Un veteran al revistei Asociației Nevăzătorilor din România – domnul EUGEN CIGHIR

de Ion PODOSU

ion-podosu_coperta_mozaicÎn contextul aniversării a şase decenii de la apariţia primului număr al revistei naţionale pentru nevăzători, propunerea de realizare a unui medalion (aniversar), care îl are în centrul atenţiei pe domnul Eugen Cighir, vine să întregească galeria celor ce au susţinut existenţa publicaţiei de-a lungul atâtor ani, fie ca cititori, fie ca nişte colaboratori de seamă. I-am atribuit calitatea de cititor şi colaborator veteran domnului Eugen Cighir pentru că, după câte ştiu, alături de domnul profesor Nicolae Ionescu, dumnealui a fost alături de revista „Viaţă nouă” şi, ulterior, „Litera noastră”, număr de număr, mai ales în calitatea de cititor neobosit, ceea ce nu este puţin lucru, gândindu-ne că cei 60 de ani de apariţie a revistei reprezintă aproape o viaţă de om.

Dl. E. Cighir s-a născut la 10.06.1929 (deci, anul acesta împlineşte o vârstă respectabilă!) în localitatea Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita, pierzându-şi vederea la şapte ani, în împrejurări oarecum asemănătoare cu cele în care îşi pierduse vederea şi inventatorul alfabetului nostru, Louis Braille, adică din cauza unui accident cu o foarfecă, accident ce i-a provocat o infecţie la ambii ochi.

Primele două clase primare le-a făcut la şcoala pentru nevăzători din Cluj, iar următoarele cinci şi profesionala la Vatra Luminoasă, la „Regina Elisabeta”, pe care a absolvit-o în 1946, fiind calificat în meseria de perier. Îşi completează studiile cu frecventarea unui liceu seral din oraşul natal şi obţine diploma de bacalaureat în 1956.

După cum ne mărturisea în răspunsul la una din întrebările pe care i le-am adresat în braille, în vederea alcătuirii acestui portret aniversar, prin dobândirea meseriei de confecţioner perii, dl. Cighir a dobândit şi un mai accentuat sentiment de libertate, de independenţă financiară în realizarea numeroaselor dorinţe pe care le are un tânăr absolvent. Cu prilejul unei vizite la Oradea, la prietenii de la Cooperativa „Munca invalizilor”, a cunoscut-o pe viitoarea soţie, Irina, o fată sănătoasă, harnică şi inteligentă, cu care se căsătoreşte în 1955, şi împreună au crescut trei copii (două fete şi un băiat).

Evenimentele pe care mi le-a relatat şi în care a fost pe deplin implicat relevă o personalitate puternică şi activă, un om cu spirit întreprinzător şi, aş spune, cu vocaţie de fondator, de întemeietor. Astfel, în anul 1950, participă la înfiinţarea secţiei de perii din cadrul Cooperativei meşteşugăreşti „Steaua roşie” din Odorheiul Secuiesc, iar în anii 1955-1956, se implică în organizarea filialei Sibiu a A.N.R. şi a grupei de nevăzători din localitatea în care lucrează. Tot în acest interval, ia parte la conferinţa (congresul) de constituire a Asociaţiei Nevăzătorilor din România, desfăşurată la Bucureşti, în 6 august 1956. În calitate de organizator de grupă, înfiinţează la Odorheiul Secuiesc, în 1959, un club în care nevăzătorii să-şi petreacă timpul liber.

În cadrul cooperativei meşteşugăreşti, dl. Cighir a deţinut mai multe funcţii, ca şi în cadrul filialelor Mureş şi Harghita-Covasna. De asemenea, între anii 1963-1971, a fost membru în consiliul central al A.N.R.

Contactul cu revista „Viaţă nouă” s-a produs în primul an de apariţie a acesteia (1954), dar, din păcate, numai de la numărul doi, devenind un abonat permanent care păstrează absolut toate numerele, cu excepţia primului, pe care nu a reuşit să-l găsească nicăieri. După cum arătam, dl. E. Cighir nu este numai un cititor neobosit, ci a şi colaborat cu numeroase şi diverse corespondenţe, reflectând viaţa şi activitatea nevăzătorilor din zona în care trăieşte şi munceşte.

Activitatea sa nu a scăzut în intensitate nici după pensionarea intervenită în 1992, punând bazele unui atelier de prelucrare a lemnului, în speţă, de fabricat jucării, devenit mai târziu unitate protejată, în care lucrează nouă angajaţi, între care şi patru nevăzători. Dumnealui deţine aici funcţia de administrator. În localitatea Brădeşti, a cumpărat o cabană unde îşi au sediul Fundaţia şi Muzeul „Louis Braille”, avându-l ca preşedinte pe domnul Cighir. În jurul cabanei se află un teren de sport, pe care nevăzătorii pot alerga cu ajutorul unei instalaţii speciale, inventată de dumnealui.

Ce mai face dl. Cighir?

Mai confecţionează perii care, după cum mi-a scris, se vând tot mai greu; se întâlneşte în fiecare joi cu nevăzătorii la clubul lor din Odorhei, participă la zilele aniversare sau onomastice şi face excursii mai lungi sau mai scurte; citeşte bineînţeles „Litera noastră”, „Raze de lumină” şi „Esperanto ligilo”; ascultă revista audio „Impact” şi cărţile înregistrate în studioul asociaţiei şi, nu în ultimul rând, ascultă radioul. Cunoaşte limba esperanto şi participă la congresele esperantiştilor nevăzători, care au loc în diferite ţări (anul acesta, în staţiunea Harkány din Ungaria). Este membru în mai multe fundaţii, preocupându-se permanent de expoziţia „Louis Braille” şi de terenul de sport.

Răspunzându-mi la întrebarea despre cum apreciază viaţa de azi a nevăzătorilor, dl. Cighir a distins trei categorii: prima îi încadrează pe nevăzătorii inteligenţi şi cu spirit întreprinzător, care au reuşit să-şi deschidă unităţi protejate de producţie, cabinete de masaj ş.a.; în a doua categorie intră cei cu posibilităţi intelectuale, care urmează diferite facultăţi şi care îşi găsesc mai greu un loc de muncă şi, în sfârşit, în a treia categorie intră tinerii nevăzători neşcolarizaţi, din cauza părinţilor care au preferat să-i ţină acasă ca să-şi primească indemnizaţia de însoţitor sau salariul de asistent personal, ceea ce nu se întâmpla înainte de 1990. În aceeaşi ordine de idei, dumnealui subliniază faptul că absolvenţii şcolilor profesionale sau postliceale şi chiar şi cei de facultăţi aveau cu toţii un loc de muncă, li se repartizau locuinţe de la stat, îşi întemeiau familii şi duceau o viaţă mai activă şi aproape normală, frecventând mulţi dintre ei şi filialele asociaţiei, unde participau la activităţile cultural-sportive.

Revenind la revista pe care o aniversăm, dl. Cighir o aşteaptă cu nerăbdare şi o citeşte cu nespusă bucurie, reuşind, după cum am amintit, să aibă o colecţie aproape integrală, lipsindu-i doar numărul 1 din 1954.

Prin longevitatea deosebită, dar semnificativă, prin ataşamentul ieşit din comun faţă de publicaţiile asociaţiei noastre şi, îndeosebi, faţă de revista braille, prin hărnicia şi tenacitatea cu care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea, dl. Eugen Cighir este o figură luminoasă şi reprezentativă a lumii nevăzătorilor din ţara noastră.

(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 76-79.)
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: