ION VINEA – Un prinț al poeziei

de Ion PODOSU

ion-vinea

Ion Vinea

Anul 1895 este considerat în cultura noastră – şi îndeosebi în literatură – ca „anul poeziei”, deoarece se năşteau atunci, în ordine cronologică, trei dintre cei mai mari poeţi români: Ion Barbu (19 martie), Ion Vinea (17 aprilie) şi Lucian Blaga (9 mai), personalităţi care, prin originalitatea operelor lor, au marcat substanţial şi definitoriu fenomenul liric de la noi.

Deşi mai puţin cunoscut şi, în unele medii, poate chiar deloc, Ion Vinea este o personalitate singulară, ale cărei valenţe creatoare s-au manifestat în cele mai variate domenii ale producţiei literare: poezie, proză, eseistică, publicistică şi traduceri. Prin trăsăturile specifice ale personalităţii sale, dar şi prin caracteristicile creaţiei, Vinea reuşeşte să şteargă graniţele dintre „arta şi viaţa sa”, după cum îl înfăţişează Mircea Vaida în „Studiul introductiv” la prima ediţie de opere, publicată la Editura Dacia, din 1971: „Tip alergic, de o ciudată sensibilitate pentru sunete, nuanţe şi parfumuri, Vinea n-a făcut nicicând o deosebire fundamentală între arta şi viaţa sa. În această calitate, a fost un arbitru şi un critic dintre acele rare apariţii descinse din mitul lui Petronius.”

Ion Eugen Iovanaki, având pseudonimul Ion Vinea, s-a născut la 17 aprilie 1895, la Giurgiu, fiind fiul lui Alexandru Iovanaki şi al Olimpiei Vlahopol. Anii copilăriei i-a petrecut la Bucureşti, însă, verile, pleca la Drăgăneşti, la proprietatea părinţilor, loc devenit în conştiinţa sa un teritoriu de mit lacustru.

Primii ani de şcoală (1902-1910) îi urmează la Institutul „Sf. Vineri”, înscriindu-se apoi la Liceul „Sf. Sava” pe care îl absolvă în 1914. Ca elev, se distinge la filosofie, literatura română şi mai ales la muzică, spre care avea certe înclinaţii. După o întrerupere de câţiva ani, Vinea se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, obţinând în 1924 licenţa „cu cinci bile roşii, fără teză”, de care însă nu s-a folosit niciodată, deşi formal făcea parte din baroul avocaţilor din Ilfov.

Încă din anii de şcoală, în 1912, împreună cu bunii săi prieteni (S. Samyro, viitorul Tristan Tzara, şi Marcel Iancu), Vinea redactează revista „Simbolul” (din care au apărut numai patru numere), în paginile căreia au publicat: Macedonski, Minulescu, Emil Isac, Adrian Maniu, Claudia Millian etc. În această revistă, la 15 noiembrie 1912, debutează adolescentul Iovanaki cu „Sonet”, în maniera lui Albert Samain, având un considerabil succes. Tot acum, printr-o metamorfoză muzicală a numelui francez Chauvignac, care aparţinuse bunicii din partea tatălui, va obţine cuvântul cu rezonanţe melodioase Vinea, pe care îl va adopta ca pseudonim. În perioada 1913-1914, colaborează la revistele: „Seara”, „Rampa”, „Facla”, iar între 1915-1916, publică în „Cronica” lui Arghezi şi Galaction, producându-se şi maturizareaa sa timpurie. Atât în timpul, cât şi după întoarcerea din război, colaborează asiduu la revistele vremii, la unele fiind chiar redactor sau director.

Personalitatea de îndrumător şi mentor al noilor principii artistice, Ion Vinea şi le impune prin apariţia la 3 iunie 1922 a revistei „Contimporanul”, tribună nonconformistă, unde va enunţa, în cei opt ani de existenţă, principalele idei ale avangardismului românesc. Prin articolele programatice inserate în revistă, Vinea se relevă ca unul dintre cei mai de seamă teoreticieni ai avangardismului de la noi, formulând principii şi teze radicale, demolatoare, şi reuşind să grupeze în jurul publicaţiei sale nume prestigioase ale literaturii române şi străine: Ion Barbu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Paul Éluard sau Louis Aragon. În paralel, desfăşoară o intensă activitate publicistică, fiind redactor sau conducător la numeroase reviste, „redactor parlamentar şi politic” şi, în fine, în 1928 membru independent în Parlament.

Pe tărâm literar, Vinea colaborează cu versuri şi proză la principalele reviste avangardiste, publicând în 1925 primul volum de proză scurtă, intitulat „Descântecul şi flori de lampă”, căruia i-a urmat „Paradisul suspinelor”, în 1930. Ambele volume cuprind proze scurte, care se constituie în adevărate introspecţii poetice.

În 1938, Vinea este ales preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, funcţie în care a fost reales până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. După terminarea războiului, Ion Vinea, ca atâţia alţi oameni de cultură, este exilat din viaţa publică şi din literatură, fiind nevoit să desfăşoare muncile cele mai umilitoare pentru a se putea întreţine pe el şi pe mama lui. În acest interval, el realizează o serie de traduceri de o rafinată acurateţe din Shakespeare, Poe şi Balzac.

Cu puţin timp înaintea morţii, pe patul de suferinţă, îşi vede exemplarul-semnal al primei cărţi de versuri, „Ora fântânilor”. După cum susţin cei ce se aflau în preajma lui atunci, a sărutat cartea… „acea carte pe care din modestie şi excesivă severitate estetică o amânase ani, decenii la rând, o viaţă. Era târziu, era foarte târziu…” (Mircea Vaida, op.cit.).

Scriitorul se stingea din viaţă la 6 iulie 1964, la Bucureşti, lăsând posterităţii misterul unui om şi al unei opere care, nici până astăzi, nu e îndeajuns de cunoscută. Despre momentul acela şi despre poetul care dispărea atunci, acelaşi critic şi poet afirmă: „Atunci nu se ştia, nici astăzi nu se ştie îndeajuns (în 1971, dar e valabil şi pentru 1995, n.n.), cât de mare e, cât de mare va fi, prinţ tăcut al poeziei, menestrel deghizat în dandy modern, care ne-a venit dintr-o ciudată legendă.”

Dintre editările postume ale creaţiei sale, menţionăm: Ion Vinea, Opere, I-V, ediţie îngrijită de Mircea Vaida şi Gheorghe Sprinţeroiu, Editura Dacia, 1971, cuprinzând poezia, romanele „Lunatecii” şi „Venin de mai”, proză scurtă, publicistică, precum şi ediţia de opere pe care a început-o Elena Filipaş, autoare şi a unei monografii despre Vinea.

Debutul atât de promiţător şi de sigur în poezie nu va fi continuat de Ion Vinea, ceea ce face ca în 1927 el să fie cunoscut publicului mai degrabă ca un acid şi vehement pamfletar, iar între artişti ca un „simpatic farsor al poeziei”, după cum remarca Felix Aderca într-un interviu din revista „Cetatea literară”. Semnificativ este şi portretul pe care i-l face un avangardist mai tânăr, reprodus de Elena Zaharia în monografia sa: „I se spunea prinţul poeziei şi era în adevăr un prinţ al poeziei, fericit şi de invidiat. Era frumos şi senin ca o statuie mediteraneană; era talentat şi încântător, părând a fi fost răsfăţat de parce, cu ochi de rege şi de copil, cu o minte de o mare subţirime şi, în vuietul şi trepidaţia cetăţii, de o nonşalanţă superioară care era blazonul lui faţă de toţi agitaţii, freneticii, nerăbdătorii, crispaţii.”

Deşi, teoretic, Vinea manifestă o puternică aderenţă la mişcarea avangardistă, poezia sa se găseşte undeva la interferenţa curentelor extremiste (dadaism, cubism, futurism, suprarealism, constructivism) şi a celor neoromantice (simbolism, expresionism şi altele), dar, în general, e foarte riscant să plasezi creaţia poetică a acestui ciudat scriitor între limitele vreunui curent literar. Poet al amintirii, reactualizând vremi spulberate, asemenea prafului de pe drumuri, al dangătului de clopot crepuscular, al vidului pustiitor şi al solitudinii sfâşietoare în turnurile de ivoriu de la marginea mării, I. Vinea este creatorul unui autentic univers imagistic, construit în general pe elemente disparate, de unde uneori şi impresia de incoerenţă a imaginilor în poezia sa. Concepând poezia ca pe o pură „stare sufletească, Vinea realizează o atmosferă specifică, îmbinând, de cele mai multe ori, în mod neaşteptat, concretul cu abstractul în asociaţii inedite, creând astfel acea stare emoţională a lectorului în faţa cuvântului şlefuit cu deosebit meşteşug”.

Poezia lui Ion Vinea oscilează între un imagism îndrăzneţ (cu trimiteri la Adrian Maniu) ce contribuie la închegarea unui tablou construit din notaţii succesive şi organizarea plastică a viziunii, bazată pe tablouri disparate, însă constrânse într-un tot unitar, de o mişcare bine cenzurată a stării lirice. După cum observă criticul literar clujean Ion Pop, în lucrarea „Avangardismul poetic românesc”: „Se va găsi întotdeauna în poezia sa notaţia impresionistă de tip avangardist, după modelul, probabil, al «cubismului literar» al lui Apollinaire şi al altor poeţi francezi, o sfărâmare a cadrului plastic al poemului ca în cubismul pictural, în fine, sub înrâurirea constructivistă, o anume geometrizare a viziunii şi crearea impresiei de rigiditate mecanică. Deosebirea, deloc neglijabilă, stă într-o coerenţă constantă a poemului, asigurată de orientarea notaţiei spre definirea unei stări sufleteşti unitare.”

Cu o imagistică în care predomină imaginile vizuale în comparaţie cu cele auditive, cu metafore cu sensuri adânci şi nu de dragul metaforei, cu o versificaţie variată şi adaptată la conţinut, poezia lui Ion Vinea este o entitate lirică distinctă şi autentică, inefabilă şi totuşi densă în semnificaţii, insolită în tristeţea-i discretă ce o străbate, impunându-se deopotrivă sensibilităţii şi inteligenţei receptoare. Scriitorul rămâne o apariţie singulară a literaturii noastre, învăluit de faldurile ample ale misterului, oscilând între sensibilitate şi luciditate şi depăşind veacul cu aura de prinţ mai mult nefericit al poeziei.

(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 26-30.)

One Response to ION VINEA – Un prinț al poeziei

  1. Pretty! This was an extremely wonderful post. Many thanks for providing this information.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: