A înflorit cireșul uitând să înfrunzească

de Dumitru ICHIM,
Kitchener, Ontario

Astă toamnă
cireșul ce l-am numit al nostru
și-a scuturat toate cuvintele,
frunză cu frunză, apus cu apus.

Acum,
de după lună,
oile albe cobor prin fluier de stână
să ne bea ecoul din șipotul spus
pe izvor.

Cireșul nostru, ce știe de tace?
Dar și noi tăcem – mână în mână…
Și câte-aș avea ca să-ți spun,
că nu ne-am văzut de un dor!

Un nor
își trage la mal,
printre sălcii, lotca de aur a lunii…
Și apoi
din nou
rămânem tăcerii
atât de singuri fiecărui ecou
din cântec rostit de mână în mână.
Te-am întrebat din ochi:
– Ce-o fi în gândul lui de copac?
Dar tu mi-ai zâmbit
arătându-mi ramurilor greșul:
– Ce-nseamnă să fii îndrăgostit!

Deasupra noastră
cireșul
uitase de frunze și graiul lor de cuvinte
și gustând din tăcerile noastre,
fără să-și dea seama,
tot visul lui de alb
spre noi l-a-nflorit.