RADU TUDORAN între confesiune și realitatea operei

de Ion PODOSU

radu-tudoran

Radu Tudoran

Să începem cu sfârşitul acestei recente imprimări realizate de studioul de înregistrări al asociaţiei noastre, „Maria şi marea” de Radu Tudoran. Acest fapt poate să pară cel puţin paradoxal, dar considerăm că tocmai în încheierea acestei noi apariţii pe bandă magnetică se află centrul ei de greutate, fiindcă, prin interesanta şi substanţiala confesiune a scriitorului, provocată la 31 martie 1988 de crainica Maria Enache (recunoscută de acum pentru sensibilitatea şi receptivitatea sa artistică), se poate constitui o imagine destul de clară şi de cuprinzătoare a unuia dintre cei mai prodigioşi prozatori ai zilelor noastre. Totodată, să remarcăm că treptat se conturează perimetrul sonor al fonotecii proprii studioului nostru prin cuprinderea vocii lui Radu Tudoran alături de cele existente până acum (Ana Blandiana şi Iulian Vesper), act ce întruneşte, credem, adeziunea tuturor cititorilor.

Înainte de a trece la câteva din ideile exprimate de scriitor în această nuanţată mărturisire (multe dintre acestea constituind liniile de forţă ale crezului său literar şi vor fi reliefate în acel context), să sesizăm adânca şi tulburătoarea emoţie cu care se destăinuie, însoţită de acel „deplin consimţământ sufletesc” — după cum el însuşi precizează. De asemenea, Radu Tudoran mărturiseşte că are cunoştinţă de alfabetul braille încă din copilărie, considerându-l a fi o adevărată „minune” atât pentru cei care îl folosesc, cât şi pentru ceilalţi şi îşi exprimă deopotrivă admiraţia pentru cei care îi citesc cărţile în braille sau i le audiază pe bandă. Apoi, confesiunea sa se derulează pe trei coordonate fundamentale, având ca punct de plecare trei întrebări esenţiale: Când a început să scrie? De ce face acest lucru? Cum scrie?

După ce relevă că începuturile sale literare datează din primii ani de şcoală, el afirmă că impulsul creator îi era dictat de o nevoie interioară imperioasă de a povesti, având ca model iniţial basmele lui Petre Ispirescu, pe care mai târziu le va considera o adevărată „lecţie de naraţiune”. Scriitorul se referă în continuare la complexitatea procesului de creaţie, subliniind semnificaţia deosebită a experienţei personale şi a imaginaţiei creatoare, la geneza unor romane, grandiosul său proiect literar intitulat „Sfârşit de mileniu”, încheind cu aprecierea că, prin lectura cărţilor sale de către nevăzători, i se procură o satisfacţie, „o mulţumire care pune vârf celorlalte mulţumiri”.

Din câte cunoaştem, traiectul existenţial al scriitorului Radu Tudoran nu este dintre cele comune. Născut la 8 martie 1910, în localitatea Blejoi, jud. Prahova, este fratele lui Geo Bogza, un tot atât de cunoscut şi de apreciat creator. Făcându-şi studiile la Liceul Militar de pe lângă Mănăstirea Dealu, Tudoran devine ofiţer de aviaţie, lucrând, în împrejurări necunoscute nouă, o perioadă de trei ani şi pe un şantier naval. Deşi începe să scrie încă de pe băncile claselor primare, debutează relativ târziu, mai întâi ca ziarist în „Lumea românească” şi ca prozator în revista „Azi”, în 1933. În volum debutează în 1946, cu culegerea de nuvele „Oraşul cu fete sărace”, proze care anticipează tematica romanelor ulterioare: „Un port la răsărit” (1941) şi „Anotimpuri” (1943), bazate ,,pe istorii de o mare puritate, epuizate tragic într-un cadru izolat, de factură romantică, distruse de împrejurări sociale vitrege sau de absurdităţi care ţin de fatalitate şi de hazard” — cum le caracterizează „Dicţionarul de literatură română contemporană”. Primele romane sunt remarcate şi apreciate de Perpessicius, Pompiliu Constantinescu şi Vladimir Streinu, accentuându-se prospeţimea viziunii şi noutatea mediului explorat. Din cele 23 de cărţi scrise până acum de Radu Tudoran, să amintim atât de popularul roman „Toate pânzele sus!” (1954), considerat ca fiind unul dintre cele mai importante romane de aventuri din literatura noastră, şi a cărui geneză se relevă a fi foarte interesantă, după cum reiese din confesiunea autorului, apoi ,,Al treilea pol al Pământului” (1971), un roman fantastic care, prin recuzită, erotism, aventuri, exotism, anticipează „Maria şi marea” (1973) şi „Acea fată frumoasă”.

După cum el însuşi arată, factorii primordiali ai formaţiei sale literare au fost: contemplarea îndelungată a naturii, lectura basmelor lui Ispirescu, plăcerea cu care asculta poveştile bătrânilor şi, nu în ultimă instanţă, munca neîntreruptă, tenace şi asiduă. Atât în mărturisirile amintite, cit şi într-o convorbire cu Valeriu Râpeanu, publicată în „România literară” din 30 ianuarie 1986, Radu Tudoran afirmă că întreaga sa creaţie se fundamentează pe datele experienţei personale, dar că în niciun caz autorul nu trebuie identificat cu vreunul din eroii romanelor sale, căci aceştia sunt emanaţii ale spiritului creator. Rememorându-şi anii de ucenicie, prozatorul relevă faptul că a fost şi el ispitit de unele tendinţe avangardiste din perioada interbelică (remarcă îndeosebi suprarealismul), fără a se fi lăsat captat de valurile lor efemere, ceea ce îl determină să afirme în interviul acordat lui Valeriu Râpeanu: „În ceea ce mă priveşte, nu socotesc deloc că m-am cuminţit, dacă am optat pentru exprimarea directă şi am ajuns la un respect sacru pentru semenii mei dornici să se simtă omeneşte şi nu mecanic”.

Acestei atitudini altruiste i se asociază spontaneitatea şi naturaleţea scrisului, după propria-i autodefinire, constante avute în vedere pe parcursul îndelungatei sale activităţi literare, unele modificări survenite nefiind de fond, ci mai degrabă de formă: „Firul meu director a rămas acelaşi tot timpul, adică să spun fără echivoc ce văd, ce înţeleg, ce simt şi ce gândesc despre lume. (…) Odată cu maleabilitatea pe care am imprimat-o naraţiunii, am redus simţitor numărul de cuvinte necesare pentru a exprima o idee”. („România literară”, interviul citat).

Prin intermediul unei afirmaţii cu caracter confesiv — cartea „este ilustrarea unei idei” —, ajungem la romanul „Maria şi marea”, a cărui geneză o aflăm în propunerea ce i s-a făcut scriitorului de a realiza un scenariu de film, prin 1966. Din motive necunoscute, filmul nu a mai fost turnat, ceea ce l-a îndemnat pe autor să scrie o carte în care să arate din câte unghiuri poate fi „filmată” viaţa şi, astfel, după patru ani de muncă intensă, ia naştere acest roman, urmând probabil ca, în acest an, să fie realizat şi filmul după scenariul iniţial. Şi într-adevăr, prin personajele care populează romanul, de la cele mai tinere până la cele mai în vârstă, având cele mai diverse ocupaţii, dar, mai ales, cu origini exotice sau autohtone, cu un trecut mai mult sau mai puţin încărcat de mister, chiar de bizarerii, Radu Tudoran reuşeşte să creeze acea multitudine de perspective din care este văzută viaţa.

Tema centrală a cărţii este erosul cu variaţiunile de rigoare, cu ocolişuri şi reveniri, ramificaţiile nefiind întotdeauna concludente, deoarece unele episoade par mai mult nişte excrescenţe, neexistând între ele şi albia principală a naraţiunii, acea confluenţă insesizabilă, acea organicitate indestructibilă (a se vedea episodul de la stână, în care o ciobăniţă, Constantina, împodobită peste măsură de bijuterii, se sinucide, nu se ştie din ce cauză). Linear, dar şi în tehnica colajului, epicul se dezvoltă şi se susţine mai mult prin legăturile, prin interferenţele subterane. Din această cauză şi mai cu seamă din dorinţa de a nu strica plăcerea cititorului de a descoperi toate amănuntele, nu voi recurge la detalierea subiectului.

Axat pe coordonata dragostei, „Maria şi marea” este un roman al cuplurilor eşuate: Maria-Alber, Ivlaria-Marcus Mecarian, Dia-Martin, Dia-Miicuţ, Tereza-Rafael, cuplul celor doi islandezi sau al canadienilor etc., naufragiile lor amintind de cele ale vapoarelor de pe mări şi oceane. Maria, descendentă dintr-o familie obscură, pe care încearcă s-o aureoleze datorită înclinaţiei spre fabulaţie, este o fiinţă singuratică, inadaptabilă, care se îndrăgosteşte „fulgerător” de Alber, un comandant de cursă lungă, care încă de la începutul relaţiei lor, îi intuieşte caracterul: „Era nehotărâtă, capricioasă şi plină de orgoliu”, dragostea ei evoluând între arderea fizică şi „o răceală cronică” a sufletului, cu momente de ură şi inhibiţie ce alternează cu cele de dăruire totală. Predispusă la visare şi contemplare, fără a atinge adâncimi deosebite, când este adusă la realitate, ea se autodefineşte: „îmi caut forma adevărată. Peste tot, în lume sunt revoluţii. Sunt şi-n mine. Nu pot să mă suport în atâtea tipare născocite, în atâtea identităţi false. Încerc să-mi fac una definitivă”.

Obsesia aceasta devine dominantă, trebuind mereu să se „autoconstruiască”, să „construiască” ceva sau pe cineva care nu corespunde idealului său. Poate din această perpetuă şi neliniştită căutare a propriei identităţi, dar şi a aspiraţiei spre un ideal (fie el şi în iubire), nu poate rezista îndelungatei despărţiri de Alber, în disperare şi suferinţă are o atitudine bovarică, ajungând la infidelitate cu şeful iubitului său, Marcus Mecarian. Fără a fi întemeiată pe o adeziune totală şi reciprocă, nici această legătură nu e sortită duratei, pentru că fatalitatea (sau poate marea, cum crede eroina) intervine şi în destrămarea acestei iubiri. Din cele două experienţe erotice Maria rămâne debusolată şi cu sufletul zdrobit, dar nu învinsă definitiv, căci romanul ei şi al mării, această mare pe care nu va dori s-o mai revadă niciodată şi totuşi existând permanent „şi de neuitat” stă sub semnul acelei „raţiuni de a trăi”, aflată de autorul însuşi „chiar şi în înfrângeri”.

Pentru rafinamentul stilistic şi subtilitatea observaţiei psihologice, ni se par revelatoare două capitole. În primul dintre ele este conturat în tuşe fine, cu nuanţate irizări coloristice, un peisaj subacvatic, aproape halucinant ca frumuseţe, cu deschidere spre fantastic, asemănător cu un alt tablou tot atât de sugestiv, acela al întinderilor nesfârşite de galben al lanurilor de rapiţă. În al doilea, utilizând tehnica empatiei — transpunerea senzaţiilor de la pacient la chirurg —, ne prezintă operaţia de cord pe care i-o face medicul Milcuţ Panaitescu lui Rafael. O constantă a prozei lui Radu Tudoran este inserţia exoticului de cele mai felurite provenienţe: aici, prezenţa perechii de islandezi (a cărei viaţă surprinsă în imaginile diapozitivelor constituie o altă naraţiune) sau a perechii de canadieni, prezenţa lui Tulpin, originar de prin ţinuturile Orientului etc.

Ceea ce conferă atât de larga receptare a creaţiei lui Radu Tudoran sunt câteva trăsături esenţiale pe care le-a prezervat de-a lungul evoluţiei sale artistice formulate conclusiv în dicţionarul citat: „Capacitatea de a selecta plasticul şi culoarea, gustul pentru detaliul pitoresc, exotic, şi senzaţional, puritatea romantică a episoadelor erotice, nu rareori terminate nefast, dezgustul faţă de urâtul şi bestialitatea din lume”.

Carte reflectând vastele întinderi ale mării şi infinitatea „mărilor interioare” ale sufletului omenesc, „Maria şi marea” reprezintă pentru noi încă un pas pe teritoriul inefabil al literaturii române contemporane.

„Viață nouă”, nr. 1/1989, p. 23-24.
(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 44-49.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: