Câinele, slănina şi carnetul de partid

de Viorel ŞERBAN

viorel-serbanEra o femeie simplă, ştearsă şi obtuză, cu puţină pregătire medicală, dar al dracului de fudulă şi încrezută. Habar nu avea de medicină. Habar nu avea de termeni şi denumirile medicale şi le folosea pe toate după cum se nimerea, oricum credea ea că sună mai interesant. Când venea vorba despre colegele sale infirmiere, pretindea că ea era singura care avea pregătire medicală adevărată. Ea, vezi Doamne, avea „cursuri de Crucea Roşie”, nu se calificase la locul de muncă, ca ele. În realitate, Mariţa fusese angajată în policlinică pe acel post pentru că era membră a Partidului Comunist, şi pe atunci aceştia aveau prioritate la angajare. De altfel, în mare măsură, astfel de oameni erau cooptaţi în rândurile Partidului Comunist.

Încă îmi amintesc bine şi acum acea infirmieră. Parcă o văd cum, într-o zi aflându-se la mine în cabinet, nu mai ştiu cu ce treabă, după ce schimbaserăm câteva fraze banale, Mariţa începuse să îmi explice cât de corect aplică ea procedura de parafină pacienţilor, faţă de celelalte infirmiere.

– Domnu’ V. – mie nu îndrăznea să mi se adreseze cu „tovarăşul”, după cum obişnuiau să se adreseze comuniştii pe atunci, fiindcă o repezisem de vreo două ori –, eu dacă doctorul scrie pe fişa medicală să pun parafina pe lamboro („lamboro” fiind pentru ea regiunea lombară), apoi numai pe lamboro o pun.

Desfăşurându-ne activitatea în aceeaşi policlinică, o întâlneam destul de des. Întotdeauna, însă, schimbam puţine cuvinte. Fiind prostănacă şi încrezută, în general, personalul policlinicii se ferea de ea, tratând-o cu indiferenţă. Într-una din aceste întâlniri întâmplătoare, o găsisem stând la geamul holului central al policlinicii, foarte amărâtă.

Era pe la sfârşitul zilei de lucru. Membrii de partid din staţiunea balneară Geoagiu fuseseră anunţaţi că în acea după-amiază au şedinţă. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o de ce este supărată. Niciodată nu am putut trece indiferent pe lângă un coleg, mai ales dacă l-am văzut supărat. Oftând adânc, Mariţa îmi spusese.

– Am păţit ceva tare grav…

A făcut o pauză, în care a mai oftat odată, şi a adăugat destul de încet.

– Mi-am pierdut carnetul de partid şi acum nu ştiu ce să fac.

Aflând care îi e necazul, zâmbind, am încurajat-o.

– Noa, dă-l în trăznet de carnet… Numai pentru atât nu trebuie să fii supărată. Ţi-or da altul şi se va rezolva problema.

– Aşa crezi dumneatale. Nu-i deloc aşa de simplu, a zis Mariţa şi a pornit cu paşi înceţi spre uşa care ducea în celălalt corp de clădire, în care se afla sala de şedinţe.

În sală, lumea începuse să se adune. Fără să spună nimic, Mariţa intră şi se aşeză într-un colţ mai retras. Supărarea îi persista pe faţă. În scurt timp, apăru şi conducerea organizaţiei locale de partid. Secretarul făcu prezenţa şi apoi expuse ordinea de zi a şedinţei. Când se ajunsese la punctul în care li se solicita să se înscrie la cuvânt, spre mirarea tuturor, prima o făcuse Mariţa. Niciunul din cei de faţă nu îşi amintea ca ea să se mai fi înscris la cuvânt.

Când i se permisese să vorbească, Mariţa se ridicase încet de pe scaun şi un timp nu spusese nimic. Privea speriată spre locul în care se afla conducerea. Secretarul Necşulescu, văzând că timpul trece şi ea nu spune nimic, o repezi.

– Hai, tovarăşa, spune-ne odată ce ai de spus! Din moment ce ai solicitat să iei cuvântul, cred că te-ai gândit înainte ce vrei să ne spui!…

Dregându-şi glasul şi privind şi mai speriată spre secretar, Mariţa îngăimă.

– Tovarăşu’ secretar, vreau să vă spun… că am păţit un mare necaz…

Se opri iar şi îşi lăsă privirea în jos. Toţi ochii celor din sală se îndreptară spre ea. Deveni şi secretarul Necşulescu mai înţelegător şi, domolindu-şi vocea, o încurajă.

– Da, spuneţi, tovarăşa… Vă ascult.

Fără să îşi ridice privirea din pământ, Mariţa se auzi şoptind.

– Tovarăşu’ secretar, mi-am pierdut carnetul de partid.

Se opri şi îndreptă spre secretar o privire tâmpă, de câine bătut. Fulgerând-o cu privirea, acesta tună.

– Ce ai făcut, nenorocito?… Ţi-ai pierdut carnetul de partid?!

Îşi aruncă apoi privirea peste toată audienţa şi încheie şi mai furios.

– Să ne explici imediat cum s-a întâmplat.

În sală începură a se auzi, din mai multe părţi, şoapte. Cineva din apropierea infirmierei o încurajă.

– Ce eşti aşa speriată? Linişteşte-te şi spune cum l-ai pierdut… pentru asta, sigur nu ţi se va tăia capul.

Prinzând puţin curaj, Mariţa îşi începu spovedania.

– Să vedeţi ce am păţit: Sâmbătă cînd m-am dus acasă – ştiţi, eu fac naveta, nu stau aici –, cel care m-a întâmpinat la intrare a fost Tambo, câinele nostru. M-am apropiat de poartă, am scos cheile şi, până să deschid, am lăsat geanta jos lângă gard. În timp ce eu deschideam poarta, câinele a început să cotrobăie prin geantă. În ea, alături de carnetul de partid, mai aveam şi o bucată de slănină. Dând de bucata de slănină, câinele a scos-o afară şi, odată cu ea, şi carnetul de partid. Până să reuşesc eu să intervin, a înfulecat slănina şi totodată cu ea şi carnetul de partid.

Auzind păţania Mariţei, toată sala izbucnise în râs. Până şi secretarul Necşulescu, care afişase tot timpul o mutră preocupată şi serioasă, nu putuse să nu zâmbească.

Cum au sancţionat-o pe Mariţa pentru pierderea carnetului, nu îmi mai amintesc. Nici nu cred că ar avea mare importanţă. Mult mai important ar fi de ştiut ce s-a întâmplat cu câinele. Din unele surse se pare că ar fi turbat. Altele, însă, susţin că ar fi devenit membru al partidului comunist. Pe care să le credem?… Probabil că numai C.N.S.A.S.-ul ne-ar putea lămuri.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: