O călătorie spre marea interioară: Imperii seculare, de ROMULUS RUSAN

de Ion PODOSU

romulus-rusan_calatorie-spre-marea-interioara_copertaTradiţia românească a jurnalului de călătorie se relevă a fi fecund ilustrată de-a lungul istoriei noastre literare, de nu ar fi să-i amintim doar pe câţiva dintre predecesori: Dinicu Golescu, V. Alecsandri, I. C. Drăguşanu şi N. Filimon (de altfel, invocat şi de autorul cărţii pe care ne-o propunem spre comentare), iar dintre contemporani, numele lui Octavian Paler nu numai că trebuie menţionat, ci şi asociat aceleiaşi perspective profund umaniste şi culturale căreia i se înscrie actul călătoriei şi la Romulus Rusan.

Născut la 13.03.1935 la Alba Iulia, Romulus Rusan urmează studii politehnice la Cluj între 1953-1957, participând de timpuriu la viaţa literară clujeană. Astfel, între 1953-1967 este redactor la revista „Tribuna”, apoi un an la „Viaţa studenţească” şi între 1970-1974 la revista „Cinema”.

Debutează în presa literară cu critică („Steaua”, 1954), debutul în volum producându-se de abia în 1963, când publică „Râul ascuns”, o carte de reportaje despre diverse obiective industriale, urmată de o alta, intitulată „Expresul 65” (1965), de data aceasta inspirată din viaţa feroviarilor. Împreună cu Ana Blandiana realizează o serie de interviuri-dialoguri cu unele personalităţi culturale şi ştiinţifice şi susţine la radio numeroase şi pertinente cronici de film. În urma unei călătorii de studii în Statele Unite, publică „America ogarului cenuşiu” (cunoscută de cititorii noştri) şi continuă cu volumul „Cauze provizorii” (1983), o carte de proză scurtă, ce poate fi integrată în noul val al prozatorilor generaţiei ’80, o bună parte din aceste proze fiind imprimate pe bandă magnetică (pentru nevăzători) în completare la volumul „O călătorie spre marea interioară”, apărut în 1986.

Nu rare sunt cazurile în care jurnalul de călătorie este fie o relatare nudă (aşa-zis obiectivă) a celor văzute şi trăite, fie o reliefare a pitorescului, de multe ori fără semnificaţie, capcane pe care Romulus Rusan a reuşit să le evite, jurnalul său constituindu-se într-un veritabil „roman de călătorie”, nu numai prin faptul că are acea capacitate de a realiza un echilibru între cele două extreme spre care riscă să alunece această specie literară, ci şi prin aceea că atât mânuirea mijloacelor artistice specifice este făcută cu subtilitate şi rafinament, cât şi prin implementarea unor modalităţi – prin excelenţă literare: dialogul, schiţa de portret, imaginea plastică şi sugestivă etc. Totodată, jurnalul său este, dincolo de această structură formală originală, şi o adâncă reflectare subiectivă a realităţii, în sensul artistic al cuvântului, figurând astfel modul propriu de a participa la existenţa lumii prin care călătoreşte.

O constantă invariabilă a acestei captivante cărţi de călătorie este pledoaria pentru perenitatea artei, pentru suveranitatea ei în contextul oricăror conjuncturi, durabilitatea ei măsurându-se cu veşnicia şi nu cu unităţile convenţionale ale măsurării timpului. De altfel, autorul, aflat în faţa vestigiilor din Efes, meditează cu o uşoară nostalgie romantică dar şi cu sentimentul acut al omului contemporan pus necontenit faţă în faţă cu distrugerile sau falsificările monumentelor de artă, ce se fac în slujba acelui surogat de ideal al modernizării şi civilizării popoarelor, ceea ce – cu deplină îndreptăţire – îl determină pe autor să afirme că „singurul şi adevăratul legatar al istoriei trebuie să fie arta” şi mai departe „[…] sufletul veacurilor nu se păstrează decât în recipienţii fragili ai capodoperelor”.

Având ca punct de plecare Viena, unde, în 1982, i se decernează Anei Blandiana Premiul Internaţional Herder (premiu printre ai cărui laureaţi au fost şi numeroase personalităţi ale culturii române de la data inaugurării sale, în 1963), acest periplu se constituie într-o înfrigurată căutare a sudului, ţinta fiind ţărmurile mării interioare (Marea Mediterană), leagănul frământat al atâtor şi atâtor civilizaţii, iar atunci când vor ajunge – paradoxal, în finalul acestei prime cărţi a jurnalului – Romulus Rusan va caracteriza cu un patetism bine temperat aceste locuri ca fiind un tărâm blestemat de propria-i fecunditate, „sub cerul primordial respirând dragoste şi moarte, captivitate şi nesupunere, rivalitate şi geniu”.

La Viena sau în oricare alt loc pe care-l vizitează, cei doi călători sunt atraşi de mirajul frumosului absolut, căutat deopotrivă în muzee şi în monumente istorice, cât şi în obişnuinţele cotidianului sau în frumuseţile naturale, totul fiind privit cu vie admiraţie, dar şi cu ochiul reflexiv-critic al cunoscătorilor. Astfel, somptuozitatea muzeelor şi a palatelor vieneze provoacă un sentiment de aroganţă, de trufie, de trecut mort care, parcă nu mai comunică nimic, fără reverberaţii spirituale. Arta din muzeele austriece şi îndeosebi arhitectura par a fi dominate de „un gust confortabil, mai încântat de ceea ce se adresează simţurilor decât spiritului”, spiritul imitativ şi sintetic al acestora „a creat o psihologie parvenită, o înclinare spre confort şi snobism”. Dincolo de aceste reflecţii oarecum dezamăgitoare, Rusan elogiază civilizaţia prezentă a Austriei, distingând notele sentimental-idilice ale austriacului de rând, ca şi spiritul destoinic şi întreprinzător în organizarea autostrăzii, devenită o veritabilă instituţie naţională.

Oricâte privelişti inedite i se desfăşoară în faţa ochilor, oricâte muzee şi monumente impresionante vizitează, sufletul călătorilor vibrează cu acel inefabil dor românesc ori de câte ori (în Austria sau în Iugoslavia, în Bulgaria sau în Turcia) întâlnesc locuri şi oameni ce le aduc aminte de meleagurile natale.

Deşi atraşi ineluctabil de mirajul sudului şi cu preţul unor întârzieri ori al ghinioanelor de tot felul, ce conferă uneori farmecul călătoriei, ei nu se pot sustrage tentaţiei toposului cultural, producător de elevate consideraţii artistice şi istorice, şi aşa se face că, fără să fi prevăzute în itinerariul lor, vizitează mănăstirea Melk, localitatea unde s-a născut Brukner, Hallstadttul (locul originar al faimoasei metalurgii primitive) etc. „Cetăţii lui Mozart, oraşului care izvorăşte muzică”, îi sunt dedicate două elogioase capitole în care autorul îşi reafirmă aceeaşi nestrămutată credinţă în longevitatea şi superioritatea artei „asupra puterii trecătoare”.

Traversarea Iugoslaviei le pare infinită în timp şi spaţiu, fiind acompaniată de o ostilitate climatică şi umană, aceasta din urmă cu greu explicabilă, producându-le un sentiment de insatisfacţie spirituală, căci vizitarea unor monumente arhitectonice şi istorice, deşi recomandate atât de persuasiv ca fiind nişte rarităţi, nu le provoacă impresiile scontate şi totul apare contrafăcut de repetatele restaurări.

Trecerea prin Bulgaria (deşi îi întâmpină printr-o întâmplare imprevizibilă) este mai calmă, ţara şi oamenii ei par mai prietenoşi, aşa încât contactul cu Turcia îi află stăpâniţi de aceeaşi constantă curiozitate, şi ea le este satisfăcută atât de excepţionalul recital de muzică religioasă musulmană oferit de muezinul moscheii din Edirne (Adrianopol), cât mai ales de şoseaua „năstruşnică, indescriptibilă, faimoasă şi inimitabilă”, ce avea să-i ducă spre Istanbul, capitala celui de-al doilea imperiu prin care au călătorit.

La Istanbul, capitala a două imperii succesive (Imperiul Bizantin şi Imperiul Otoman), nu numai abundenţa relicvelor istorice şi artistice vorbeşte despre tumultuoasele civilizaţii ce au răsărit şi au apus pe aceste pământuri, ci şi prezentul pe care autorul îl descoperă într-un domeniu aparent banal, şi anume bucătăria turcească, ce deţine locul al treilea ca faimă mondială. Această bucătărie se dezvăluie ca un amalgam sintetic al tuturor elementelor geografice şi culinare, dând astfel mărturie despre constituirea civilizaţiei turceşti: „De fapt, poate din acest caracter de restricţie şi de răscruce, de interdicţie şi de interdependenţă s-a născut toată civilizaţia turcă”.

Această cetate a frumosului oriental se dovedeşte redutabilă, presupunând tenacitate şi răbdare, asiduitate şi dorinţa vie a cunoaşterii, căci frumuseţile ei nu revelă la prima vedere. Tot ceea ce a zămislit această perpetuă suprapunere de civilizaţii, din care, probabil, numai o mică parte ni s-a mai transmis, produce acea mirare ce ne cuprinde în faţa inefabilului lumii, a artei şi a istoriei, fertilizând gândirea şi imaginaţia, în ultimă instanţă, spiritul creativ.

Vizitând muzee şi palate, moschei sau locuri evocatoare ale istoriei naţionale, Rusan reflectează, asemenea unui precursor ca Dimitrie Cantemir, asupra creşterii şi descreşterii acestor civilizaţii succesive şi, mai cu seamă, asupra capacităţii lor regeneratoare.

„Începând cu neoliticul şi mergând pe firul civilizaţiilor succesive, locurile acestea au fost un creuzet încins în care s-au format popoare, etnii, fiecare cu nuanţa sa proprie, dar toate la un loc semănând prin fervoarea patimii, prin acea nestatornicie a traiului fără efort atât de specifică sudului.”

Urmărit parcă de obsesia sublimului, autorul subliniază iar şi iar măreţia spiritului creator uman reflectat în arta purificatoare, care spală „de durere şi de murdărie trupul istoriei”, dar totodată ea „este bătută, umilită, împinsă în planul doi, căci învierea prin artă este un act demiurgic al omului pândit de uitare şi perisabilitate, al omului care, prin compensaţie, salvează şi disciplinează timpul, făcându-l să rămână, să se fixeze. Victoria este, de fapt, a artei asupra istoriei”.

Entuziast şi reţinut, patetic şi reflexiv, descriptiv şi narativ, schiţând portrete şi dând contururi unor psihologii individuale şi colective, erudit fără ostentaţie, sclipitor în asociaţii şi disocieri, Romulus Rusan imprimă scrisului său un stil clar şi alert, concis şi natural, ceea ce conferă „Călătoriei spre marea interioară” accesibilitate şi fascinaţie atât pentru cititorul căutător de substanţă spirituală, cât şi pentru cel ce gustă cu simplitate farmecul unui jurnal de călătorie.

(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 38-43.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: