IUBIREA, CA SANOGENEZĂ EDUCAȚIONALĂ. I. Premise și metode psihopedagogice proactive ale dezvoltării armonioase a personalității copilului, în ontogeneză

institutul-de-istorie-george-baritiu-cluj-napoca

de Liviu VIDICAN MANCI, pr. prof. dr., director S.T.O., Cluj-Napoca;
Roxana Maria CÂLEA, prof., cadru didactic S.T.O., Cluj-Napoca;
Antonia BODEA, prof. filolog, gr. did. I;
Persida RUGU MĂRUȚOIU, prof. psihopedagog și logoped, gr. did. I

IUBIREA, CA SANOGENEZĂ EDUCAȚIONALĂ
– rezumat –
Psihopedagogia nu se limitează la simple tehnici ale educației, ci implică anumite concepții despre ființa umană, despre dezvoltarea armonioasă a acesteia, precum și raportul copilului, în dezvoltarea sa fizio-psiho-socioculturală, cu societatea, cu existența și cu sine însuși. Așadar, ea înseamnă discurs și praxis valorizator al omului față de sine, față de semeni și față de lume.
Școala trebuie să fie în primul rând culturală, și abia apoi poate urma treapta interculturalității și multiculturalității, întrucât spre interculturalitate și multiculturalitate se merge prin cultural. Copilul de azi și tânărul de mâine, dacă e învățat să-și descopere pe deplin și să-și conștientizeze reala identitate socioculturală, poate întâmpina alteritatea cu bucurie, cu echilibru și conștiință de sine.
Educația poate fi împărțită în două ramuri distincte, ca atitudine și metodologie: educația prin reacție (având la bază atât psihologia behavioristă, cât și o metodologie punitivă) și educația proactivă (care anticipă și încearcă să rezolve necesitățile primordiale și problemele dezvoltării copilului, privite în perspectivă).
O educație proactivă are la bază anumiți piloni de susținere eficientă a dezvoltării copilului: satisfacerea necesităților emoționale și afective, de iubire necondiționată, ale copilului, asigurarea unei educații bazate pe înțelegere și empatie, dar și formarea unei discipline a copilului, asigurarea unei protecții fizice și emoționale pentru copil, precum și explicarea și exemplificarea controlului stărilor afective complexe pentru copil.
Educația prin iubire, educația proactivă, identifică și împlinește acele nevoi afective umane esențiale pentru o dezvoltare psiho-fizio-socioculturală sănătoasă a copiilor: formarea și consolidarea unor relații apropiate și durabile cu ceilalți; conștientizarea valorii lor ca persoane; dezvoltarea unei scări de valori solide și pertinente, care să le permită ulterior luarea unor decizii corecte în viață; însușirea unei conduite de viață autentice, conștiente și responsabile; dezvoltarea curiozității epistemice constructive și a unui comportament bazat pe explorarea noului; găsirea diferitelor modalități de a fi utili semenilor; consolidarea stărilor afective de optimism și speranță în viitorul pe care sunt chemați să-l construiască mâine.
CUVINTE-CHEIE: interculturalitate, multiculturalitate, educație prin reacție, educație proactivă, psihopedagogie, educație prin iubire, dezvoltare emoțională, copil, școală, societate, dezvoltare fizio-psiho-socioculturală.
L’AMOUR, COMME FONDEMENT SAIN ÉDUCATIONNEL
– résumé –
La psycho-pédagogie ne se limite pas aux simples techniques de l’éducation, mais elle suppose certaines conceptions sur l’être humain, sur le développement harmonieux de celui-ci, ainsi que le rapport de l’enfant dans son développement physio-psycho-socio-culturel, avec la société, avec l’existence et avec soi-même. Donc, elle signifie discours et praxis de mérite de l’homme envers soi, envers les autres et envers le monde.
L’école doit être tout d’abord culturelle et ce n’est qu’ensuite que vient le degré de l’interculturalité et la multiculturalité, parce que vers l’interculturalité et la multiculturalité on va par le culturel. L’enfant d’aujourd’hui et le jeune homme de demain, s’il apprend à découvrir pleinement et à être conscient de sa réelle identité socio-culturelle, peut aller au devant de l’altérité avec joie, avec équilibre et avec conscience de soi-même.
L’éducation peut être divisée en deux branches différentes comme attitude et méthodologie: l’éducation par réaction (conformément à la psychologie béhavioriste ainsi qu’à la méthodologie punitive) et l’éducation proactive (qui anticipe et essaie de résoudre les nécessités primordiales et les problèmes du développement de l’enfant, considérés en perspective).
Une éducation proactive a comme élément principal certains facteurs de soutien efficient du développement de l’enfant: la satisfaction des nécessités émotionnelles et affectives, d’amour sans réserve de l’enfant, l’assurance d’une éducation fondée sur l’entente et l’empathie, ainsi que la formation d’une discipline de l’enfant, l’assurance d’une protection physique et émotionnelle pour l’enfant ainsi que l’explication et l’exemplification du contrôle des états affectifs complexes pour l’enfant.
L’éducation par amour, l’éducation proactive, identifie et accomplit ces besoins affectifs humains essentiels pour un développement psycho-physio-socio-culturel sain de l’enfant: la formation et la consolidation des relations bienveillantes et durables avec les autres; la conscientisation de leur valeur comme personnes; le développement d’une échelle de valeurs solides et pertinentes qui leur permettent ensuite de prendre des décisions correctes dans la vie; l’assimilation d’une conduite de vie authentique, consciente et responsable; le développement de la curiosité épistémique constructive et d’un comportement fondé sur l’exploration du neuf; trouver différentes modalités d’être utiles aux autres; la consolidation des états affectifs d’optimisme et l’espoir dans l’avenir qu’ils sont appelés à construire demain.
MOTS CLÉS: interculturalité, multiculturalité, éducation par réaction, éducation proactive, psychopédagogie, éducation par amour, développement émotionnel, enfants, école, société, dévéloppement physio-psycho-socio-culturel.

IUBIREA, CA SANOGENEZĂ EDUCAȚIONALĂ

  1. PREMISE ȘI METODE PSIHOPEDAGOGICE PROACTIVE ALE DEZVOLTĂRII ARMONIOASE A PERSONALITĂȚII COPILULUI, ÎN ONTOGENEZĂ[1]

Transformarea, dezvoltarea fizio-psiho-socioculturală a copilului într-un tânăr și apoi în adultul de mâine, metamorfozarea mugurului în lăstar și apoi într-un pom al vieții, implică un șir complex de evenimente, de trăiri și de reacții, de comportamente însușite și etalate, de „încercări și erori” pe plan individual și interpersonal. Constantin Cucoș[2] spune: „Trăim într-o epocă a interferențelor. Întâlnirile dintre persoane sau culturi se amplifică și se diversifică de la o zi la alta. Nu este ușor să întreții relații optime cu alții, să înțelegi alte moduri de gândire, de simțire, de acțiune. În aceste condiții, se nasc diferite strategii de asumare spirituală, fie de retragere în sine, de apărare și întărire a identității culturale a persoanelor, fie de ieșire din sine, de permeabilitate și deschidere față de alte expresii spirituale – individuale sau colective […]”.

Pentru a se integra într-o asemenea eterogenă atmosferă și complicată rețea de interșanjabilități existențiale, copilul de azi și tânărul de mâine are nevoie de un ghidaj, de o introducere în problematica lumii, de o întărire a ființei sale pe plan ontoaxiologic. Obținerea acestor atribute integrative este facilitată printr-o educație adecvată ca suport emoțional-afectiv, ca conținut ideatic-volitiv și caracterial-comportamental[3].

La nivel educațional, e necesar să începem cu existența timpurie a copilului, fie că este vorba despre primii ani de viață, petrecuți de acesta în sânul familiei, fie că este vorba de primele sale relaționări sociale mai largi, în afara familiei, reprezentate de viața în colectivitatea de creșă, de grădiniță, fie că este vorba despre o perioadă mai complicată din punct de vedere al relaționărilor interpersonale, cum este, de exemplu, viața sa școlară.

La baza reacțiilor copilului stau reacțiile adultului. „Exemplul personal pare a fi temelia oricărei educații”, ne arată, din nou, Constantin Cucoș[4]. Pentru a exemplifica în mod plastic situația, copilul nou-născut este o plastilină cu anumite atribute (substanță, culoare, consistență etc.), adică este o ființă cu anumite date ereditare și de proveniență prenatală și perinatală; și la aceste aspecte anterior amintite au o contribuție majoră, într-un fel sau altul, acțiunile adulților implicați în situația respectivă. După momentul nașterii, însă, aceste acțiuni ale persoanelor adulte din anturajul copiilor devin preponderent semnificative ca rezultat al existenței micuțului om.

La nivel educațional, definitoriu rămâne modul în care adulții reacționează în raport cu necesitățile fiziopsihologice ale copiilor lor. Felurile în care pot reacționa adulții la necesitățile vitale ale dezvoltării copiilor se pot grupa în două mari categorii[5]:

  1. A) Metoda reactivă la nivelul educației, adică educația prin reacție, care are la bază un sistem constant și repetitiv punitiv.
  2. B) Metoda proactivă la nivelul educației, care anticipă și încearcă să satisfacă necesitățile copiilor, pentru buna lor dezvoltare în etapa de vârstă existentă la momentul respectiv.

Metoda proactivă este „cheia” unei educații constructive a ființei umane, sănătoase din punct de vedere psihologic și nu numai.

„Exprimarea consecventă a iubirii față de copil stă la baza educației eficiente. Nu contează dacă ea e diversificată ca formă de exprimare, în funcție de timp și spațiu. Ceea ce contează cu adevărat este ca părinții să satisfacă nevoile copilului și ca acesta să se simtă iubit cu adevărat.”[6]

În acest sens, fiica filosofului Constantin Noica și a englezoaicei Wendy Muston, așadar sora lui Rafail (fost Răzvan) Noica, mărturisea cu sinceritate: „Satisfacția cea mare a fost să știu că sunt iubită necondiționat de părinții mei și, la fel, că le pot oferi copiilor mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinții mei […]”[7].

Factorii sociali se modifică din vreme în vreme, însă nevoile de bază ale copiilor nu se schimbă, ele rămân aceleași. Necesitatea primordială constă în faptul că toți copiii vor să se simtă iubiți în mod necondiționat.

Ross Campbell[8] afirmă, pe baza experienței profesionale și a cercetărilor efectuate în domeniul educației, că adeseori copiii se află în primejdie, sub multe aspecte ale dezvoltării acestora. Așa, de exemplu, se arată cum „trăim într-o societate care adesea este pur și simplu împotriva copiilor”… Să analizăm puțin ce se întâmplă, zice autorul mai sus menționat:

  1. a) „Nevoile copiilor nu mai sunt în general prioritare. Până și delincvenții înrăiți sunt mai ocrotiți decât mulți dintre copiii noștri.
  2. b) Multe școli au devenit un adevărat haos și nu refugiul în care copiii să poată învăța.
  3. c) Cei din publicitate exploatează slăbiciunile și dorințele arzătoare ale tinerilor.
  4. d) Avorturile libere fac ca apariția unui copil să nu fie numai ceva opțional, dar chiar ceva de care ne putem lipsi. Când adulții nu doresc un copil, îl pot scoate din pântec „pentru a proteja drepturile femeii”, ignorându-le pe cele ale copilului.
  5. e) Maltratarea copiilor rămâne o mare nenorocire a societății acestui început de secol XXI.”

Cercetările în domeniu, realizate în Statele Unite ale Americii, au relevat faptul că, așa după cum arată Sylvia Ann Hewlett și Cornel West, „prezența unei familii întregi și foarte muncitoare, precum și rețeaua de instituții care să vină în ajutorul familiilor, cum ar fi bisericile, i-au furnizat stabilitatea necesară pentru a putea depăși momentele grele chiar și în perioadele istorice critice […]”[9].

Curentul behaviorist din psihologie a fost transpus, în secolul trecut, și în filozofiile educaționale. Acest sistem de gândire, structurat pe binomul stimul-răspuns, a fost folosit cu succes, inițial, în psihologia animală, ca dresaj. Aplicarea acestuia la copii ori la tineri constituie un proces cunoscut sub numele de modificare comportamentală. Acest sistem educațional îl obișnuia pe copil să se comporte în modul dorit de către adulți, folosindu-se mai multe metode: o determinare pozitivă (introducerea unei componente pozitive care să acționeze fie direct asupra copilului, fie indirect, utilizată fiind în mediul ambiant al copilului); o determinare negativă (retragerea unui element pozitiv din mediul copilului); și pedeapsa, numită și tehnica negativă (prin influența unei acțiuni negative asupra copilului sau prin introducerea acestei acțiuni negative în mediul de viață al copilului).

Aceste metode comportamentale behavioriste nu pun accent pe iubirea față de copil, adică nu conștientizează importanța majoră a menținerii unui rezervor plin de iubire emoțională în sufletul copilului; această iubire, trăită de copil ca o stare de fond permanentă a vieții sale, constituie o condiție sine qua non pentru dezvoltarea psihosomatică a copilului la cotele maxime permise de potențele sale genetice. În cazul în care este vorba de părinți înțelepți, care cunosc sau intuiesc aceste adevăruri, copilul va reacționa, pe baza unei relații pline de afecțiune care se clădește între acesta și adulții din mediul său de viață, mult mai bine și mai constant la ceea ce este cunoscut sub numele de control comportamental.

În pedagogia de sorginte behavioristă[10] se găsesc nenumărate exemple despre felul în care poți să pedepsești un copil, însă nimic despre felul în care poți transmite iubirea sufletească de la părinți la copil.

O bună educație bazată pe iubire se înalță, ca un edificiu, pe patru pietre de temelie, prin care copilul poate suporta greutatea vieții care urmează a fi clădită pe stabilitatea lor:[11]

1) Respectarea și împlinirea necesităților emoționale și de iubire ale copilului.

2) Realizarea unei atmosfere pline de iubire, dar și formarea unei discipline bazate pe afectivitatea copilului.

3) Asigurarea unei protecții fizice și emoționale în viața de zi cu zi a copilului.

4) Explicarea și exemplificarea controlului afectelor, în general, a vieții afective pentru copil.

Dacă vreunul dintre acești piloni de bază ai unei educații proactive lipsește, adulții pot întâmpina diverse probleme viitoare cu copiii lor.

În urma cercetărilor finalizate printr-un raport din 1995, Consiliul Carnegie[12] a concluzionat studiile făcute, raportând identificarea unor stringente „nevoi afective umane”, esențiale pentru o dezvoltare sănătoasă a copilului, din toate punctele de vedere. Așadar, copiii au nevoie:

  1. să beneficieze de relații pozitive și durabile cu ceilalți;
  2. să fie pe deplin conștienți de valoarea lor ca persoane umane în plină dezvoltare;
  3. să învețe să-și dezvolte criterii solide ale unor scări de valori compatibile cu moralitatea reală;
  4. să se obișnuiască să-și exprime curiozitatea epistemică și constructivă și să stăpânească un comportament uman bazat pe explorarea noului, ca premisă a cunoașterii mediului și a realității lumii;
  5. să învețe să-și ajute semenii, de-a lungul vieții;
  6. să posede capacitatea de a crede și a se strădui să-și construiască un viitor demn, ca valori umane.

1) Respectarea și împlinirea necesităților emoționale și de iubire ale copilului

Numeroși părinți nu ajung să manifeste față de propriii lor copii o iubire necondiționată (care este însăși definiția primordială a dragostei unui părinte), de teama așa-numitului „răsfăț”. Acești părinți se vor trezi victimele unei necontenite capcane a pedepselor, din care vor ieși „ciuntiți” afectiv și ei, și copiii lor; iar urmările interrelaționale ale unei asemenea situații sunt dintre cele mai dezastruoase. Fără a întreține plin rezervorul emoțional al copilului, nu se va crea niciodată acea relație plină de căldură umană, de înțelegere, de afecțiune reciprocă, de sens, de încredere și de stimă de sine a copilului, necesară în relațiile sale actuale și viitoare, cu semenii.

Abordarea behavioristă a educației are, aparent, sorți de izbândă doar atunci când copilul este mic și durează un timp scurt și nesemnificativ, ca efect pedagogic. Din această situație, însă, copilul poate ieși traumatizat, cu anumite reacții specifice temperamentului său – un revoltat social, împotriva oricărei autorități viitoare, dacă posedă un temperament puternic… sau un deprimat, un interiorizat, un timid și un retractil social, dacă posedă un temperament mai fatigabil, melancolic. Acești copii își dau seama că le lipsește un element esențial din formarea personalității lor, iubirea necondiționată și bucuria cu care aceasta le-ar fi luminat sufletul, așa cum soarele încălzește o întreagă câmpie cu plante luxuriante sau păduri fără de număr în dezvoltarea lor. Și ei rămân sărăciți afectiv, incapabili să dăruiască, la rândul lor, ceea ce nu au primit niciodată. Fără această iubire necondiționată, copilul este privat de puterea ulterioară, de calmul și de echilibrul de a trece cu bine prin momentele grele din viață.

Copiii caută în permanență atenția și iubirea părinților, iar absența acestor elemente educaționale de bază creează răni afective de neșters, cu sumbre urmări dramatice, în timp. Când rezervorul emoțional al copilului este gol, el își caută din ochi părinții; comunicarea iubirii, prin care liniștim afectiv un copil, se realizează prin:

  1. contact vizual[13];
  2. prin mângâiere, îmbrățișare sau contact fizic;
  3. prin atenția acordată copilului, în activitatea pe care acesta o desfășoară, conform vârstei pe care o are.[14]

Toate aceste modalități enumerate mai sus ajută intens la dezvoltarea fizică și mintală a copilului[15]. În caz contrar, numeroase sunt blocajele afective care pot conduce pe un copil normal dotat din punct de vedere genetic, pe băncile școlilor cu profil de învățământ special.

Întrucât o bună și constantă educație dată copiilor, prin aceste metode proactive, necesită timp, e necesară întotdeauna o evaluare obiectivă, conștientă, a priorităților bugetului de timp parental. În momentul în care un copil poate rosti, așa după cum arată și Ross Campbell[16], „Pentru părinții mei sunt ființa cea mai importantă de pe lumea asta!”, relațiile parentale cu copiii acelei familii se află pe drumul reușitei din punct de vedere educațional.

Acest rezervor afectiv, plin de o iubire necondiționată acordată copilului, îi insuflă acestuia acea forță a binelui, geneză a moralității sale viitoare. Iubirea necondiționată a unui părinte înțelept pentru copilul său este asemănătoare dragostei divine, transpuse la scară umană, întrucât posedă în miezul său de esență, „dimensiunile hristice ale iubirii”: iubirea chenotică, iubirea restauratoare, iubirea proniatoare. „Această situare ontologică ar corespunde stării pe care o putem numi «iubirea fundamentală». Ea deschide umanitatea spre îndeplinirea destinului său hristic. Prin ea, omul preia darul iubirii divine manifestată în creația prin diviziune, îl filtrează prin ființa subiectivă, îi dă consistență personală ca apoi să-l reîntoarcă în formula totalizatoare a creației ca dar spre principiul fondator al iubirii ca dar. Tot acest proces nu are doar un caracter simbolic sau ritualic. El este un act de existență care germinează întregul univers uman, umple toate golurile existenței căzute și realizează la nivelul umanității individuale ceea ce restaurarea teandrică a lui Iisus Hristos a realizat la nivelul existenței în general.”[17] În felul acesta, umanitatea istorică este prezentă, prin umanitatea individuală transfigurată, în intimitatea Sfintei Treimi, ca o capacitate de iubire demiurgică.[18]

Așa după cum s-a constatat în urma studiilor și a cercetărilor de specialitate realizate prin proiecte experimental-longitudinale din domeniile antropologiei culturale și psihologiei clinice, modelele parentale și rolurile acestora sunt factorii de bază în structurarea spirituală a personalității copilului. Așadar, pentru copil, figurile parentale reprezintă, simbolic, divinitatea însăși sau sinele în tandem cu divinitatea. Aceste percepții inițiale conduc ulterior la suprapunerea planului familial, din mediul ambiant al copilului, pe coordonatele diferențiate și diferențiatoare ale divinității.[19]

Dimensiunile materne, paterne și/sau fraterne din familie se regăsesc transpuse în perceperea de către copil a coordonatelor celeste ale divinității; de aici, pe plan afectiv se naște viitoarea propensiune sau nonpropensiune spre legătura cu Dumnezeu. Concluziile sunt similare în cadrul cercetărilor efectuate în Belgia (la universitățile din zona flamandă sau din cea valonă), în Italia, în Franța, în Spania, în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie; enumerăm câteva nume ale cercetătorilor de specialitate din spațiile și din domeniile de studiu amintite anterior: Alfred Vanesse, Patrick de Neuter, Godelieve Vercruysse, Suzanne Cooke, Albert Dugas, Léandre Desjardins, Dirk Hutsebant, Thérèse Neff, Paul St.-Arnaud, Luiz Pasquali, Hervé Coster.[20] Un aspect important al gândirii psihoanalitice a lui Antoine Vergote constă, în consecință, în reliefarea genezei stării de religiozitate a copilului de azi și a tânărului de mâine, prin transpunerea subconștientă a modelelor paternale și maternale din familie, dinspre perceperea lor primară, la nivelul simțurilor și afectelor cotidiene, prin sublimare, spre zona inefabilă a spiritualității și a afectivității umane, spre comportamentul, voința și caracterul tânărului de mâine.[21]

2) Realizarea unei atmosfere pline de iubire, dar și formarea unei discipline bazate pe afectivitatea copilului

„Este esențial ca mai întâi să fie satisfăcute nevoile emoționale ale copiilor. Apoi îi putem disciplina și îi putem pregăti cu adevărat eficient pentru viață. […] Din nou, asta presupune că trebuie să (1) îi iubiți necondiționat pe copii, (2) să le păstrați rezervorul emoțional plin și apoi (3) să le oferiți pregătirea de care au nevoie în viață.”[22]

Termenii „educație” și „pedeapsă” nu sunt echivalenți ca efect psihopedagogic. Principala cauză a unui comportament nedorit nu este o rea-voință din partea copilului, ci semnifică un rezervor emoțional gol. O altă cauză frecventă a unui comportament nedorit din partea copilului ar putea fi o necesitate psihofiziologică, o durere, o boală în fază incipientă ș.a.m.d.

Există cerințe în educație, cerințe față de copil, însă acestea se grefează pe o atitudine agreabilă a părintelui față de copil, agreabilă și în același timp fermă, în așa fel încât prin această autoritate blândă să se câștige atât respectul și iubirea copilului, cât și recunoștința acestuia, pentru toată viața; ei nu vor uita iubirea și tandrețea cu care au fost înconjurați și prin care li s-a permis să-și clădească respectul de sine, un echilibru în manifestările afective, precum și un calm sufletesc și o pace, o încredere prin care pot survola, fără reacții patogene, greutățile vieții de mai târziu.

Abuzul emoțional și fizic nu constituie nicicând metode viabile de educație a copiilor, ci ele reprezintă forțe ale răului care se răsfrâng asupra copilului, înveninându-l, la rândul său, rănindu-l și traumatizându-l, dezechilibrându-i dezvoltarea psihică până la fragilitate și vulnerabilitate în fața ispitelor ulterioare, cum sunt drogurile, alcoolismul, agresivitatea, psihopatiile comportamentale și sociale.

„Copiii, tinerii care se simt neajutorați, neiubiți, singuri, plictisiți sau cărora le lipsește sentimentul siguranței ajung adeseori să consume droguri”, scrie Lou Anne Johnson.[23]

Maria Montessori[24] spunea:

  • Copiii învață totul din mediul înconjurător.
  • Respectă copilul în toate manifestările lui.
  • Oferă-i libertate de mișcare în siguranță.
  • Oferă-i libertatea de a alege.
  • Dă-i șansa să câștige tot mai multă independență.
  • Învață-l prin prezentarea activității, nu prin corectare.
  • Împlinește-i nevoile și, în același timp, ajută-l să vadă care sunt și nevoile celorlalți.
  • Ai răbdare. Dacă un copil are nevoie de mai mult timp pentru a învăța ceva, acordă-i-l.
  • Un copil care este criticat frecvent învață să-i judece pe alții.
  • Dacă un copil se simte acceptat, învață să aibă încredere în el.
  • Respectă-ți copilul atunci când a greșit și își poate repara greșeala.
  • Oprește-l atunci când acțiunile pe care vrea să le facă sunt potențial periculoase.
  • Nu-ți vorbi de rău copilul, indiferent dacă acesta este sau nu de față.
  • Concentrează-te mai degrabă pe ceea ce vrei să educi bun în el, nu pe răul pe care vrei să-l eviți.
  • Întotdeauna fii pregătit să răspunzi când te solicită copilul, căci atunci are nevoie de ajutor.[25]
  • Când nu are nevoie de ajutor, nu interveni.
  • Nu întrerupe un copil când este concentrat asupra unei activități: se odihnește, lucrează sau doar îi observă pe alții.
  • Un aspect foarte important este mediul în care locuiește copilul și în care nu trebuie să se regăsească obiecte inutile.
  • Întotdeauna vorbește și comportă-te cu copilul având cele mai bune maniere și oferă-i tot ce ai mai bun în tine.
  • Ajută-ți copilul să-și depășească imperfecțiunile. Fă acest lucru cu grijă, reținere și în liniște, cu înțelegere și dragoste.
  • Ajută-l pe copil când caută o activitate și fii neobservat atunci când și-a găsit-o deja.

3) Asigurarea unei protecții fizice și emoționale în viața de zi cu zi a copilului

În ziua de azi e tot mai dificil să se transmită generațiilor următoare capacitatea de a distinge între „bine” și „rău”, de a înțelege și de a urma adevărurile și valorile fundamentale ale unei existențe teandric-umane. În acest scop, e necesar să se urmărească formarea treptată, de-a lungul ontogenezei, a integrității caracterului persoanei în formare, prin elementele de bază ale acestei integrități morale:

  1. rostirea adevărului;
  2. respectarea promisiunilor;
  3. asumarea răspunderii faptelor proprii;
  4. ajutarea semenilor;
  5. realizarea calității morale în activitatea depusă, specifică fiecărei vârste, precum și în abordarea și menținerea relațiilor interumane.

Pentru a-i învăța pe copii care sunt adevăratele valori în viață, e absolut necesar să-i învățăm să gândească profund, limpede și corect; prin acest fir salvator al Ariadnei, prin filonul rațiunii, trebuie să cernem și sentimentele pe care le are copilul vizavi de o problemă sau alta, în așa fel încât să diferențiem gândirea de afectivitate, spre a le înțelege mai bine și a nu le altera amestecându-le, pentru ca în final, lămurind problemele, să-i învățăm să le unifice, după ce le-au înțeles cât de cât, conform capacității vârstelor respective, să le reunifice, „gândind” cu inima „matriciantă”[26] și „simțind” cu mintea, spre a-și amplifica benefic, într-un comportament comun, acțiunile (metoda isihastă de mai târziu, „coborârea minții în inimă” sau „unificarea minții cu inima”), pe calea spre „izvorul oricărei lumini și alinări”.[27]

Dezvoltarea personalității copilului prin toate aceste lecții de viață necesită timp, timp investit de părinți în viitorul copilului lor. E imperios să îți faci timp să stai de vorbă cu copilul încă de la o vârstă foarte fragedă a acestuia, întrucât părinții sunt de fapt primii profesori de viață ai copilului lor.[28] Să-i învățăm exprimarea clară a ceea ce simt ei, a sentimentelor și a tuturor trăirilor afective, discutarea deschisă a problemelor, să-i încurajăm să se obișnuiască să-și manifeste răbdarea, chiar și atunci când nu sunt de acord cu o situație sau cu o persoană, arătându-le în același timp că au un model în propriul nostru comportament față de ei sau față de alte situații ivite în mod cotidian.

Niciunul dintre părinți nu trebuie să devină o „verigă lipsă” în drumul educațional pe care-l străbat copiii lor spre maturizare.[29]

Este foarte importantă și anticiparea alături de copil a anumitor evenimente din viață, pregătirea psihopedagogică a copiilor pentru trecerea prin anumite situații, întâmplări, răspântii existențiale. În acest mod, copiii nu se vor mai lăsa influențați de persoane incorecte din viața societății, nu vor mai intra în panică, nu vor deveni anxioși, și-și vor păstra siguranța de sine în hotărârile pe care le vor urma și pe care vor ști să și le însușească, odată cu trecerea anilor.

Acest stil de pregătire și de formare trebuie gândit în avans și căutate momentele propice în care el poate fi aplicat. Aceste momente sunt cele în care copilul se simte cel mai apropiat sufletește de părinte; de exemplu, serile, înainte de culcare, când își completează rezervorul emoțional de tandrețe, sau anumite călătorii, excursii realizate în familie, momentele de joacă, în care se pot introduce tipuri de comportamente diferite și diferențiatoare. Alte momente propice formării unei conștiințe de sine și de lume sunt acele perioade ale „de ce”-urilor, în care copilul dorește să cuprindă întregul univers cu mintea sa în plină efervescență.

Metodele de protecție a copilului, din punct de vedere fizic, psihic și social, se împletesc cu o inițiativă de curaj necesară din partea părinților și care intervine ulterior, la o vârstă mai mare a copilului, și anume aceea de a lăsa copilul să se descurce pe cont propriu. Cele două atitudini conlucrează, împletindu-se în proporții diferite, în funcție de vârstele de maturizare ale copilului (vârsta cronologică, vârsta mintală, emoțională și socială).

4) Explicarea și exemplificarea controlului afectelor, a vieții afective a copilului, în general, și a mâniei, în mod special

Stăpânirea afectelor, în general, și a mâniei, în special, reprezintă o grea piatră de încercare și pentru copil, dar și pentru părinți. Stăpânirea afectelor impulsive, în general, și a mâniei, în special, include respectul față de sine, respectul pentru semeni, obediența față de autoritatea legitimă, precum și o linie morală a comportamentului uman. Rezolvarea acestei probleme ar fi necesar să intre în primul rând în vizorul educației din familie. O proastă administrare a momentelor de furie poate distruge viața unui om, poate produce sau agrava tensiuni prezente sau potențiale, cu multiple urmări grave, dramatice, pe plan personal și social.

Ca orice aspect uman, mânia are și conotații pozitive, în cazul în care contribuie la activarea motivațională și energetică a comportamentului în vederea realizării unei schimbări de viață, în sens constructiv. În general vorbind însă, efectele mâniei sunt distructive, de aceea trebuie stăpânită și orientată în sens pozitiv.

La mânie se reacționează în două moduri, verbal și faptic. Amândouă aceste moduri par inacceptabile pentru părinți. Ce dramă constituie pentru un copil suportarea sufocantă a unei mânii acumulate în el însuși, de-a lungul anilor, prin greșelile pe care le fac de multe ori adulții față de aceste neputincioase ființe, cărora le cerem să fie perfecte încă înainte de a fi înțeles măcar sensul acestei noțiuni și ceea ce dorim de la ele…! De aceea nu se mai știe câți oameni împânzesc spitalele (cu boli psihosomatice)[30] sau azilurile de boli psihiatrice[31] ori închisorile lumii, tocmai pentru că și-au refulat o copilărie întreagă mânia care izbucnește pe neașteptate, cu forța unui gheizer, în momentele de criză existențială din adolescență sau la alte vârste imprevizibile…

De aceea, pedeapsa în sine, care duce la refularea mâniei, nu este o cale de urmat, fiind o situație nocivă pe termen lung. În aceste situații, părinții trebuie să adopte o atitudine educațională proactivă și nu reactivă, fiind necesar ca ei să fie mai interesați de lecția pe termen lung pe care o poate învăța copilul, decât de cea pe termen scurt, de moment, care poate lăsa urme interioare de nevindecat.

În primul rând e necesar să ne aducem aminte, ca de o axiomă, de faptul indubitabil, demonstrat de toate cercetările de specialitate și de studiile longitudinale aplicate de-a lungul anilor, că un copil iubit și care este conștient de faptul că este iubit de părinți e întotdeauna mai ușor de disciplinat decât un copil care nu se simte iubit. Așadar, la baza tratamentului stării de mânie, trebuie să stea un rezervor emoțional plin, așa după cum subliniază și Ross Campbell.[32]

În atitudinea terapeutică de exprimare a mâniei, dintre cele două modalități, e preferabilă forma verbală, realizată într-un mod rezonabil, împreună cu persoana care a cauzat mânia, încercând să se raționalizeze momentul și să i se găsească o posibilitate de defulare. În procesul de învățare a stăpânirii mâniei, e necesară etapa verbalizării acesteia de către copil; însăși verbalizarea e o primă etapă de maturizare pe calea stăpânirii mâniei.[33] De aici, se poate ajunge, treptat, la o explicitare a cauzelor și a efectelor, în așa fel încât starea afectivă negativă să fie eliminată, fără a fi refulată în subconștientul copilului, ceea ce fie ar determina mai târziu o explozie sub formă comportamental-faptică agresivă, fie ar conduce la o conduită patogenă de tipul pasiv-agresiv.

La acest comportament pasiv-agresiv al copilului se ajunge atunci când părinții nu reușesc să coordoneze favorabil procesul de gestionare a mâniei. E absolut necesar ca relația părinte-copil să fie suficient de pozitivă din punct de vedere afectiv (adică să existe, încă din primii ani ai copilăriei, un rezervor plin de tandrețe și iubire necondiționată față de copil), în așa fel încât copilul să aibă curajul de a-i mărturisi părintelui motivele mâniei sale; această verbalizare a mâniei conduce la posibilitatea de a o defula prin explicații raționale, prin motivări, exemplificări, rezolvări realizate cu ajutorul limbajului și a unei atitudini agreabile și înțelegătoare din partea adultului. În cazuri repetate de nerezolvări a acestor situații de mânie scăpată de sub control și refulată în subconștientul copilului, se instalează la acesta comportamentul pasiv-agresiv, cu un scop neconștientizat complet nici măcar de către copilul în cauză, scop subconștient care duce la opunerea față de orice formă de autoritate, în special față de autoritatea cea mai apropiată copilului, autoritatea parentală.

Semnele prin care poate fi recunoscută această agresivitate pasivă sunt următoarele:

  • comportamentul copilului pare ilogic; părinții nu înțeleg de ce se poartă copilul așa; uneori nici copilul nu-și dă seama de motivația sau de scopul acestor impulsuri interioare proprii, de opoziție și de revoltă față de orice fel de autoritate exterioară sinelui său;
  • s-ar părea că nimic din tot ceea ce fac părinții nu poate corecta această formă subconștientă de răzvrătire permanentă a copilului față de tot ceea ce vine din partea lor;
  • în asemenea situații, întotdeauna, copilul are cel mai mult de suferit.

O educație eficientă în controlarea agresivității copilului trebuie să restabilească un climat pozitiv, urmărindu-se anumite etape:

– în primul rând, să i se dea de înțeles copilului că nu va fi condamnat definitiv de către părinți pentru ceea ce face;

– este absolut necesară concentrarea pe părțile bune ale comportamentului copilului, pe ceea ce poate face el bine, spre dezvoltarea curajului de acțiune în sens pozitiv și a capacității sale de autoevaluare;

– responsabilizarea copilului față de faptele sale și de consecințele acestora;

– controlul emoțiilor și al afectelor se poate face și recurgând la noi abilități cognitive, de exemplu, prin verbalizarea acestor trăiri cu întreg arsenalul lor de probleme anexe, de cele mai multe ori se ajunge la posibilitatea negocierii și a medierii conflictului[34];

– depășirea crizelor de mânie prin iertare: părintele trebuie să fie, de cele mai multe ori, un model de iertare pentru copil, întrucât doar în acest fel îi poate învăța pe copii să ierte și ei, la rândul lor, de-a lungul vieții; o asemenea lecție de iertare este importantă pentru întreținerea unei vieți spirituale sănătoase.

Pe de altă parte, un comportament pasiv-agresiv este considerat întrucâtva normal în anumite perioade de vârstă ale copiilor, în funcție de dezvoltarea psihosomatică a acestora, de însușirea unor trăsături de autonomie, de independență, cerute de caracteristicile de dezvoltare; aceste perioade pot fi considerate cele din copilăria timpurie, în așa-zisa perioadă a „nu”-urilor (3 ani, 5 ani etc.) și, mai ales, în anii preadolescenței ori ai adolescenței.

În afară de acest comportament inofensiv pasiv-agresiv, amintit anterior, există periculozitatea instalării unui comportament anormal pasiv-agresiv, cu tentația drogurilor, a actelor de violență de diferite grade de gravitate, a delictelor de tot felul, a relațiilor sexuale precoce ori chiar a sinuciderii. Există, realizată de cercetătorii despre care am mai vorbit, o „Scară a mâniei”[35], cu exemplificări de comportamente agresive redate gradual, precum și cu strategii de verbalizare și anihilare a acestora. Părinții trebuie să învețe să diferențieze un comportament inofensiv pasiv-agresiv de un comportament pasiv-agresiv periculos pentru copil și pentru cei din preajma copilului; în acest sens, dacă dezordinea din încăperea unui copil este inofensivă și poate fi tolerată într-o anumită măsură, consumul de droguri, de exemplu, nu poate fi acceptat.

În funcție de caracteristicile nativ-temperamentale, reacția copilului la gestionarea mâniei sale prin metode punitive repetate din partea adultului, metode punitive administrate câteodată și fără un motiv bine întemeiat, poate conduce adeseori la o instalare a fenomenului de depresie, recognoscibil prin următoarele manifestări:

  1. o capacitate scăzută de concentrare a atenției (ADD sau ADHD = tulburarea hiperactivitate/deficit de atenție);
  2. scăderea puterii de concentrare;
  3. visarea cu ochii deschiși, ațintiți în gol;
  4. starea de plictiseală;
  5. scăderea energiei vitale;
  6. comportamentul inadecvat (comportament regresiv, enurezis nocturn, pavor nocturn, atacuri de panică diurne);
  7. tristețea prelungită, melancolia depresivă;
  8. mânia pasivă;
  9. teama, anxietatea, angoasele[36];
  10. renunțarea la rezolvarea sarcinilor de zi cu zi;
  11. manifestări de indiferență afectivă;
  12. izolarea de semeni;
  13. scăderea imunității organismului și apariția unor afecțiuni psihosomatice recidivante.

O primă modalitate de bază în vederea prevenției acestor manifestări comportamentale nedorite rămâne, așa după cum s-a constatat, aceea de stabilire și consolidare a unei relații afective total pozitive cu copilul, încă din primele momente de viață ale acestuia: tandrețe, iubire necondiționată, dialog nonverbal și verbal permanent, o suprapunere de valori morale, ideatic-afective, de nezdruncinat; toate acestea constituie temelia unei clădiri care nu se poate dărâma niciodată, fără fisuri de ranchiune, de neînțelegeri, de pedepse abuzive, de răzvrătiri și răzbunări mai mult sau mai puțin conștientizate.

Pe același plan de discuții, Daniel Goleman[37] ne vorbește despre memoria emotivă și face referiri la experiențele emoționale primare, cum ar fi maltratările fizice și lipsa de afecțiune, manifestări „care devin tipare dure și fără cuvinte ale vieții emoționale”. Autorul adaugă: „Pentru că aceste prime amintiri emoționale se fixează înainte ca respectivii copii să aibă cuvinte pentru experiența lor, atunci când aceste amintiri emoționale sunt declanșate ulterior în viață, nu mai există o potrivire cu gândirea articulată în ceea ce privește reacția care ne cuprinde. Unul dintre motivele pentru care putem fi înșelați de ieșirile noastre emoționale este faptul că ele datează adesea dintr-o perioadă timpurie a existenței noastre, când lucrurile erau neclare și nu aveam încă vocabularul necesar pentru a înțelege evenimentele petrecute. Putem avea un sentiment haotic, dar nu și cuvinte pentru amintirile care l-au creat.”

În consecință, așa după cum se arată și de către cercetătorii în domeniu, „un rezervor emoțional gol este un teren fertil pentru mânia pasiv-agresivă. Păstrând rezervorul emoțional al copilului plin cu iubire necondiționată, îl puteți pregăti să facă progrese în abordarea [și clarificarea, n.n.] verbală a mâniei”, precum și în maturizarea sa psihovolitiv-afectivă. Nu va mai trebui să-și exprime frustrările emoționale prin acte paradoxale prin care, de fapt, copilul nu vrea altceva decât să atragă atenția neatentă a părintelui asupra sa, cu eterna întrebare (concretizată verbal sau nonverbal, însă cu toată ființa sa fragilă și uneori rătăcită în lumea străină și necunoscută a adulților, precum acea „Alice în Țara Minunilor” sau a „Oglinzilor deformatoare”): „Mă iubești?”

_________________________
[1] Persida Rugu Măruțoiu – mărturisire: Aportul meu la această lucrare se dedică lui Mihail-Ilie, copilul care mi-a revelat ce înseamnă Copilăria… precum și tuturor copiilor pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor și cărora le doresc să devină adulți demni de numele de Om…
[2] Constantin Cucoș, (2000), Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Iași, Editura Polirom, p. 13.
[3] Aici, în acest context, termenii nu prezintă conotații patogene, ci semnifică sinonimia acestor cuvinte cu sintagmele: „de caracter” și „de comportament”.
[4] Constantin Cucoș, (1999), Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Iași, Editura Polirom, p. 44.
[5] Ross Campbell, (2011), Educația prin iubire, ediția a III-a, trad. din lb. engleză de Irina-Margareta Nistor, București, Editura Curtea Veche.
[6] Ibidem, p. 11.
[7] Alexandra Noica Wilson, reportaj realizat de Denisa Morariu, pentru emisiunea „În premieră”, 22 decembrie 2013 (Antena 3), material publicat în „Cuvântul ortodox”, din 24.12.2013.
Aceste afirmații au fost redate și în cartea „Treziți-vă, suntem liberi! Amintiri”, (2007), București, Editura Humanitas, volum memorialistic semnat de Alexandra Noica Wilson.
Același conținut ideatic-afectiv a fost redat și în cartea semnată de Carmen Tania Grigore, (2010), Pași spre comoara din suflet. Convorbiri cu Alexandra Wilson-Noica, Buzău, Editura Lorilav.
[8] Ross Campbell, (1999), Kids in Danger: Disarming the Destructive Power in Your Child (Copii în primejdie: dezarmarea puterii distructive a copilului), Colorado Springs: Chariot Victor, pp. 21-22.
[9] Sylvia Ann Hewlett și Cornel West, The War Against Parents (Războiul împotriva părinților), după Mary Stewart Van Leeuwen, (1998), Parenting and Politics: Giving New Shape to „Family Values” (Educația și politica: o nouă formă a „valorilor familiei”), Christian Century (Secolul creștin), 29 iulie 1998, p. 719.
[10] Ruth Peters, (1997), Don’t Be Afraid to Discipline, New York, Golden Books, p. 71.
[11] Ross Campbell, (1976), How to Really Love Your Child (Cum poți să-ți iubești cu adevărat copilul), New York, Victor Books.
[12] Assets (Elemente), (1997), Minneapolis: Search Institute, p. 2.
[13] Hrisostom Filipescu, (2013), Puține cuvinte, multă iubire, Iași, Editura PIM, p. 90: „Un dicton spunea că zâmbetul durează doar o clipă, însă amintirea lui dăinuie o viață întreagă…”
[14] Atenția acordată copilului înseamnă respectul prin care omagiem în copil pe omul de mâine, pe drumul devenirii sale ca valoare unică și irepetabilă. „Maxima debetur puero reverentia…” („Datorăm copilului respectul cel mai mare…”), scria Juvenal.
[15] Lowell Ponte, (1992), The Sense That Shapes Our Future (Simțurile ne modelează viitorul), Reader’s Digest, ianuarie 1992, p. 87.
[16] Ross Campbell, (2000), Relational Parenting, Moody Press, Institute of Chicago, United States.
[17] Sandu Frunză, (1999), Iubirea și transcendența. O introducere la problema spațiului median al experienței religioase în iudaism și creștinismul răsăritean, Cluj-Napoca, Editura Dacia, pp. 130-132.
[18] Dumitru Stăniloae, (2005), Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
[19] Antoine Vergote and Alvaro Tamayo, (1981), The Parental Figures and the Representation of God. A Psychological and Cross – Cultural Study, Louvain Psychology Series Studia Psychologica by Leuven University Press, Belgium.
[20] Antoine Vergote, (1966), Psychologie religieuse, compte rendu, de Jacques Étienne, în: „Revue Philosophique de Louvain”, Belgium, Troisième série, tome 64, nr. 83, pp. 488-492.
[21] Jean-Baptiste Lecuit, (2007), L’Anthropologie théologique à la lumière de la psychanalyse: La contribution majeure d’Antoine Vergote, Les Éditions du Cerf, France.
[22] Ross Campbell, (2011), op. cit.:Educația prin iubire, pp. 63-64, 69.
[23] Lou Anne Johnson, după Constantin Măruțoiu, Aurel Pop, Petru Bodoga, Olivia Florena Măruțoiu-Nemeș, Eugen Boie, (2002), Droguri, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, din text coperta IV.
[24] http://centruldeparenting.ro/20-de-sfaturi-de-la-maria-montessori-pe-care-trebuie-sa-le-stie-toti-parintii/
[25]
„Omul nu e niciodată atât de mare ca atunci când se lasă în genunchi să ajute un copil”, spunea Pitagora.
[26] Olivier Clément, (2006), Ochiul de foc. Două viziuni spirituale asupra cosmosului, trad. din lb. franc. de Petruș Costea, București, Editura Humanitas, p. 132.
[27] Comenius (Jan Amos Komenský), (2013), Labirintul lumii și raiul inimii, București, Editura All, Capitolul XXXVIII, p. 224.
[28] „Fericit este copilul care găsește în fiecare etapă a drumului său pe educatorul capabil să-i insufle treptat forța și elanul necesar împlinirii destinului său ca om”, scria Maurice Debesse.
[29] „Toți oamenii mari au fost cândva copii, dar puțini își mai aduc aminte”, rostea Antoine de Saint-Exupéry.
[30] http://centruldeparenting.ro/somatizarea-la-copii-bolile-copiilor-ca-raspuns-la-situatiile-de-stres/
[31]
http://fit4brain.com/shelf/newsworthy
[32]
Ross Campbell, (2011), Op. cit.: Educația prin iubire…
[33] Gary Chapman și Ross Campbell, (2001), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, București, Curtea Veche Publishing, pp. 160-161.
[34] Lawrence E. Shapiro, (2012), Inteligența emoțională a copiilor. Jocuri și recomandări pentru un EQ ridicat, colecția Psihologia copilului & Parenting, trad. de Paul Aneci și Andra Hâncu, Iași, Editura Polirom, pp. 324-325.
[35] Ross Campbell, (1999), op. cit.: Kids in Danger…, p. 69.
[36] „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii.” II Timotei 1, 7.
[37] Daniel Goleman, (2001), Inteligența emoțională, București, Curtea Veche Publishing, p. 38.
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: