Călătorie prin cronotopul misterios al lumii

octavian-lupu_realitatea_in_oglinda_drumului

de Octavian LUPU

Orice lucrare artistică realizează un transfer al limbajului autorului în cel al cititorului şi o impregnare a gândirii publicului spectator cu sistemul de idei al creatorului.” — Mihail Bahtin

Lumile paralele se creează involuntar de fiecare dată când ajungem în alte spaţii decât cele obişnuite. Aceste lumi nu sunt direct conectate între ele, ci trebuie să existe un factor declanşator, care să străpungă învelişurile de separaţie. Acesta poate fi un eveniment exterior, dar frecvent el este interior, rezultând din reverberaţia puternică a unei trăiri ce depăşeşte pragul experienţei obişnuite.

Am citit mai demult despre noţiunea de cronotop. Spaţiul şi timpul formează de fapt o singură entitate, ce nu admite discontinuităţi. Astfel, dacă revii într-un loc din care ai plecat, spaţiul rămâne în principiu acelaşi, dar timpul s-a schimbat. Implicit, cronotopul realităţii a devenit altul. Prin urmare, te afli într-o altă lume decât cea din care ai plecat. Acest lucru s-a întâmplat  şi cu mine când, după treizeci de ani de la absolvire, am păşit din nou în spaţiul în care s-a desfăşurat adolescenţa mea ca elev al unui liceu militar.

Şi astfel, îmi aduc aminte cum priveam aleea lungă de mai multe sute de metri ce se deschidea înaintea mea. Trecutul şi prezentul se amestecau haotic într-un joc ameţitor. Neaşteptat, o punte se deschise şi uni cele două tărâmuri. O puternică senzaţie de sfârşeală puse pe stăpânire pe mine. Din neantul altor vremuri răsări ca dintr-o ceaţă deasă elevul de liceu militar care am fost în acele timpuri. Ne-am studiat amândoi cu interes. Curiozitatea era de ambele părţi. Bucuros, el înaintă către mine şi mă luă de mână şoptindu-mi:

Vino după mine!

Căzut în transă, am pornit cu el pentru a revedea locurile în care s-a topit adolescenţa mea.

Să ştii că mi-a fost greu să te aştept ca să revii. În fiecare zi ce s-a scurs din toţi aceşti 30 de ani de la absolvire mi-am dorit mult să mă vezi din nou, îmi spuse el şoptind.

Credeai că te-am uitat? l-am întrebat cu surprindere.

Da, îmi răspunse el, oamenii îşi uită adolescentul în bezna uitării, cu atât mai mult când este vorba de un liceu militar!

Am tăcut. Nu aveam scuze. El rămăsese ataşat acelor spaţii din care evadasem cu bucurie în clipa când am plecat, fără să privesc înapoi, pe poarta liceului. Am ajuns la rond. Din acesta se desprindeau trei alei către diferitele pavilioane ale unităţii.

— Îţi mai aduci aminte de frunzele pe care le măturam zilnic în această perioadă a anului? îmi spuse el zâmbindu-mi palid.

Am dat din cap cu aprobare. Foşnetul frunzelor veştejite îl auzeam cu claritate. Măturile din nuiele încercau zadarnic să oprească potopul galben-arămiu ce se revărsa cu abundenţă din coroanele înalte ale pomilor. Eliberat de constrângerile cazone, ochii mei explorau liber acele spaţii ale însingurării colective de care avusesem parte timp de patru ani ai copilăriei târzii, numite adolescenţă. Simţeam din nou contactul cu hainele uzate şi murdare pe care le purtam în fiecare zi de-a lungul întregului an şcolar şi ghetele care luau apă imediat ce se aşternea umezeala pe asfalt.

Nu vreau să te întristez, îmi spuse el strângându-mi cu putere mâna. Trăirile acestea s-au întipărit în memoria locului şi nu vor putea fi şterse vreodată, adăugă el stând nemişcat şi privind platoul ce se deschidea larg în faţa noastră.

Cum pot să te ajut? m-am surprins întrebându-l. Au trecut mulţi ani de atunci, dar nu ştiu exact ce trebuie să fac!

Mergeam acum de-a lungul aleii ce ducea către pavilionul Învăţământ lăsând în dreapta şi în stânga clădirile ce adăposteau dormitoarele elevilor. Praful se ridica de pe suprafaţa platoului desenând figuri abstracte sub bătaia rafalelor de vânt. Retrăiam clipele de aşteptare în formaţie ale raportului companiei la ora prânzului, când îmi doream cu nerăbdare să merg cât mai repede la sala de mese. Dar clipele cele mai tulburătoare erau la apelul de seară, când număram stelele de pe cer întrebându-mă spre ce zare mă va purta viaţa mai departe. Visele mi se împleteau cu trăiri contradictorii cauzate de un prezent pe care îl refuzam la acea dată, deşi eram silit să îi fiu un martor tăcut, supus şi docil. Răzvrătirea acelor clipe încă îmi mai otrăvea amintirea, când el îmi spuse:

Eşti mulţumit de ce ai realizat în viaţă de când nu ne-am mai văzut?

Surprins de aceste cuvinte, i-am răspuns:

— Te referi la clipele de reverie când priveam cerul înstelat şi îmi proiectam dorinţele către un viitor pe care mi-l doream luminos?

— La ce altceva crezi că m-am gândit?

— Nu ştiu ce să spun, i-am zis încurcat.

De ce nu ştii? Ai avut parte de libertate, ai trecut în viaţa civilă şi ai scăpat de încorsetările vieţii militare!

— Aşa este, dar am luat alte constrângeri asupra mea. Sunt confuz în aceste clipe. Poate era mai bine dacă…

— Dacă rămâneai în armată, nu-i aşa? zâmbi el cu condescendenţă.

Da, aşa este. Nu am reuşit să mă adaptez vieţii civile. Cred că nu am reuşit să trec în rezervă. Undeva, am rămas un cadru activ sau mai degrabă un student etern, care nu ajunge niciodată la absolvire.

— De ce spui acest lucru? Ai terminat, totuşi, o facultate civilă dintre cele mai  bune!

Am zâmbit uşor ironic:

Uneori uit că am urmat doi ani şi jumătate de facultate civilă pentru a termina cei doi ani şi jumătate de academie militară! Nu ştiu ce să spun, dar viaţa civilă nu a reuşit să îmi ofere satisfacţia dorită.

— Cum? Gândeşti că rămânând în interiorul sistemului militar ar fi fost mai bine? mă întrebă cu surprindere în timp ce urcam scările uşii de acces pentru elevi.

Cert, armata este un fel de sclavie, dar pe un termen determinat. Viaţa civilă este un alt gen de sclavie, dar pe un termen nedeterminat, am monologat aproape şoptit.

Unde este luptătorul din tine? Ce s-a întâmplat cu tine? Nu te mai recunosc!

— Care luptător? Are sens să lupţi? Oricum viaţa nu o poţi ţine în loc!

Figura lui dârză se întunecă pentru câteva clipe, în timp ce mă măsura cu privirea. Nu îi venea să creadă ceea ce îi mărturiseam.

— Nu mi-aş fi închipuit că vei deveni aşa! îmi spuse el cu uimire. Ştii bine că aş fi fost în stare să îmi dau viaţa pentru ceea ce credeam! Cum de ai ajuns aşa de deprimat? Nu pot să îmi dau seama!

Lacrimi îmi apărură în colţurile ochilor. Îmi venea greu să cred că metamorfoza produsă în toţi aceşti ani transformaseră un luptător tenace într-un om învins. Da, îi simţeam trăirea. Avea dreptate. La acea dată, fără să îmi pese de mine, m-aş fi sacrificat pentru idealurile pe care le aveam. Dar acum, păşeam cu temere peste fragmentele clipelor prezente considerând că undeva, mai devreme sau mai târziu, acestea se vor sfârşi.

Am înaintat pe coridorul lung de la parter. Am coborât pe sub nişte scări şi am intrat într-o sală de clasă, care timp de trei ani fusese locul în care învăţasem asiduu pentru a merge mai departe la facultate într-un efort disperat de a mă clasifica în rândul primilor patruzeci şi cinci de elevi din an care aveau acest drept. Îmi revedeam colegii stând cuminţi în bănci la orele de clasă şi vociferând zgomotos în timpul orelor de studiu. Iar eu, insensibil la mediul fonic agresiv, stăteam şi citeam din manualele de învăţământ sau din felurite culegeri de matematică şi fizică.

— Te mai dor aceste amintiri? mă întrebă el cu interes.

Am dat din cap aprobator în timp ce mângâiam suprafaţa mată a tablei de culoare neagră dispusă pe mijlocul peretelui din spatele catedrei. Praful de cretă mi se lipi de degete. Simţeam scrâşnetul zgomotos al materialului alb şi dens folosit pentru scriere pe negrul murdar al tablei. Buretele parţial umed se afla pus la locul lui, gata de a fi folosit.

Am luat o bucată de cretă şi am început să o las să danseze pe tablă. Am desenat un soare, nişte nori, un munte şi câţiva copaci. Dedesubt, am lăsat să curgă un râu şi pe malurile sale am schiţat siluetele unor case. În partea de jos am adăugat câteva cuvinte, care să ofere un tâlc acestei desfăşurări de imagini desprinse din alte epoci: „Cine cugetă va găsi în cele din urmă ieşirea din labirint!”

După ce am lăsat jos bucata de cretă, el a luat-o şi, cu grijă, a adăugat nişte raze la soarele pe care îl desenasem, câteva ramuri la copacii presăraţi pe malul râului şi ferestre la casele ce se zăreau. În plus, a desenat şi nişte stele, abia zărite şi dispuse diametral opus soarelui. A mai adăugat şi nişte cuvinte: „La capătul unei lupte în care ai învins, se deschide un orizont nebănuit, la care nu ai fi ajuns nicidecum pe altă cale!”

Nu m-am lăsat mai prejos. Am luat un set de cretă colorată şi am început să adaug galben în interiorul soarelui de pe cer, verde peste coroanele copacilor, albastru peste curgerea apei şi maro peste siluetele munţilor. El a zâmbit, a luat setul de cretă şi a desenat flori peste cuprinsul câmpiei ce se întindea la poalele masivilor muntoşi. A adăugat siluete de oameni, animale şi păsări, umplând de viaţă întregul peisaj.

Şi dintr-odată, ca prin farmec, tot acel tablou a prins chip şi viaţă. Orizontul către un alt timp şi spaţiu s-a deschis în faţa noastră privind tot mai multe detalii ce se adăugau în acel peisaj care începea să freamăte cu sunete, culori şi mirosuri dintre cele mai inedite. Ne-am privit încântaţi de ceea ce zămisliserăm şi luându-ne de mână am păşit în interiorul tabloului pe care îl desenaserăm devenind una într-un nou personaj al unei opere care abia se scria.

Şi astfel, în acea clipă ne-am contopit eu, cel din prezent, şi elevul de liceu militar de acum 30 de ani. Ne-am întâlnit peste arcul timpului eu, cel de acum, cu o viziune Zen asupra universului şi eu, cel de atunci, un revoluţionar dornic să schimbe lumea. Ne-am privit şi am dialogat la nivelul trăirilor. Normal, am intrat în conflict, dar la final, m-am unit într-o fiinţă nouă trăind într-un orizont frumos şi mitic, desprins de realităţile întunecate prin care trecuserăm amândoi. Abia atunci am observat frumuseţea lumii în care am avut şansa să apar şi să trăiesc. Pentru prima dată am simţit aerul curat al munţilor, am auzit freamătul pădurilor fără sfârşit şi am remarcat realitatea minunată în care mă aflu, toate acestea conferind o atmosferă de legendă magnificului univers ce mă înconjoară.

Am mers în acele locuri pentru a mă întâlni cu mine, cel de atunci, şi pentru a stinge un conflict interior din sufletul meu. Aşa am făcut şi în alte locuri. Experienţa a fost minunată. Şi, din fragmente disparate, s-a reconstituit treptat întregul fiinţei mele. De fapt, ce suntem altceva decât nişte conştiinţe călătoare pe suprafaţa imaculată a oceanului timpului, aflate într-un cronotop ce ne poartă misterios, dar sigur, către Marea Întâlnire a Lumii?

Bucureşti
22 noiembrie 2016

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: