Viorel Șerban, la un nou volum

de Ion PODOSU

daca-ar-fi-un-roman_viorel-serbanCu trei ani în urmă, scriam prefaţa ultimului volum de proză, semnat de Viorel Şerban şi iată că am prilejul să fac acelaşi lucru pentru o nouă carte, intitulată „Dacă ar fi un roman”, pe care autorul o propune editurii „Limes”, gazdă primitoare a mai multor scriitori nevăzători.

Poate că nu e întâmplător că Viorel Şerban, după publicarea celor două volume de proză scurtă („Feţele trecutului”, 2002 şi „Colecţionarul de amintiri”, 2007), vine în faţa cititorilor săi cu o creaţie de o mai largă respiraţie, tinzând spre un microroman sau o nuvelă de mai mari proporţii. Să relevăm faptul că epica este una din faţetele creaţiei sale, cealaltă o constituie lirica pe care o regăsim în cele două volume de poeme publicate în 2001 („În umbra cuvintelor”) şi în 2005 („Prizonierul iluziilor”).

Periplul biografic al lui Viorel Şerban începe la data de 27 martie 1951, în satul Peştera din comuna Băiţa, judeţul Hunedoara, cunoscând o cotitură dramatică la vârsta de nouă ani când, in urma unui accident cu o grenadă rămasă din cel de al Doilea Război Mondial, îşi pierde total vederea, ceea ce a determinat schimbarea bruscă şi definitivă a cursului existenţei. Frecventează şcoala generală şi liceul la Cluj, între 1962-1973, iar apoi urmează doi ani la şcoala postliceală din Bucureşti, calificându-se ca asistent balneofizioterapeut, specialitatea maseur. Se stabileşte în staţiunea Geoagiu Băi, practicându-şi profesiunea cu o dăruire si un ataşament rar întâlnite. Aflat acum în pragul pensionării, îl preocupă gândul cum ar putea să îşi continue profesia, fiindcă aceasta face parte din fiinţa şi spiritul său.

Deşi a făcut din profesie o pasiune, la fel de pasionat este V. Şerban şi de literatură, citind cu fervoare tot ce-i cade în mână, îmbogăţindu-şi continuu orizontul de cunoaştere şi spiritul creator. Încă de pe băncile liceului, publică poezii şi articole în revista şcolii şi apoi devine un colaborator statornic al revistei „Litera Noastră” a Asociaţiei Nevăzătorilor din România.

Universul prozei lui Viorel Şerban se circumscrie pe coordonatele unei lumi pe care autorul o cunoaşte îndeaproape, face parte integrantă din ea, şi anume: lumea maseurilor nevăzători. De aceea, autorul reflectă, în scrierile sale, fapte şi întâmplări trăite sau pe care ar fi putut să le trăiască, idei şi sentimente ale unor personaje foarte veridice, naratorul-personaj identificându-se cu ele şi conferindu-le astfel un caracter de autenticitate. De altfel, scriitorul ne mărturisea, într-un interviu din 2005 că ceea ce relatează el sunt „întâmplări din viaţa maseurilor, în foarte mare măsură din viaţa mea, întâmplări petrecute «la marginea canapelei de masaj»“.

O altă dominantă a prozei lui Şerban o constituie evocarea, nostalgiei unui „timp pierdut” pentru totdeauna, accentul căzând pe anii adolescenţei şi ai primei tinereţi, anii în care visele prind aripi, iar concretizarea lor nu pare să întâmpine vreun obstacol. În personalitatea autorului coexistă două tendinţe destul de marcate: pe de o parte, dorinţa de a reflecta cât mai veridic o anumită realitate, iar pe de alta, o înclinaţie postromantică (i-aş spune) spre un sentimentalism uşor desuet (destul de verosimil însă!), provenind din iubiri ratate sau neîmplinite, acestea fiind, de altfel, cele două trasee pe care se structurează noua sa creaţie în proză, „Daca ar fi un roman”.

Atât din punct de vedere tematic, cât şi din punctul de vedere al configurării, cartea se încadrează între limitele unui clasicism cu inflexiuni romantice, autorul încercând să menţină, un echilibru între ficţiune şi realitate, între fond şi formă, între epic şi liric. Naraţiunea, distribuită în cele 25 de capitole având fiecare câte un motto cu o oarecare semnificaţie filosofică asupra vieţii, are o desfăşurare relativ liniară, cu inevitabile întoarceri în trecut, pe care personajele (şi îndeosebi cel principal, Valentin) le trăiesc cu o dulce nostalgie. Trăim alături de personajul-narator o idilică poveste de dragoste începută cu mulţi ani în urmă şi resuscitată de reîntâlnirea celor doi în prezentul narativ, în staţiunea Vâlcele. Dragostea Mirelei pentru maseurul Valentin e aproape un „coup de foudre” şi, în ciuda faptului că amândoi erau căsătoriţi, reuşesc să se mai întâlnească o dată la mare, iar apoi se aşterne tăcerea, dar nu şi uitarea. Momentul revederii constituie intriga microromanului, flacăra dragostei reaprinzându-se şi mai puternic, dar Valentin e cel care ezită, se frământă, analizează pe toate feţele situaţia şi elementul decisiv, argumentul hotărâtor vine din partea Mirelei, care îi spune că din relaţia lor a rezultat o fetiţă, Valentina. Eroul oscilează între raţiune şi pasiune, finalul fiind cel care va decide destinul său. Ambii protagonişti n-au avut o viaţă sentimentală reuşită cu partenerii de cuplu şi totuşi Valentin e cel care nu poate să ia o decizie tranşantă din primul moment, iar atunci când o va lua, destinul intervine implacabil, el pierzându-şi viaţa într-un accident de maşină.

În aparenţă idila celor două personaje pare una comună, destul de simplă, dar autorul îi conferă complexitate prin autoanalize din forul lor interior, de alternanţa momentelor de îndoială şi fermitate, de ezitare şi siguranţă, nelipsind nici tribulaţiile de natură etică, toate acestea pe fondul aspiraţiei legitime de a trăi o iubire pe deplin realizată. Tehnica narativă ilustrează cele afirmate mai sus, prin alternanţa dialogului cu monologul interior. După ce îşi rostesc replicile în dialog, personajele se repliază în monolog, punându-şi întrebări asupra celor discutate, analizând variantele de rezolvare a impasurilor în care ajung la un moment dat. Nu sunt lipsite de interes visele premonitorii pe care le are, în special Valentin, prefigurându-i chiar sfârşitul, procedeu utilizat de Viorel Şerban şi în alte proze ale sale. Deşi interferarea aceasta a visului cu realitatea este o caracteristică a epicii autorului, el rămâne adeptul unor fapte şi întâmplări, personaje şi trăiri cât mai verosimile, iar cei care îl cunosc mai îndeaproape pe autor îl vor regăsi în naratorul intradiegetic, care este total implicat în acţiune şi capabil să citeze din discursul personajelor în interiorul propriului discurs. Autorul recurge în cartea sa la o relatare subiectivă care presupune autenticitate, anticalofilie şi un final deschis, căci, în afară de moartea lui Valentin, destinele celorlalte personaje nu ne sunt dezvăluite.

„Dacă ar fi un roman” este o carte de maturitate a lui Viorel Şerban, cu un profund mesaj de umanitate, pe care îl regăsim în tot ceea ce trăiesc, acţionează şi gândesc nişte eroi, recognoscibili în imediata noastră realitate, poate chiar printre cei ce vor îndrăzni să deschidă paginile acestei noi cărţi a autorului, care, de astă dată, ne prezintă pe un ton grav şi calm meandrele unei poveşti de dragoste, sfârşită însă tragic.

„Litera noastră”, anul XLII, nr. 4 (158), 2010, p. 41-42.
(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 57-60.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: