Asociaţia Nevăzătorilor din România la o dublă aniversare

asociatia-nevazatorilor-din-romania

de Ion PODOSU
vicepreşedinte al ANR

În existenţa unei organizaţii nonguvernamentale, cum este Asociaţia Nevăzătorilor din România, un secol plus un deceniu de la înfiinţare, precum şi cei 60 de ani de la reînfiinţare constituie date deloc neglijabile, fapt ce ne determină ca, în următoarele pagini, să facem o prezentare sintetică a avatarurilor prin care a trecut organizaţia noastră de a lungul timpului. Precizez că în prezentarea acestor momente esenţiale din viaţa ANR am avut în vedere mai multe articole apărute în revista organizaţiei, semnate de profesorii Nicolae Ionescu şi Radu Sergiu Ruba, cu ocazia diferitelor aniversări ale asociaţiei noastre.

În primele capitole ale lucrării „Azilul de orbi Regina Elisabeta – Vatra Luminoasă”, Nicolae Ionescu înfăţişează preocupările reginei Elisabeta şi ale regelui Carol I de a înfiinţa unele instituţii asociative, care să vină în sprijinul nevăzătorilor de la începutul secolului al XX lea. În acest sens, la 1 ianuarie 1906, se constituie Societatea Vatra Luminoasă, cu peste 70 de filiale în ţară. La 1 august, în acelaşi an, ia fiinţă Institutul de învăţătură pentru orbi de ambele sexe, amplasat în două clădiri cumpărate de familia regală în Bulevardul Carol I şi în Calea Moşilor, nr.143. Tot cu contribuţia familiei regale, în 1908, se cumpără terenul de pe strada Mărcuţa-între-vii, nr. 20, în vederea construirii azilului, teren pe care în prezent funcţionează Liceul Tehnologic Special Regina Elisabeta, sediul ANR şi ce a mai rămas din Cooperativa Munca. În 1909, în prezenţa reginei, a unor miniştri, demnitari şi preoţi, se toarnă fundaţia azilului care, în luna noiembrie a aceluiaşi an, va fi transferat la subvenţia de stat, rămânând în continuare sub patronajul reginei. În primii ani de existenţă ai azilului „Vatra Luminoasă” vor funcţiona aici o şcoală primară şi una profesională, precum şi o tipografie braille, ceea ce conferă un caracter complex vieţii şi activităţii din cadrul acestei instituţii.

Constituirea ANR, în structura actuală, a traversat o etapă premergătoare (1955-1956) destul de dificilă şi oarecum paradoxală, deoarece, înainte de a se pune bazele unei structuri centrale, au fost înfiinţate cinci filiale şi mai multe grupe, acestea precedate de organul de presă intitulat „Viaţă nouă”, apărut la întâi aprilie 1954.

Un istoric succint al acestei perioade realizează N. Ionescu în mai multe articole, precizând că procesul de reînfiinţare a ANR debutează la 20 decembrie 1954, când Ministerul Prevederilor Sociale desemnează, prin Ordinul cu numărul 22674, Comisia de înfiinţare şi organizare a asociaţiei naţionale. Componenţa comisiei a fost următoarea: Ion Tănăsescu – preşedinte; Nicolae Ionescu – locţiitor de preşedinte (denumirile funcţiilor datează din epoca respectivă), Laura Cernea – secretar general, Viorica Haidu – instructor social.

Comisia avea de îndeplinit mai multe obiective:

  • Organizarea a şase filiale teritoriale şi a 15 grupe;
  • Obţinerea de spaţii în care să-şi desfăşoare activitatea nou înfinţatele filiale şi grupe;
  • Recrutarea personalului pentru funcţionarea respectivelor filiale şi grupe mai mari;
  • Realizarea unor evidenţe statistice privind numărul deficienţilor de vedere de pe raza de activitate a filialelor şi grupelor;
  • Organizarea de grupe în cadrul fiecărei filiale;
  • Aducerea la cunoştiinţa membrilor a proiectului de statut şi dezbaterea acestuia;
  • Alegerea delegaţiilor pentru prima conferinţă pe ţară a asociaţiei;
  • Legătura cu secţiile de asistenţă socială de la sfaturile populare şi comitetele sindicale.

Comisia şi-a încheiat activitatea la sfârşitul lunii martie 1955, reuşind să pună în funcţiune doar cinci filiale şi 13 grupe, după o muncă dificilă şi intensă, străbătând localităţiile mai mari sau mai mici din ţara întreagă. Aşadar, între 1 aprilie 1955 şi 1 august 1956, asociaţia a fost condusă de un prezidiu provizoriu, provenit din comisia de înfiinţare şi organizare a filialelor şi grupelor, care a avut ca sarcină principală: pregătirea primului congres pe ţară al nevăzătorilor.

Acest prim congres sau conferinţă naţională, cum i s-a mai spus, a avut loc în zilele de 3-4 august 1956, la Bucureşti, în sala Clubului Sindicatului Muncitorilor din Învăţământ, având următoarea ordine de zi:

  • Raport privind activitatea prezidului provizoriu de conducere;
  • Adoptarea actului constitutiv şi al statutului asociaţiei;
  • Alegerea Consiliului central al asociaţiei şi a Comisiei centrale de revizie.

Au participat 50 de delegaţi din filiale şi grupe şi tot din partea acestora au fost peste 40 de invitaţi. Au fost prezenţi şi reprezentanţi din partea autorităţilor centrale şi locale şi din partea presei. În a doua zi a congresului, 4 august, s-a ţinut prima şedinţă a Consiliului central, alegându-se preşedintele, în persoana lui Ion Tănăsescu, prim-vicepreşedintele Ion Popescu şi secretarul general Alexandrina Baz.

După cum relevă R. S. Ruba în articolul „Asociaţia Nevăzătorilor din România între 1956-1990” (Litera noastră, nr. 12 decembrie 1996), primul preşedinte al organizaţiei, I. Tănăsescu, avea o personalitate puternică, fiind un adevărat „militant pentru drepturile nevăzătorilor, un luptător curajos şi tenace” dar cu o atitudine de frondă, de răzvrătit faţă de autorităţi, ceea ce i-a adus debarcarea la plenara asociaţiei din 21-22 martie 1958, fiind acuzat pe nedrept de imoralitate şi legionarism. În locul său a fost ales ca preşedinte profesorul Filip Naia.

Anul 1958 nu se remarcă numai prin schimbarea preşedintelui din fruntea asociaţiei, ci şi prin intenţia diabolică a unor directori din Ministerul Prevederilor Sociale de a-i aduna pe toţi nevăzătorii (unii dintre ei mai recalcitranţi) într-un singur loc de pe la graniţa de sud-vest a ţării, la Becicherec în Banat, în uriașele şi vechile cazărmi părăsite de armata sovietică. Aici, îngrămădiţi ca într-un lagăr, urma să li se asigure nevăzătorilor condiţii minime de muncă şi viaţă marginală, însă reacţiile insistente şi destul de vehemente ale acestora au împiedicat proiectul celor doi directori, nevăzătorii fiind conduşi în această acţiune de cei doi preşedinţi din „fatidicul an, 1958” – cum îl caracterizează Ruba – Ion Tănăsescu şi Filip Naia.

După cum se ştie, acesta din urmă şi-a pierdut viaţa la 17 octombrie 1958, când avionul sovietic cu care se întorcea din vizita făcută în China s-a prăbuşit. Dispariţia lui Filip Naia a reprezentat o mare pierdere pentru evoluţia organizaţiei, deoarece avea o personalitate deosebită, demonstrând calităţiile unui adevărat lider.

După acest tragic eveniment, a fost convocată o plenară extraordinară a asociaţiei, în urma căreia a fost ales ca preşedinte profesorul Constantin Dumitrescu, fost ofiţer, cu studii juridice. În perioada de început a activităţii sale, el se dovedeşte o persoană activă, reuşind să înfiinţeze filiale în fiecare din cele 16 regiuni ale ţării, structură ce s-a menţinut până în toamna anului 1990. O altă preocupare a noii conduceri a fost asigurarea locurilor de muncă pentru nevăzători, aceasta realizându-se prin orientarea tinerilor spre şcolile profesionale de la Bucureşti şi de la Arad sau prin calificarea la locurile de muncă, create în cooperativele meşteşugăreşti. Totodată prin Decretul nr. 232/1959, referitor la regimul de pensionare, a fost inclus şi dreptul bărbaţiilor nevăzători de a se pensiona după o vechime integrală de 15 ani, iar pentru femei după 10 ani de muncă. De asemenea, tot prin acest act normativ s-a stabilit ca vârsta de pensionare să fie la 50 de ani pentru bărbaţi şi la 45 de ani pentru femei. În această perioadă, s-au obţinut mai multe scutiri sau reduceri de taxe la diferitele servicii publice: telefonie, radio, televiziune etc. Tot în sfera socială trebuie să amintim înfiinţarea căminelor pentru nefamilişti şi îndeosebi căminul de la Dumbrăveni, în judeţul Sibiu, un aşezământ pentru persoanele cu deficienţe vizuale asociate.

Dacă crearea locurilor de muncă în cooperativele meşteşugăreşti şi asigurarea unor condiţii mai bune de viaţă au favorizat integrarea socială a nevăzătorilor, domeniul cultural-artistic vine să accentueze şi să completeze această integrare, ea fiind o preocupare constantă a asociaţiei noastre. În acest sens, sunt de remarcat activităţiile cultural-educative, cum ar fi cercurile pentru învăţarea scris-cititului în alfabetul braille, cercurile de lectură din cadrul filialelor şi de la locurile de muncă, constituirea de orchestre şi ansambluri corale (să amintim doar celebrul ansamblu „Optimiştii”), de echipe teatrale, cenacluri literare şi, nu în ultimul rând, s-au pus bazele concursurilor culturale naţionale şi a unor competiţii sportive naţionale şi chiar internaţionale. De asemenea, presa (ilustrată de revista asociaţiei „Viaţă nouă” devenită „Litera noastră”) în scrisul braille deţine o pondere semnificativă în procesul cultural -educativ al deficienţiilor de vedere, ea diversificându-se prin suplimentul în scriere vizuală şi, apoi, în format audio, prin apariţia „Jurnalului sonor” şi altele.

A doua Conferinţă a Consiliului central al asociaţiei s-a desfăşurat în 1963, fiind reconfirmat în funcţia de preşedinte Constantin Dumitrescu, în ciuda opoziţiei unor tineri intelectuali de la Bucureşti şi de la Cluj. La a treia conferinţă, aceeaşi opoziţie reuşeşte să-l debarce pe Dumitrescu, deşi era puternic susţinut de Ministerul Muncii care tutela asociaţia. Pentru schimbarea din funcţie a acestuia, grupul rebel a apelat la argumente politice, invocând promovarea în funcţii de conducere a muncitorilor. Astfel, s-a ajuns la un compromis, optându-se pentru Ion Mateescu, muncitor la Cooperativa Munca din Bucureşti şi considerându-se de cei ce doreau schimbarea că aceasta va fi o soluţie de tranziţie. Mandatul lui Mateescu durează până în 1979, când, în urma unor evenimente confuze, el şi-a dat demisia.

Urmează o perioadă de incertitudini şi stagnare a asociaţiei, fiindcă nici a patra Conferinţă naţională n-a putut fi convocată pentru alegerea unui nou preşedinte, recurgându-se la mai multe interimate. În primul interimat, îl aflăm ca preşedinte pe profesorul George Raul Anastasiu, un intelectual subtil, cu înclinaţii însă spre compromisuri şi extrem de obedient faţă de autorităţi. Interimatul său a durat între anii 1979-1984, fiind urmat timp de doi ani, până în 1986, de Gheorghe Pop, care funcţiona, în acelaşi timp, şi ca preşedinte al filialei Braşov, fiind nevoit să facă naveta între cele două oraşe.

Tot cu caracter interimar, Ministerul Muncii este de acord cu preluarea funcţiei de către profesorul Viorel Crăciun, acesta reuşeşte să revigoreze activitatea organizaţiei, în limitele normalului, atât în plan organizatoric, cât, mai ales, în plan cultural. Astfel, s-au putut ţine cu regularitate şedinţele Biroului executiv, luându-se deciziile posibile în acele condiţii limitative, s-au reluat contactele cu organizaţiile similare din ţările socialiste, s-a redresat situaţia revistei, fără însă a se îmbunătăţi posibilităţiile de tipărire a cărţiilor în braille, din lipsa fondurilor pe care trebuia să le aloce statul. Aceste măsuri au contribuit la susţinerea asociaţiei pe o linie de plutire, aşa încât evenimentele din decembrie 1989 o găsesc cu o structură organizatorică destul de solidă.

În zilele de 22-23 iunie 1990, a avut loc la Bucureşti cea de a patra conferinţă a Asociaţiei Nevăzătorilor din România, prilej cu care a fost ales în funcţia de preşedinte domnul Teodor Lăpădatu, fost preşedinte al filialei Bucureşti. Acesta este o personalitate energică şi perseverentă, loială cauzei nevăzătorilor şi, nu în ultimul rând posedă deosebite aptitudini manageriale. Din primele luni ale anului 1990 şi continuând o perioadă de timp şi după Conferinţa naţională, problematica nevăzătorilor a devenit tot mai complexă şi mai contradictorie, căreia a trebuit să-i facă faţă noua conducere a asociaţiei. În acest interval de timp, conducerea ANR a întreprins numeroase demersuri în vederea creşterii standardelor de viaţă ale nevăzătorilor, obţinându-se o serie de drepturi sociale (valabile şi astăzi), însă rezultatele privind locurile de muncă, atelierele protejate etc. au fost mai puţin concludente.

Mandatul preşedintelui Lăpădatu se încheie în 2005, a şaptea Conferinţă naţională alegându-l în această funcţie pe profesorul şi scriitorul Radu Sergiu Ruba. Pe lângă noile aspecte organizatorice ce se produc după acest an, trebuie semnalate şi largile deschideri spre realizarea unor proiecte sociale, educaţionale şi cultural-sportive (unele de amploare, cum ar fi Centrul social de reabilitare) sau amplificarea şi intensificarea relaţiilor internaţionale ale ANR.

În linii generale, acesta a fost parcursul Asociaţiei Nevăzătorilor din România de a lungul celor 110 ani de la înfiinţare şi al celor 60 de ani de la reînfiinţare, cu un trecut cu lumini şi umbre, cu obstacole mai mult sau mai puţin depăşite, transmiţând viitorului speranţa membrilor ei într-o societate mai bună şi mai comprehensivă!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: