George Călinescu – o personalitate fascinantă a literaturii române

de Ion PODOSU

george-calinescu

George- Călinescu

A scrie despre George Călinescu mi se pare a fi un gest de-a dreptul temerar, căci personalitatea sa polivalentă, ieşită din comun, te fascinează şi te inhibă în acelaşi timp. Şi totuşi, ne asumăm acest risc de-a aduce modestul nostru omagiu celui ce a dat culturii naţionale o operă unică şi neegalată până acum – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.

Gheorghe (George) Călinescu s-a născut la Bucureşti pe 19 iunie 1899, ca fiu al Mariei Vişan, fiind înfiat de la opt ani de către familia Călinescu din Iaşi. Şcoala primară o începe în acest oraş, continuată cu studii secundare şi universitare la Bucureşti, fiind licenţiat al Facultăţii de Litere în 1923. Din acest an şi până în 1928 urmează studii de specializare la Şcoala Română din Roma. Călinescu îşi ia doctoratul în litere la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre manuscrisul eminescian „Avatarurile faraonului Tla”, în 1936. După mai multe intervenţii, mai ales prin intermediul lui Alexandru Rosetti, devine în 1937 conferenţiar universitar la Facultatea de Litere din Iaşi, iar din 1945, profesor de istoria literaturii române modeme la Universitatea din Bucureşti. Anul 1949 îi aduce profunde schimbări în existenţă, fiind ales membru al Academiei Române şi este scos din învăţământ, primind conducerea Institutului de Istorie Literară şi Folclor, pe care îl conduce până la moarte.

George Călinescu se stinge din viaţă la 12 martie 1965, lăsând posterităţii imaginea unei personalităţi care, la prima vedere, părea excentrică, teatrală, dar, în fond, aceasta se datora nevoii sale de a asigura o anumită regie pentru impunerea ideilor, după cum îşi aminteşte istoricul literar Geo Şerban. Un alt scriitor, Dinu Pillat, şi-l aminteşte pe Călinescu în calitatea de director al institutului ca fiind un adevărat „cap de familie, în toată puterea cuvântului, interesat vital de formaţiunea intelectuală a copiilor săi adoptivi”. Pentru Marin Sorescu, al cărui destin literar este pecetluit de cuvintele elogioase scrise de Călinescu în 1964, acesta „era un om singuratic, un om atât de timid în relaţiile cu oamenii”, încât îşi studia mişcările, vocea şi cuvintele, chiar înainte de a le pune pe hârtie.

George Călinescu este un spirit creator proteic, cu o inteligenţă vie şi sclipitoare, de o erudiţie copleşitoare, caracterizându-se de asemenea, prin subtilitatea şi rafinamentul observaţiei, printr-o maliţie blândă sau necruţătoare uneori. Aceste caracteristici conferă aspectul fascinant al personalităţii sale, la ale cărei conferinţe sălile deveneau neîncăpătoare. El s-a mişcat cu aceeaşi dezinvoltură mai în toate domeniile literaturii: poezie, proză, teatru, publicistică, traduceri, dar domeniul pe care l-a abordat în mod strălucit este acela al istoriei şi criticii literare, în care a fixat pentru totdeauna reperele fundamentale ale evoluţiei fenomenului literar românesc.

După cum afirmă Alexandru Piru în „Dicţionarul scriitorilor români”, „Principiile sistemului său critic şi metoda sa istoric-literară, Călinescu şi le-a definit în «Principii de estetică» (1939) şi în eseul «Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică» (1947)”. Respingând scientismul pozitivist, el concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic, cu intrări şi ieşiri, „ca pe o epopee cu eroi şi forme din succesiunea necauzală prin care putem determina capacitatea de creaţie a poporului român şi trăsăturile caracterului naţional” (Al. Piru, D.S.R.). Lucrările, care ilustrează în mod exemplar aceste principii şi idei, sunt monografiile consacrate lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă şi, îndeosebi, „Istoria literaturii române…”, publicată în 1941, an care devine un moment de referinţă al culturii române. Apariţia monumentalei lucrări a stârnit un viu curent de opinii pro şi contra, fiind salutată elogios de critici ca: E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi alţii, dar şi de 120 de articole nefavorabile, care, desigur, n-au putut să ştirbească din valoarea ei incontestabilă.

Dacă, în general, prozatorul Călinescu este mai cunoscut publicului larg de cititori prin romanele sale: „Cartea nunţii”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide” şi „Scrinul negru”, poetul stă în umbra romancierului şi, mai ales, a criticului şi istoricului literar. Creaţia sa poetică este continuată în două volume de versuri: „Poesii” (1937) şi „Lauda lucrurilor” (1963). Lirismul poetului se defineşte în viziunea macrocosmosului, ca şi în percepţia microcosmosului, în meditaţii visătoare, în aventura cunoaşterii, în resuscitările mitului, precum şi în pozele şi trăirile autentice, turnate într-o tehnică poetică impecabilă, în versuri de o rară ritmicitate şi muzicalitate.

Tudor Vianu afirma undeva că, dacă din opera lui Mihai Eminescu ni s-ar fi păstrat numai „Luceafărul”, ar fi fost îndeajuns ca să ne dăm seama de genialitatea poetului. Tot astfel putem spune despre G. Călinescu, a cărui „Istorie a literaturii române…” ar fi suficientă pentru a ne releva dimensiunile unei personalităţi emblematice a culturii naţionale.

„Litera noastră”, nr. 4 (115), 2000, p. 7-9.
(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 18-20.)
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: