IUBIREA, CA SANOGENEZĂ EDUCAȚIONALĂ II. Iubirea, energie divină – „ingredient” insubstituibil în formarea umană și în modelarea unui destin

institutul-de-istorie-george-baritiu-cluj-napoca

de Arhim. prof. univ. dr. Teofil TIA,
Facultatea de Teologie Ortodoxă, U.B.B. Cluj-Napoca

  1. Independența psihologică și sațierea cu iubire părintească, factori obligatorii pe calea descoperirii iubirii divine, o „Dragoste Superioară”

Noi, oamenii, căutăm iubirea din prima clipă a venirii noastre la existență, din momentul zămislirii și (o facem) până la mormânt. Iar dacă nu o găsim, viața noastră e agitată, exasperată, neîmplinită. Ar trebui să o găsim în familia de origine mai întâi, dar uneori părinții sunt foarte ocupați cu altceva mai important de făcut, au o altă iubire (mai mare), sunt preocupați de altceva ce le „furnizează” mulțumirea de sine, și pe noi ne pun pe plan secundar.[1]

Unii părinți stârpesc în copiii lor orice elan spre autonomie, orice tentativă de exersare în libertate, oprimându-i. Îi confiscă, îi chiar izolează social, nu le permit să greșească, uitând că doar greșind învățăm să nu mai greșim. Așa că cei mici se vor descoperi și simți singuri, ignorați în nevoile lor intime. Unii părinți practică constant șantajul afectivo-emoțional: Pe noi, care ne-am sacrificat atât de mult pentru tine și ți-am dat atâtea, vrei să ne abandonezi, îndepărtându-te? Ei interzic astfel o legitimă autonomizare a copilului crescut mare, inițiativă catalogată perfid drept „abandon”. Cu alte cuvinte, unii părinți interzic[2] copiilor lor independența psihologică, făcându-i victimele unui conflict între dorința normală de evoluție (și creștere) și sentimentul de vinovăție. Cu timpul, această situație patologică va degenera, devenind sufocantă.[3]

Eficacitatea într-o relație este dată de capacitatea fiecăruia de a se pune în locul celuilalt, de a privi lucrurile din punctul de vedere al celuilalt, realizându-se astfel un schimb interactiv. Într-o familie bolnavă, rigidă și conformistă, care inhibă și hipercontrolează chiar și sentimentele copilului (devenit victimă a unui stil de comunicare care nu ține cont de celălalt), adolescentul are doar două posibilități: sau se izolează, se închide în mizantropie, ridicând bariere și distanțe între sine și alții, rămânând etern copil în subordinea părinților, inhibându-și puterea de a iubi, dezactivându-și potențialul afectiv, sau, a doua variantă, foarte curajoasă: părăsește cuibul toxic[4], deschizându-se unei iubiri superioare, fugind.

În schimb, tinerii care hotărăsc, din oportunism, să rămână în familiile bolnave, ajung nu doar victime, ci și complicii propriei stări patologice. Evoluția lor se stopează, nu mai pot să continue normala autonomizare, se pierd pe ei înșiși, nu-și mai cunosc eul, se înstrăinează de propriul sine. Astfel, familia de origine devine o limitare a propriului potențial, o perpetuă strivire a tânărului, o bulversare identitară pentru acesta, el experimentând un perpetuu conflict între voința sa și libertate: tânărul pierde distincția între propriile dorințe și conformismul familial strivitor[5], dictat din exterior[6].

Toți ar trebui să descoperim prin plecarea de acasă o Dragoste Superioară, dragostea lui Dumnezeu, la care nu puteam ajunge rămânând etern copil, în casa plină de confort și de oferte spre comoditate a părinților. Acolo unde zidurile lucesc de opulență, inimile pot fi blocate în răceală și în indiferență socială. Când Îl iubești pe Dumnezeu și te simți iubit de Acesta, ai parte de parfumul Infinitului. Astfel un tânăr poate deveni protagonist al propriului viitor. Altfel, ești doar un spectator al propriei vieți, scufundat în anonimat, un necunoscut – victimă a conformismului. Curajul te poate propulsa între elite. E atât de important să înveți să călătorești cu dragoste în inimă, exersându-te în libertatea față de orice constrângeri mutilante ale sinelui, având în obiectiv esența viații, adică pe Dumnezeu, și un proiect de viață entuziasmant.

  1. Fizionomia iubirii conjugale: satisfacerea nevoilor de dragoste la care părinții nu au răspuns în copilărie

Simpatia și mai apoi dragostea de început, care încheagă o prietenie, coagulează apoi un cuplu și întemeiază o familie, nu sunt – în mod simplu – consecința unei anumite decizii, nu sunt programate, dirijate în manieră rațională, ci sunt, cel mai adesea, produsul unui context exterior și al unor dinamici complexe, care scapă atenției celor implicați. Partenerul potrivit nu se întâlnește de nenumărate ori în viață: trebuie să fii pregătit să întâmpini respectivul moment din viață (la acest fapt face referință Andrei Pleșu când vorbește despre „ofertele de destin”, care pot fi ratate sau la maximal folosite de cineva).

Compatibilitatea (sau respingerea) dintre două persoane este consecința unei multitudini de factori: frumusețea, siguranța de sine, generozitatea, altruismul, succesul, rolul social, capacitatea empatică etc. Fiecare om are un propriu arsenal seductiv, o putere proprie, specifică de a fascina. Sunt necesare câteva fracțiuni de secundă pentru a eticheta lăuntric o altă persoană, pentru a realiza o evaluare de ansamblu, care, în foarte multe cazuri, nu se va schimba ulterior. Prima impresie poate fi însă și neobiectivă (întrucât este totalmente expusă mecanismelor transferului).

În alegerea partenerului de viață, bărbatul are tendința să confere întâietate simțului vizual, vederii, pe când femeia celui olfactiv și auditiv. De aceea bărbatul urmărește aspectul exterior, fizic[7], iar femeia investește mult mai mult în îngrijirea exterioară, îmbrăcăminte, parfum. Ea este mai sensibilă la timbrul vocii, căutând la un bărbat inteligență și putere: frumusețea virilă pe care adeseori un bărbat ține să o expună ostentativ o convinge mai puțin.[8]

Uneori este ales cel care este asemenea, adică repetă caracteristicile părintelui de sex opus din copilărie, întrucât, în inconștient, subiectul dorește să retrăiască experiența de iubire și acceptare din frageda pruncie. În alte situații se întâmplă exact opusul, partenerul fiind ales tocmai pentru că are caracteristici opuse părintelui de sex opus: te îndrăgostești de cineva care are calitățile psihologice pe care nu le-ai regăsit în tatăl sau în mama în copilărie.[9] Aceste două tendințe se pot și împleti, dar întotdeauna este vorba despre un principiu inconștient: se caută satisfacerea nevoilor de dragoste la care părinții nu au răspuns[10]: partenerul trebuie să corespundă dorințelor îndepărtate rămase neîmplinite în timpul creșterii[11] și evoluției spre maturitate[12]. Vom spune că alegerea partenerului are loc mai mult prin acțiunea inconștientului decât a conștientului.

Încheiere:

Societatea noastră a pus pe un pidestal excesiv eroticul, de aceea acesta, pe de o parte, este enfantizat, dar pe de altă parte, el e generator de blocaje pentru mulți bărbați, pentru că impune performanță, standarde înalte. Lumea occidentală (cultivând excesiv această dimensiune pervertită a umanului) caută acum cu disperare alți stimuli în această direcție. În măsura în care această realitate este dominată, și nu domină ea (nu e dominantă), viața își dezvăluie multe aspecte frumoase, liniștitoare, nontiranice.[13]

În concluzie, vom spune că fiecare căutăm inima potrivită, care să ne dăruiască iubirea de care avem nevoie. Pentru ca scânteia îndrăgostirii să se aprindă, este nevoie de sintonie afectivă, de complicitate în iubire, de întâlnirea nevoilor inconștiente ale tale cu ale celuilalt. Iar pentru ca îndrăgostirea să se transforme în dragoste durabilă și consistentă, este nevoie de prezența în viața celor doi a Generatorului de iubire din acest univers, de Dumnezeu, Care – cum spune rugăciunea – pe cele bolnave le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește!

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

  1. CAMPBELL, Ross, (2011), Educația prin iubire, ediția a III-a, trad. din lb. engleză de Irina-Margareta Nistor, București, Editura Curtea Veche.
  2. CAMPBELL, Ross, (1999), Kids in Danger: Disarming the Destructive Power in Your Child (Copii în primejdie: dezarmarea puterii distructive a copilului), Colorado Springs: Chariot Victor.
  3. CAMPBELL, Ross, (1976), How to Really Love Your Child (Cum poți să-ți iubești cu adevărat copilul), New York, Victor Books.
  4. CAMPBELL, Ross, (2000), Relational Parenting, Moody Press, Institute of Chicago, United States.
  5. CARNEGIE, Consiliul, Assets (Elemente), (1997), Minneapolis: Search Institute.
  6. CHAPMAN, Gary și CAMPBELL, Ross, (2001), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, București, Curtea Veche Publishing.
  7. CLÉMENT, Olivier, (2006), Ochiul de foc. Două viziuni spirituale asupra cosmosului, din lb. franc. de Petruș Costea, București, Editura Humanitas.
  8. COMENIUS (Jan Amos Komenský), (2013), Labirintul lumii și raiul inimii, București, Editura All, Capitolul XXXVIII.
  9. CUCOȘ, Constantin, (2000), Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Iași, Editura Polirom.
  10. CUCOȘ, Constantin, (1999), Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Iași, Editura Polirom.
  11. DAQUINO, Giacomo, (2006), Relazioni difficili. Trovare la via della serenità nell’amore, nella sessualità, in famiglia, sul lavoro,
  12. DAQUINO, Giacomo, (1998), Legami d’amore. Come uscire dall’isolamento affettivo, Mondadori.
  13. DAQUINO, Giacomo, (2014), Guarire l’amore. Strategie di speranza per la famiglia di oggi, San Paolo Edizioni.
  14. FRUNZĂ, Sandu, (1999), Iubirea și Transcendența. O introducere la problema spațiului median al experienței religioase în Iudaism și Creștinismul Răsăritean, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
  15. FILIPESCU, Hrisostom, (2013), Puține cuvinte, multă iubire, Iași, Editura PIM.
  16. GOLEMAN, Daniel, (2001), Inteligența emoțională, București, Curtea Veche Publishing.
  17. GRIGORE, Carmen Tania, (2010), Pași spre comoara din suflet. Convorbiri cu Alexandra Wilson-Noica, Buzău, Editura Lorilav.
  18. HEWLETT, Sylvia Ann și WEST, Cornel, The War Against Parents (Războiul împotriva părinților), după Mary Stewart Van Leeuwen, (1998), Parenting and Politics: Giving New Shape to „Family Values” (Educația și politica: o nouă formă a „valorilor familiei”), Christian Century (Secolul creștin), 29 iulie 1998.
  19. JOHNSON, Lou Anne, după Constantin Măruțoiu, Aurel Pop, Petru Bodoga, Olivia Florena Măruțoiu-Nemeș, Eugen Boie, (2002), Droguri, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star.
  20. LECUIT, Jean-Baptiste, (2007), L’Anthropologie théologique à la lumière de la psychanalyse: La contribution majeure d’Antoine Vergote, Les Éditions du Cerf, France.
  21. MORARIU, Denisa, (2013), reportaj despre Alexandra Noica Wilson, pentru emisiunea „În premieră”, 22 Decembrie 2013 (Antena 3), material publicat în „Cuvântul Ortodox”, din 24 Decembrie 2013.
  22. NOICA WILSON, Alexandra, Treziți-vă, suntem liberi! Amintiri, (2007), București, Editura Humanitas.
  23. PETERS, Ruth, (1997), Don’t Be Afraid to Discipline, New York, Golden Books.
  24. PONTE, Lowell, (1992), The Sense That Shapes Our Future (Simțurile ne modelează viitorul), Reader’s Digest.
  25. SHAPIRO, Lawrence E., (2012), Inteligența emoțională a copiilor. Jocuri și recomandări pentru un EQ ridicat, Colecția Psihologia copilului & Parenting, de Paul Aneci și Andra Hâncu, Iași, Editura Polirom.
  26. STĂNILOAE, Dumitru, (2005), Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
  27. VERGOTE, Antoine and TAMAYO, Alvaro, (1981), The Parental Figures and the Representation of God. A Psychological and Cross – Cultural Study, Louvain Psychology Series Studia Psychologica by Leuven University Press, Belgium.
  28. VERGOTE, Antoine, (1966), Psychologie religieuse, compte rendu, de Jacques Étienne, în: „Revue Philosophique de Louvain”, Troisième série, tome 64, nr. 83, Belgium.
  29. http://centruldeparenting.ro/20-de-sfaturi-de-la-maria-montessori-pe-care-trebuie-sa-le-stie-toti-parintii/
  30. http://centruldeparenting.ro/somatizarea-la-copii-bolile-copiilor-ca-raspuns-la-situatiile-de-stres/
  31. http://fit4brain.com/shelf/newsworthy
____________________________
[1] Cel mai adesea ei sunt preocupați cu serviciul și situația economică, și nu mai sesizează nevoile afective bazale ale copilului. În loc de iubire, îi livrează abundență materială, agoniseală pământească, confort fizic, și îi pretind în schimb conformism și disciplină, adică alinierea la modul lor de a vedea lucrurile, fără a lua în calcul că s-ar putea ca poziția lor să fie greșită. Ei sunt creștini, dar creștini de formă, pe cont propriu, având o manieră proprie de a vedea lucrurile.
[2] Adeseori un copil este elementul care salvează și menține unit un cuplu care nu mai are nimic în comun, și care, fără prezența copilului, ar trebui să înfrunte propria criză. În aceste situații, emaniciparea tânărului este văzută ca un pericol pentru echilibrul conjugal. Giacomo Daquino, Relazioni difficili. Trovare la via della serenità nell’amore, nella sessualità, in famiglia, sul lavoro, Mondadori, 2006, p. 36.
[3] Dependența de familie pe care un copil o are trebuie gradual să se transforme în autonomie, adeseori dobândită în urma unor crize, momente de contrast, care culminează în adolescență. Acest traseu psihologic este foarte complex și pretinde din partea părinților căutarea unui echilibru între dorința de a-l avea aproape pe copil și de a-l proteja și acceptarea faptului că el a crescut și este o persoană, o individualitate aparte, o creatură a lui Dumnezeu liberă, coborâtă în lume prin noi, dar neaflată în posesia și la dispoziția noastră. Ibidem, p. 67.
[4] De obicei, acești tineri mărturisesc despre spovedanie: „Doar acolo mă simt înțeles, acceptat, e cineva care mă ascultă, nu mă întrerupe, înțelege detaliile și le acceptă sensul, mă lasă să îmi sfârșesc firul ideilor și mă invită să mai vorbesc și altădată.”
[5] Ulterior, când fiecare atingem maturitatea psihoafectivă și duhovnicească, ne vom revoluționa lăuntric viziunea despre părinții proprii: de la idealizarea lor din prima copilărie, trecând prin demonizarea lor (inventariindu-le excesiv greșelile), se va ajunge la a-i vedea ființe umane supuse greșelii, reconsiderând per ansamblu comportamentele lor, lipsurile, calitățile, descoperind că și ei au fost rezultatul interacțiunilor cu bunicii noștri, răul rostogolindu-se din generație în generație.
[6] Părăsind o astfel de familie, tânărul învață să se exerseze în adevărata grijă de sine, în a se iubi sănătos, în a-și cultiva adevăratele dorințe, în a se exersa într-o dragoste constructivă. Creșterea lui psihologică e dureroasă pentru că trebuie să conștientizeze erorile părinților, pedagogia lor falsă, dar această creștere îi dă curajul de a-și hotărî destinul, departe de violențele lor psihice. Orice fiu are dreptul să-și apere drepturile, inclusiv pe acela de a greși. Cu toții am plecat cândva de acasă! Dar am făcut-o cu ajutorul părinților, impulsionați de ei, sau în ciuda lor, declanșând un scandal? Giacomo Daquino, Legami d’amore. Come uscire dall’isolamento affettivo, Mondadori, 1998, p. 103.
[7] Privind evaluativ la un bărbat, ea îi face o radiografie precum un ecograf însuflețit, viu, percepând situația de dincolo de aparențe. Bărbatul, în schimb, este mult mai puțin intuitiv, înțelegând multe lucruri prea târziu. Un bărbat victimă a unui divorț cu mult scandal a declarat: „Mi-am cunoscut cu adevărat nevasta mult prea târziu, doar în zilele separării de la Tribunal!…” Aceasta și pentru că un anumit cadru existențial, un anumit context exterior este capabil să scoată ceea ce este mai rău din noi, tot așa cum un cadru existențial opus poate face contrariul, poate inhiba ce este rău, poate exorciza maleficul, favorizând pozitivul, dând prioritate binelui. Tribunalul este un spațiu al dreptății exterioare, juridice, agresive, pe când Biserica este un spațiu al iubirii permisive, deschise, primitoare și corective într-o manieră caldă. Giacomo Daquino, Guarire l’amore. Strategie di speranza per la famiglia di oggi, San Paolo Edizioni, 2014, p. 74.
[8] Sunt suficiente puține minute, poate chiar doar câteva secunde, pentru a se naște o simpatie, sau chiar pentru a ne îndrăgosti. O persoană ne poate plăcea fără să ne dăm seama rațional de ce. Comportamenul cuiva este determinat de un ansamblu de forțe interioare, iar alegerea partenerului de viață este preponderent inconștientă, fundamentându-se pe realități ce țin de moștenirea familială și de trăirile subiective individuale trecute. Ibidem.
[9] Ce ascunde un bărbat care caută partenere mult mai tinere? Un astfel de om are probleme de identitate (inclusiv sexuală), este nesigur pe sine, își pune în dubiu propriul potențial natural, se teme că este inferior altora, îi este frică de faptul că va face impresie proastă, că-și va dezamăgi partenera de vârsta sa, și de aceea preferă una mult mai tânără, chiar adolescentă, care pare o ne-expertă, lipsită de spirit critic; adică, o evaluatoare fără experiență!; dar, mai presus de toate, o caută pe cea care este de aceea vârstă cu el din punct de vedere psihic: adolescentă, întrucât el însuși este un perpetuu adolescent. Ibidem, p. 77.
[10] Întâlnim și cazurile inverse, când femeia dorește bărbați mult mai tineri, chiar dacă situația este mult mai incriminată în inconștientul colectiv, femeia cu asemenea opțiuni trebuind să lupte contra prejudecăților, autoculpabilizării, rușinii. Cert este faptul că în ambele cazuri se caută cu disperare un partener de aceeași vârstă psihică.
[11] Când cauți un partener de o altă vârstă decât a ta, înseamnă că dorești un tată sau o mamă substitutivă, asiguratoare, reconfortantă, o protectoare, o susținere perpetuă; în schimb, partenerul mai în vârstă își trăiește cu cel mai tânăr o a doua tinerețe, folosindu-l ca pe o cremă antirid, reîntineritoare, pentru a-și diminua angoasa provocată de propriul declin, pentru a uita de trecerea timpului. Aceasta, pentru că omul nu este în clar cu sensul vieții lui, și trecerea timpului o percepe ca pe un mare pericol, un vrăjmaș tăcut care tace și acționează. Giacomo Daquino, Guarire l’amore. Strategie di speranza per la famiglia di oggi, San Paolo Edizioni, 2014, p. 93.
[12] Mai există și multe criterii conștiente, condiționate de stereotipuri tradiționale și impuse subtil de mass-media. Un astfel de stereotip este cel care asociază femeia blondă cu femeia foarte disponibilă, puțin inteligentă (sau precaută), naivă, dar și liberală. Exigența de a nu fi grasă s-a impus doar de aproximativ un secol, înainte fiind preferată tocmai femeia plinuță (cea slabă fiind catalogată ca fiind fără posibilități materiale, și, drept urmare, foarte muncită și răbdând foame din cauza lipsurilor). Și astăzi, de la o vârstă, femeia mai plinuță e văzută ca maternă și primitoare, asigurativă și reconfortantă pentru bărbat. Multiple tipologii identitare sau comportamentale supraviețuiesc în imaginarul colectiv: de exemplu, femeia avocat este gândită ca slabă, energică, ferm coafată și purtând diplomat; acesta este un portret robot, de la care există însă multe dezertări. Ibidem, p. 100.
[13] Celălalt trebuie să fie diferit, dar nu întru totul egal, altfel relația ar fi monotonă și nonparitară. În viața de familie nu este deloc util ca cei doi parteneri să fie precum gemenii monozigoți cu patrimoniu genetic similar, ci să fie precum gemenii dizigoți (proveniți din două ouă diferite), care au anumite diferențe îmbogățitoare, complementare și reconfortante. Ibidem.
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: