită, chiar dacă sunetul acela nu prea semăna cu ceea ce auzeam la radio. Am început cu timpul să fac mici economii din banii de buzunar, sacrificându-mi dorinţa de dulciuri sau de alte lucruri, şi să-mi procur discuri de vinil cu interpreţii pe care îi auzeam în cadrul cenaclului „Flacăra” la emisiunea menţionată mai sus. Ascultam şi muzică popp la radio sau pe viniluri, dar mai puţină, întrucât, după cum ştim, regimul comunist a impus multe cenzuri chiar şi în privinţa artelor. Când rămâneam singură acasă, principala mea ocupaţie era să ascult muzică de pe aceste viniluri şi atât de mult le ascultam, până când se zgâriau sau se învecheau, de nu mai ştia mama de ce se aud aşa hârşâit.

Dacă ar fi să alegeţi între dragostea pentru literatură şi dragostea pentru muzică, care dintre acestea ar avea întâietate şi de ce?

Consider că prima mea iubire este muzica. Practic, cu ea m-am născut, ea m-a însoţit în copilărie chiar înainte ca eu să ştiu să scriu şi să citesc. Ea mi-a fost o prietenă fidelă şi m-a ajutat să-mi depăşesc problemele cu care m-am confruntat inevitabil prin pierderea vederii, fiind pentru mine ca un fel de univers compensatoriu pentru ceea ce nu mi-a dăruit viaţa. M-am simţit dintotdeauna fascinată de lumea sunetelor în general şi adesea, copil fiind, stăteam minute întregi, fără să fac altceva decât să ascult păsările şi încercam să realizez în mintea mea o asociere între trilurile lor şi sunetul muzicii. Câteodată mi se părea că şi scârţâitul unei uşi sau susurul apei au în ele ceva muzical. Chiar dacă în copilărie şi adolescenţă nu am reuşit să-mi îndeplinesc visul de a învăţa să cânt la chitară şi de a cânta pe scenă decât foarte sporadic, la nivelul şcolii, nu am ezitat să fac acest lucru mai târziu. În 2008, la vârsta de 32 de ani, m-am înscris la cursurile Şcolii Populare de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca la secţia de canto muzică uşoară, iar după un an şi la secţia de chitară. De atunci, caut să fructific orice ocazie care îmi oferă posibilitatea să transmit ceva prin cântec. Ţin să precizez că atunci când ascult muzică, nu o fac simultan cu alte lucruri, ci îmi rezerv timpul meu special pentru a audia muzică de pe computer sau o emisiune muzicală la radio. Dintotdeauna mi-a plăcut să trăiesc muzica fie când o ascult, fie când şi eu, la rândul meu, interpretez ceva. Îmi place să intuiesc ceea ce a vrut autorul sau interpretul să exprime printr-o anumită piesă muzicală.

Mai aveţi şi alte pasiuni?

Tot din copilărie a început şi pasiunea mea pentru teatru. Ascult multe piese de teatru radiofonic. Îmi plac florile, parfumurile, animalele, în special pisicile. De câţiva ani buni, am acasă un canar care, prin trilurile lui nenumărate, mă însoţeşte atunci când ascult muzică, cânt sau atunci când vorbesc la telefon sau ascult o emisiune informativă. De asemenea, îmi place să gătesc. Deşi sunt născută într-o zodie de foc, îmi place mult să înot, iar apa îmi dă o fantastică senzaţie de libertate. Ador plimbările în mijlocul naturii, să ascult ciripitul păsărilor, vuietul vântului, susurul apelor, să simt mângâierea soarelui, să retrăiesc clipele când ochii mei puteau vedea verdele viu al ierbii şi coloritul florilor. Iar atunci când am ocazia, nu ezit să ies cu prietenii la un suc, la o prăjitură, să mai împărtăşim câte ceva din experienţele şi gândurile noastre. Cel mai bine mă simt în mijlocul oamenilor de caracter, care dovedesc respect faţă de cei de lângă ei, în ciuda diferenţelor existente, şi care dau dovadă de inteligenţă şi de simţul umorului.

Dincolo de lecţiile predate la orele de limba şi literatura română ori franceză, care ar fi cea mai importantă lecţie de viaţă pe care doriţi să o transmiteţi tinerilor pe care îi educaţi?

Prin ceea ce fac, aş dori să le transmit acestor tineri că trebuie să fie perseverenţi în tot ceea ce vor să realizeze, că orice ideal se atinge prin muncă şi efort susţinut şi că nu trebuie să aşteptăm totul de-a gata din partea societăţii. Sunt convinsă că aceşti tineri pot să dăruiască din ceea ce au primit şi să contribuie la bunul mers al societăţii.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: