Perle în cascadă

de Viorel ŞERBAN

foto_1Într-una din zilele lunii septembrie a anului trecut, zi cu soare blând ce îndemna la taifas, m-am aflat în comuna natală, cu ceva treburi pe la primărie. Fiindcă am fost nevoit să aştept destul demult până mi se rezolva problema, ca să scap de plictiseala acelor ore, am făcut o vizită unui amic care locuia în apropiere. Cum nu îl mai văzusem de mult şi având noroc să îl găsesc acasă, am petrecut împreună clipe plăcute pe terasa casei sale.

La puţin timp după ce isprăvisem de mâncat un delicios aperitiv, pe care ni-l servise soţia amicului, în curtea casei a intrat o femeie. Aceasta schimbă câteva vorbe cu cineva din membrii familiei amicului, aflat prin curte, şi se îndreptă spre terasa în care eram noi. Ajunsă în dreptul terasei, dădu un bună ziua energic şi începu să urce cele cinci trepte de la intrare. Terminând de suit treptele, se opri şi, cu glas mai domol, îşi ceru scuze că ne deranjează. Mai adăugă că venea numai fiindcă mă văzuse pe mine şi că voia să mă întrebe ceva. Soţia amicului, care se afla aproape de intrare, îi răspunse că nu ne deranja şi o pofti să intre, oferindu-i un scaun. În timp ce se aşeza pe scaun, scoase un prelung oftat şi ne declară:

– Da, chiar am să mă aşez puţin, că aşa de tare mă jignesc pantofii… Ştie-i dracul ce au. Doar sunt noi. I-am cumpărat numai săptămâna trecută.

Ascultând glasul femeii şi luând la cunoştinţă de ce erau în stare acei pantofi, mă străduiam să nu izbucnesc în râs. În acelaşi timp însă, încercam şi să îmi dau seama cine era. Undeva, în străfundul amintirii, vocea suna cunoscută. „Din moment ce gazdele nu mi-au prezentat-o, sigur este o persoană pe care o cunosc şi eu.”

Din curte, glasul unui cocoş răsună strident. Cântecul lui făcu să apară imediat, pe ecranul memoriei, numele femeii. „Da. Sigur că da. Este Marcela Cocoş.” Era cam de vârsta mea. Destul de incultă, dar al dracului de fudulă şi încrezută. Din tinereţe, când locuiam şi eu pe aici, prin apropierea acestei localităţi, nu cred că o întâlnisem de mai mult de două ori.

Reuşind să descopăr cine era acea femeie, am devenit mai relaxat. Aşteptam acum doar să spună de ce mă căuta şi ce voia să afle de la mine. Nu a trebuit să aştept prea  mult ca să mi se elucideze şi această enigmă. După ce băuse şi ea un pahar cu vin şi mai schimbaserăm cu toţii câteva fraze banale, Marcela se decisese să îmi spună de ce mă căuta.

– De când nu mai lucrez la brutărie – şi-a început Marcela discursul –, în fiecare an mi-am luat bilet de tratament şi am mers într-o staţiune. De cele mai multe ori am fost la Herculane. Am probleme cu reumatismul şi circulaţia la picioare. Anul acesta mă gândesc să nu mă mai duc aşa departe şi să încerc să vin la Geoagiu. Nu ştiu, însă, dacă se fac şi la voi băi balcanice… La Herculane am făcut de fiecare dată şi m-am simţit tare bine după ele.

Soarele îşi întinsese razele până pe tâmpla mea dreaptă şi pe furiş începuse să îmi şoptească: „Râzi! De ce te abţii? Crezi că e necuvincios? Nu. În nici un caz, când râzi de cei înfumuraţi şi fuduli.” Nu am ascultat însă îndemnul soarelui. Am întârziat un timp cu răspunsul, aşteptând ca zâmbetul să îşi stingă lumina ce îmi îmbujorase obrazul. Până să reuşesc eu să fac acest lucru, amicul se grăbi să o lămurească.

– Marcelo, la ei se fac băi galvanice, dar să ştii că sunt tot aşa de bune ca şi acelea „balcanice” ce le-ai făcut tu, la Herculane.

Şi conturul unui zâmbet i se desenă cu multă acurateţe pe obraz. Privind apoi faţa Marcelei şi văzând-o că începe să se întunece a supărare, semn că îşi dădea seama că o „luase în balon”, amicul, ca să mai „dreagă busuiocul”, se grăbi să o îmbuneze, îndemnând-o să meargă la băi la Geoagiu, explicându-i totodată şi cât de bine este acolo.

– Poţi merge cu toată încrederea, Marcelo. Condiţiile de tratament şi cazare sunt foarte bune, iar oamenii primesc cu drag pe toată lumea.

Am asigurat-o, după aceea, şi eu că lucrurile stau aşa cum le prezentase amicul şi că va putea face, cu siguranţă, acele băi. Am evitat a le mai pronunţa numele. Marcela ascultase cele spuse de amic şi de mine, între timp înseninându-i-se şi faţa, şi, îndreptându-se în scaun, a concluzionat:

– Da, cred că este bine acolo şi că oamenii sunt primitivi. Mi-au mai spus-o şi alţii. Despre acele băi nu eram eu lămurită.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: