Ludwig Wittgenstein și analiza logică a limbajului

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Ludwig Wittgenstein

Ludwig Josef Johann Wittgenstein, unul dintre cele mai stranii şi influente spirite filosofice ale secolului XX[1], s-a născut la 26 aprilie 1889 (fatidicul an, în care moare Eminescu şi înnebuneşte Nietzsche) într-o familie de origine evreiască din Viena. Tatăl său, Karl Wittgenstein, inginer de profesie, era cunoscut în spaţiul austro-ungar pentru afacerile sale de success din domeniul industriei oţelului. Mama filosofului, Leopoldine avea o sensibilitate culturală şi muzicală deosebită. Aşa se explică prezenţa unor mari compozitori precum Brahms sau Mahler în casa Wittgenstein, dar şi înclinaţiile copiilor spre muzică. Ludwig cânta la clarinet, fluiera în plus din memorie partituri întregi, iar fratele lui, Paul, devine pianist[2]. Leopoldine îi oferă copilului o educaţie sistematică în spiritul religiei romano-catolice, ceea ce va face ca aluziile la acest domeniu al spiritului să devină o dominantă a gândirii wittgensteiniene. Sentimentele sale religioase au fost atât de acaparante, încât a cochetat de mai multe ori cu gândul călugariei. Până la vârsta de paisprezece ani, Ludwig este educat în familie după un program stabilit de tatăl său, program care până la urmă s-a dovedit a fi ineficient, deoarece băiatul n-a reuşit să atingă nivelul cerut pentru a fi admis la Gymnasium sau la Realschule (şcoală profesională) din Viena. Până la urmă reuşeşte să se înscrie la o realschule de provincie, mai precis la cea din Linz, unde va fi coleg cu Adolf Hitler. Pleacă de aici după trei ani, însă fără o calificare în vederea examenului la universitate. Pentru că avea aptitudini inginereşti încă din copilărie, părinţii îl înscriu la un colegiu tehnic din Berlin – Charlottenburg –, unde va rămâne doar trei semestre. În toamna anului 1908 devine student în inginerie aeronautică la Universitatea din Manchester, Anglia. După doi ani, abandonează studiile, arătându-se interesat de probleme filosofice şi în special de fundamentele matematicii.

Lectura lucrării lui Russelll, Principii ale matematicii (1903) are asupra lui Wittgenstein un mare impact, astfel încât în 1911 îl caută pe Gottlob Frege la Universitatea din Jena pentru ai arăta un eseu, dar şi pentru a-l ruga să-i îndrume viitoarele proiecte. Autorul Funadamentelor aritmeticii îi sugerează să studieze cu Bertrand Russell la Cambridge, ceea ce, de altfel, va şi face la începutul anului următor. Cele cinci trimestre petrecute la Cambridge constituie o perioadă determinantă pentru devenirea filosofică a lui Wittgenstein. Într-o scrisoare, Russell, cu care, între timp, se împrietenise, afirma despre el următoarele: „este cel mai capabil individ pe care l-am întâlnit după Moore”. În 1913, după o călătorie în Norvegia, îşi construieşte o colibă în colţul unei ferme de lângă Skjolden, unde rămâne până în vara anului 1914, dedicându-se cercetărilor de logică. La scurtă vreme după izbucnirea războiului din 1914, Wittgenstein se înrolează în armata imperială. Nu uită sa-şi pună în raniţă manuscrisul carţii: Logische-Philosophische Abhandlandung[3] pe care-l va definitiva în lagărul din Monte Cassino.

Tractatus-ul apare în 1921 în germană, iar în 1922 în engleză, cu o prefaţă a lui Russell căruia Wittgenstein i-a reproşat ulterior neînţelegerea unor idei din Tratat, în ciuda faptului că îl analizaseră împreună, cu ocazia unei întâlniri din Olanda, de la sfârşitului anului 1919.

După publicarea Tractus-ului, Wittgenstein era convins că a epuizat toate problemele filosofiei, motiv pentru care se retrage să profeseze ca învăţator în câteva localităţi de munte din Austria[4]. Datorită metodelor sale pedagogice severe, în cei şase ani de învăţământ primar se pare că Wittgenstein a avut dese conflicte cu părinţii elevilor, ceea ce a dus în aprilie 1926 la depunerea demisiei.

Tulburat de acest insucces didactic, lucrează o vreme ca grădinar la o mănăstire de lângă Viena, cerând să fie primit într-un ordin monahal, lucru care până la urmă i-a fost refuzat. Disperarea îl face să se angajeze în proiectarea şi construirea casei uneia dintre surorile sale, lucrând la început alături de prietenul său, arhitectul Paul Engelmann[5]. Implicarea în acest proiect arhitectural, la care a lucrat cu pasiune şi meticulozitate, i-a redat tonusul spiritual şi moral, pregătindu-l pentru reluarea activităţii filosofice. Îl cunoaşte pe Moritz Schlick, profesor universitar şi fondator al „Cercului de la Viena” (un grup de filosofi şi oameni de ştiinţă care ulterior vor redacta tezele pozitivismului logic în spiritul ideatic al Tractatus-ului).

În 1929, se întoarce la Cambridge, unde își susţine doctoratul în filosofie, prezentând drept teză de doctorat Tractatus-ul[6].

În 1930, cu ajutorul lui Russell, primeşte o bursă de cinci ani la Trinity College, la sfârşitul căreia intenţionează să emigreze în Rusia. Învaţă ruseşte, şi în 1935 vizitează Uniunea Sovietică. I se propune aici o catedră de filosofie la Universitatea din Kazan[7], însă din motive necunoscute refuză, şi, după o nouă şedere de un an în coliba sa norvegiană, se întoarce la Cambridge, urmând ca în 1939 să-i ia locul lui Moore la catedra de filosofie. Înainte însă de a-şi fi început activitatea universitară, izbucneşte al Doilea Război Mondial, în timpul căruia Wittgenstein lucrează ca brancardier la Guy’s Hospital din Londra şi la Royal Victoria Infirmary din Newcastle. Între 1945 şi 1947, ţine cursuri de filosofie la Cambridge. În 1947 demisionează şi pleacă în Irlanda, unde trăieşte într-o cabană de pe coasta Galway, iar mai apoi într-un hotel din Dublin. Aici redactează Cercetările filosofice, o lucrare reprezentativă pentru cea de-a doua perioadă a creaţiei sale filosofice. În 1949 i se descoperă un cancer, însă continuă să-şi pună pe hârtie ideile filosofice, trăind alături de prieteni la Oxford şi Cambridge până în 1951, când se stinge din viaţă[8].

Wittgenstein a avut un traseu existenţial sinuos, neliniştit, fragmentat de crize sufleteşti, de locuri și profesii diferite, fiind pe rând student, soldat, învăţător, grădinar, arhitect şi universitar. Înclinaţiile sale spre homosexualitate, amestecul de nomad şi aristocrat, refuzul unei educaţii filosofice sistematice, stilul său de predare dramatic, angajant, viu, original, natura sa frământată, comportamentul său adesea arogant şi intolerant fac din el una dintre cele mai spectaculoase figuri din istoria filosofiei contemporane.

Pe lângă Tractatus Logico-Philosophicus, unica lucrare publicată antum, opera lui Ludwig Wittgenstein mai cuprinde următoarele titluri: Cercetări filosofice (1953); Observaţii filosofice (1953); Caietul albastru şi Caietul brun, ambele publicate la Oxford în 1958; Certitudinea (1969); Observaţii asupra fundamentelor matematicii (1956); Lecţii şi conversaţii asupra eticii, esteticii, psihologiei şi credinţei religioase (1966); Gramatica filosofică (1969).

Deşi redus ca dimensiune şi aparent facil datorită stilului său aforistic, Tractatus-ul lui Wittgenstein rămâne o lucrare cu un profund caracter criptic, dificil de interpretat. Cu toate acestea, a devenit una dintre cele mai cunoscute lucrări din filosofia contemporană. Conceput ca un sistem de monade aflate într-o echivalenţă mutuală, Tractatus-ul se concentrează asupra principalelor segmente filosofice tradiţionale: ontologia, gnoseologia, logica, epistemologia, etica, estetica şi mistica.

Deşi exprimă cu o oarecare aproximativitate conţinutul propoziţiilor subordonate, cele şapte propoziţii cardinale rezumă, în linii mari, tezele Tractatus-ului:

1. „Lumea este tot ceea ce se petrece”;
2.  „Ceea ce se petrece, adică faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri”;
3. „Imaginea logică a faptelor este gândirea”;
4. „Gândirea este propoziţia cu sens”;
5. „Propoziţia este o funcţie de adevăr a propoziţiilor elementare „;
6. „Forma generală a funcţiei de adevăr este: [ p, ξ, N (ξ)]”;
7. „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”.

Obiectivul major al Tractatus-ului este în definitiv rezolvarea problemelor filosofice a căror formulare se bazează adesea pe „înţelegerea greşită a limbajului nostru”, după cum afirmă filosoful în prefaţă.

Aşa cum am amintit deja, istoricii filosofiei identifică două perioade în creaţia filosofică a lui Ludwig Wittgenstein: timpurie şi târzie, vorbind astfel de Wittgenstein I şi Wittgenstein II. Wittgenstein II coincide cu perioada redactării Tractatus-ului. Tezele din Tractatus sunt fidele platonismului matematic practicat de Frege şi implicit programului logicist, pentru care matematica era o ramură a logicii[9].

Tezele pe care le împrumută de la Frege ţin de doctrina obiectivităţii inteligibilului. Pentru Frege, o propoziţie nu este entitate subiectivă, lingvistică, ci este un fapt logic obiectiv şi are acelaşi grad de realitate ca şi realitatea fizică. Este vorba, evident, de o realitate inteligibilă.

În continuitate cu gândirea fregeană, Wittgenstein postulează existenţa unui spaţiu logic şi elaborează conceptul de formă logică. Aceasta desemnează ceea ce este identic în mai multe configuraţii a căror identitate de structură poate fi stabilită prin proiecţie. Teza lui Wittgenstein se învecinează cu cercetările din algebra structurală în care mai multe structuri sunt izomorfe, dacă există o relaţie de corespondenţă biunivocă (între elementele unei structuri şi elementele celei de-a doua structuri).

A doua condiţie este ca relaţiile existente între elementele primei structuri să fie identice sau echivalente cu relaţiile celei de-a doua structuri.

Wittgenstein dă un exemplu de formă logică: partitura unei lucrări muzicale are aceeaşi formă logică cu configuraţia discului pe care acea lucrare este înregistrată. Noţiunea de proiecţie este corespondeţa care se stabileşte între o notă de pe partitură şi o zgârietură de pe disc. Figura pe care o vedem în oglindă este corespondentă cu cea din fotografie, pentru că fiecare punct din imagine are un corespondent în fotografie. Forma logică este independentă de obiectele care o reprezintă. Ea nu este dependentă de hârtie (partitură) sau de ebonită (discul). Forma logică există în spaţiul logic aidoma propoziţiei. Propoziţia are coordonate, este prinsă într-un sistem de dimensiuni. Din această cauză, Wittgenstein intenţiona să-şi intituleze lucrarea Der Saze (Propoziţia).

Ontologia lui Wittgenstein face referire la conceptul de stare de lucru atomară. Acest amănunt a pus în încurcătură pe comentatori, deoarece starea de lucru are o dublă condiţie: pe de-o parte, intră în componenţa faptelor care formează lumea, iar pe de altă parte, este o condiţie trancendentală a faptelor şi chiar a lumii.

Prin stare de lucruri atomară şi prin propoziţie atomară, Wittgenstein nu înţelege ca şi Russell o simplă propoziţie primitivă, ci o condiţie transcendentală a faptelor lumii.

Concepţia lui Wittgenstein complică lucrurile, pentru că stările de lucruri atomare, dacă le înţelegem transcendental, nu mai pot fi părţi într-un întreg, precum cărămizile într-o casă. Stările de lucruri atomare formează faptele, şi faptele formează lumea: „lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”[10]. Lumea este compusă din fapte, şi faptele din stări de lucruri. În concluzie, problema stărilor de lucruri atomare rămâne nerezolvată.

Universul lui Wittgenstein neagă holismul hegelian[11]. La gânditorul austriac, lumea este fragmentată: „Ceva poate să se petreacă sau să nu se petreacă, şi tot restul să rămâne acelaşi”[12]. Dispariţia unui om nu are nici o relevanţă pentru restul lumii, ca în universul kafkian.

Wittgenstein aduce câteva obiecţii la Teoria tipurilor a lui Russell în baza unui program logic sintactic[13], după care semnele şi relaţiile dintre ele trebuie să fie independente de semnificaţiile semnelor într-o logică formală. O logică în care relaţiile dintre semne nu pot fi definite fără semnificaţiile lor, nu poate fi considerată o logică formală pură. O logică formală pură face abstracţie de semnificaţie, nu lucrează cu semne goale de conţinut.

Wittgenstein reproşează Teoriei tipurilor că a introdus consideraţii de ordin semantic în cele de ordin sintactic, nerespectând acest principiu al reducţiei sintactice.

Punctul de vedere sintacticist va fi contrazis de Gödel. Teorema lui Gödel demonstrează că un matematician nu este o maşină sintactică. El poate înţelege ca adevărate afirmaţii indemonstrabile, nederivabile din axiomele sistemului, în timp ce maşina (calculatorul, de pildă) nu înţelege, este blocată în algoritmie.

Wittgenstein aduce critici şi idei de demonstraţie. Într-un sistem axiomatic, inclusiv în Principia mathematica a lui Russell, există propoziţii primitive, numite axiome. Din propoziţiile primitive, prin definiţie, pot ieşi propoziţii compuse, neprimitive. Aceste propoziţii sunt acceptate în sistem dacă pot fi derivate pe calea unor demonstraţii. Wittgenstein afirmă că demonstraţia nu are nici o importanţă, pentru că toate propoziţiile valide logic sunt tautologii, iar o tautologie nu are nevoie de demonstraţie. Pentru Wittgenstein, o tautologie este o propoziţie întotdeauna adevărată, indiferent de valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun: P→P sau P P. Acestea sunt tautologii, pentru că indiferent de faptul că propoziţia P este adevărată sau falsă, P implică P (P→P) este adevărată. Fiecare tautologie îşi arată prin forma ei logică, fără demonstraţie, adevărul. Demonstraţiile sunt inutile. Ele sunt mijloace de a identifica tautologiile.

În definitiv, toată logica este un sistem de tautologii echivalente între ele, pentru că dintr-o tautologie nu decurge decât tot o tautologie. Toate tautologiile sunt echivalente între ele. Întreaga logică este formată numai din propoziţii adevărate, deci numai din tautologii. Asta înseamnă că logică nu mai este opera omului, ci este chiar structura lumii: „Logica este osatura lumii” sau „logica este oglinda lumii”, scrie Wittgenstein în Tractatus.

Alături de tautologie, Wittgenstein mai găseşte alte 15 funcţii de adevăr (Tabelul lui Wittgenstein), dintre care amintim: implicaţia, echivalenţa, conjuncţia, disjuncţia tare şi slabă şi incompatibilitatea. În sfârşit, cea mai importantă funcţie după tautologie este contradicţia, o propoziţie universal falsă. Ex: P . Deci Ion este brunet este echivalent cu faptul că Ion nu este brunet.

Împărtăşind ideea că logica este osatura şi oglinda lumii, Wittgenstein oferă o valoare trancendentală logicii.

Altă limită trancendentală a lumii este subiectul metafizic. În virtutea acestui lucru, Wittgenstein face o diferenţă între ceea ce se poate spune şi ceea ce se poate arăta, între dicibil şi indicibil. Indicibilul poate fi arătat, dar nu poate fi spus. Din această cauză, propoziţiile despre subiectul metafizic şi despre spaţiul logic sunt propoziţii limită, care, mai degrabă, arată decât spun ceva. Ele au o valoare mai mult mistică decât epistemologică. Analiza propoziţiei este doar o scară care ne ajută să ajungem la limita enunţului, la pragul transcendentalului. Wittgenstein merge şi mai departe, şi spunând că trebuie să ne debarasăm şi de această propoziţie limită, să aruncăm scara, astfel încât, în final, despre indicibil trebuie să tăcem: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”[14].

În cea de-a doua perioadă a creaţiei sale (perioada târzie), Wittgenstein este autorul teoriilor jocurilor de limbaj. Lucrând ca învăţător în câteva localităţi de munte din Austria, filosoful îşi dă seama de faptul că felul în care omul deprinde vorbirea e diferit de structura logică a limbajului. Astfel, se întoarce la Cambridge şi ţine cursuri de filosofie, care se materializează în celebrele caiete: Caietul albastru şi Caietul brun. Într-adevăr, limba este dependentă de context, în timp ce logica este independentă de vorbitor. Chiar dacă ar dispărea vorbitorul, ea rămâne în spaţiul logic (2+2=4 continuă să existe în spaţiu logic, chiar dacă ar muri toţi matematicienii). Propoziţia logică este o entitate atemporală, de tip platonician, care există într-un mundus inteligibilis în afara oricărei gramatici şi a oricărui context lingvistic. Dacă propoziţia lingvistică are nevoie de un vorbitor, cea logică nu e nevoie să fie enunţată, ci se raportează la o inteligenţă absolută, care creează spaţiul logic şi-l susţine. Propoziţia logică face parte dintr-o gramatică divină.

În concluzie, Wittgenstein II trece de la ontologie la lingvistică.

https://vasilechira.wordpress.com/category/filosofie/

____________________________
[1] Influenţa gândirii lui Wittgenstein nu se limitează doar la filosofie. Autorul Tractatus-ului este citat şi în lucrări de teorie literară, teologie, antropologie etc.
[2] După ce îşi pierde un braţ în timpul Primului Război Mondial, parte din concertele lui la o singură mână vor fi scrise de Ravel şi Strauss.
[3] Este vorba de Tractatus Logico-Philosophicus, titlu sugerat filosofului de către Moore, care viza cu siguranţă o calchiere a Tractatus-ului Theologico-politicus a lui Baruh Spinoza.
[4] În iulie 1920, Wittgenstein finalizează un curs de pedagogie pentru învăţământul primar, pe care îl frecventase vreme de un an.
[5] Vezi A. C. Grayling, Wittgenstein, trad. din lb. engleză de Gheorghe Ştefanov, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 22.
[6] Cu ocazia examenului de doctorat, la care au participat Ramsey, Russell şi Moore, cel din urmă nota în raportul său de examinator: „Tractatus-ul este lucrarea unui geniu, dar altminteri satisface cerinţele pentru un doctorat în filosofie” – apud A. C. Grayling, op.cit., p. 23.
[7] Vezi Kimberley Cornish, Evreul din Linz. Wittgenstein, Hitler şi lupta lor secretă pentru spirit, trad. din lb. engleză de Irina Negrea, Bucureşti, Ed. Nemira, 2007, pg. 145.
[8] A. C. Grayling op. cit., p. 23-25. Informaţii despre viaţa lui Wittgenstein pot fi găsite în P. M. S. Hacker, Wittgenstein, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 2000; Allan Janik & Stephen Toulmin, Viena lui Wittgenstein, trad. din lb. engleză de Mircea Flonta, Humanitas, Bucureşti, 1998; Cornish, Kimberley, vezi supra; B. McGuiness, Wittgenstein: A Life (vol. I, Young Wittgenstein, 1889-1921, Duckworth, 1988; Rush, Rees (ed.) Recollection of Wittgestein). Oxford University, Press, 1984; G. H. Von Wright & Norman Malcolm, Ludwig Wittgenstein: A Memoir, Oxford University, Press, 1984.
[9] Logicismul se originează în opera lui Georg Cantor, care prin Teoria mulţimilor unifică structurile matematice cu logica claselor. Acest curent fundaţionist a fost reprezentat de Frege şi Russell, care susţineau că logica este o disciplină fundamentală a matematicii, din care sunt deductibile toate ramurile ei.
[10] Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philasophicus, trad. din lb. germană, cuvânt introductiv şi note de Alexandru Surdu, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 37 (1.1).
[11] Pentru Hegel, fiecare parte ascundea întregul, după cum la Leibinz fiecare monadă reflecta întregul univers.
[12] Ludwig Wittgenstein, Tractatus…, op. cit., p. 37 (1.21).
[13] Cercetările de sintaxă logică au fost avansate de Hilbert şi de programul formalist, cu care Wittgenstein, deşi logicist, are unele afinităţi.
[14] Ludwig Wittgenstein, Tractatus…, op. cit., p. 124 (P 7).